Iubiți frați în episcopat,
Răspunzând solicitării episcopilor peruani și cu ocazia celui de-al treilea centenar al canonizării Sfântului Toribiu de Mogrovejo, patronul episcopilor din America Latină, vă salut cu afecțiune în Domnul și vă mulțumesc pentru slujirea pe care o faceți în fiecare zi. Adresându-mă vouă cu aceste cuvinte, inima mea este plină de recunoștință pentru privilegiul de a fi exercitat slujirea episcopală în Peru. Acolo am cunoscut intim credința unui popor de la care am primit mult și am dobândit o înțelegere mai profundă a ceea ce înseamnă să fii păstor. Această experiență m-a apropiat în mod deosebit de sfântul Toribiu, care a venit și el de departe într-un pământ pe care în cele din urmă l-a însușit prin caritatea pastorală.
Predecesorii mei s-au oprit pe larg asupra figurii „înaltului mitropolit de Lima”[1], amintind zelul său evanghelizator[2], angajarea sa pentru construirea și reînnoirea vieții ecleziale[3] și apropierea sa de cei mai săraci și vulnerabili[4]. Fără a reveni acum la biografia sa, aș dori să contemplu slujirea sa în lumina unui semn care ne duce înapoi la însăși originea misiunii noastre: primirea episcopului în biserica sa catedrală[5]. Un rit similar este prescris pentru vizita pastorală la o comunitate[6], ca și cum Biserica ar vrea să-l conducă pe prelat, iar și iar, la sensul acelei prime intrări. Ceea ce liturgia exprimă în câteva gesturi, apostolul Anzilor a trăit de-a lungul anilor săi de păstor. Cel mai bun mod de a-i onora memoria va fi să ne lăsăm provocați de modul în care a trăit slujirea pe care și noi am primit-o și să-l imităm.
Ritul începe la ușa catedralei. Acolo, noul episcop este primit de Biserica la care a fost trimis. El ajunge într-o comunitate care îl precedă, o comunitate care a parcurs un drum al credinței și în care Duhul Sfânt era deja la lucru. Trecând acest prag, el intră într-o istorie care nu începe cu el și se leagă, prin slujirea sa, de un popor anume. Sfântul arhiepiscop a ajuns într-un ținut ale cărui popoare și culturi le cunoștea puțin. Pentru a-l păstori, a trebuit să se cufunde în acea realitate și astfel a călătorit prin ea. Vizitele sale pastorale și preocuparea sa ca evanghelia să poată fi proclamată în limbile locale i-au întărit legătura cu acel ținut și cu oamenii săi. Există realități în cadrul unei dieceze care sunt greu de înțeles de după un birou. De aceea, să ne străduim ca vizita pastorală să-și păstreze toată puterea: să mergem personal în întâlnirea comunităților noastre, să ascultăm turma noastră și să-i căutăm pe cei care rareori au ocazia să se apropie de episcop. Slujirea unui succesor al apostolilor cere să trăiești cu inima în cer și cu picioarele pe pământ.
Încă la ușă, episcopul primește un crucifix și îl sărută. Biserica îi pune înaintea lui pe Cel care i-a iubit pe ai săi până la sfârșit. Acest gest conține o promisiune de dăruire de sine. Slujirea sa îl poate conduce pe căi pe care nu le-a prevăzut și poate cere sacrificii pe care poate nu și le-a imaginat niciodată. Crucea îi amintește că trebuie să rămână alături de turmă atunci când vin vremuri dificile și că protejarea oilor poate avea un preț pentru păstor însuși. Toribiu a întins acea sărutare trupului suferind al Domnului în călătoriile și muncile sale, apărând populațiile indigene, corectând abuzurile și rămânând aproape de săraci și de cei care au suferit. Iubiți frați, trebuie să ne întoarcem frecvent la școala crucii. Abandonarea turmei poate începe cu mult înainte de o fugă vizibilă, când confortul, frica sau interesul personal depășesc binele credincioșilor. Angajatul calculează ce ar putea pierde; păstorul știe că trebuie să dea ceva din sine pentru a rămâne fidel (cf. In 10,12-13).
Apoi, episcopul primește apa sfințită, se stropește pe sine și îi stropește pe cei prezenți. Acest gest îl aduce înapoi la izvorul comun al Botezului. Înainte de a fi păstor, este discipol; înainte de a prezida poporul lui Dumnezeu, se numără printre cei botezați, făcuți fii în Cristos. Sfințenia păstorului nu poate fi dată ca atare (cf. 1Tim 4,16). Sfântul Toribiu putea cere o viață eclezială mai fidelă evangheliei, pentru că a început prin a se lăsa măsurat chiar după această exigență. Cel care a primit misiunea de a sfinți continuă să aibă nevoie de a fi sfințit; cel care vestește milostivirea trăiește și prin ea. Să avem, așadar, grijă de viața noastră interioară și să păstrăm conștiința că suntem discipoli care au nevoie de convertire.
Ritul îl conduce apoi pe episcop la tabernacol, unde îngenunchează și adoră. Înainte de a-și începe slujirea, se oprește în tăcere în fața Preasfântului Sacrament. Episcopii trec; Cristos rămâne (cf. Evr 13,8). Păstorii se schimbă, apar noi nevoi și se întreprind proiecte, dar Biserica trăiește prin Domnul. De aceea, aș dori să vă invit să faceți din adorația euharistică o prioritate pastorală. Iubirea lui Toribiu pentru Euharistie s-a manifestat în dorința sa de a-i apropia pe toți de Isus. Să le oferim credincioșilor noștri timp și spațiu pentru a rămâne în fața lui și să încurajăm adorația prelungită. Sunt convins că prezența sfântă a Domnului, primită și adorată cu fidelitate, susține ceea ce puterile noastre nu pot realiza și deschide căi pe care nicio planificare nu le-ar putea prevedea. Iubirea lui este cea care va transforma diecezele noastre.
După ce s-a îmbrăcat, episcopul se apropie de altar și îl sărută. Este același Domn, în fața căruia tocmai s-a îngenuncheat, acum contemplat ca Cel care își adună Biserica în jurul său și o face un singur trup (cf. 1Cor 10,17). Sfântul prelat a slujit unei Biserici imense și plurale, străduindu-se să o mențină unită. De asemenea, depinde de noi să ne asigurăm că diversitatea diecezelor noastre își găsește unitatea în Cristos. Altarul ne amintește că comuniunea aparține însăși inimii misiunii noastre.
Apoi se îndreaptă spre catedră, unde se citesc Scrisorile apostolice – bula prin care pontiful Roman l-a numit păstor al acelei Biserici particulare. Episcopul nu și-a dat această misiune; a primit-o și o exercită în comuniune cu Biserica, unit cu succesorul lui Petru și cu Colegiul Episcopilor. Învățătura pe care o oferă de la catedră nu provine din propriile sale cuvinte pe care trebuie să le impună. El a primit credința Bisericii și este chemat să „păzească bunul tezaur”, să-l aprofundeze și să-l facă ușor de înțeles celor aflați sub grija sa (cf. 2Tim 1,13-14). Sfântul Toribiu a înțeles bine această responsabilitate. Receptarea Conciliului din Trento, a conciliilor provinciale, a sinoadelor diecezane și opera sa catehetică mărturisesc dorința sa de a transmite credința în întregime și de a o face accesibilă celor dinaintea sa. Într-o vreme în care atâtea voci revendică autoritate asupra conștiinței credincioșilor, depinde de episcop să ofere o învățătură clară și răbdătoare, înrădăcinată în această comuniune, pentru a-și ajuta poporul să recunoască vocea unicului Păstor.
În continuare, clerul și credincioșii se apropie de „ascultarea și reverența manifestă”[7]. Reverența primită devine o responsabilitate pentru episcop, iar ascultarea oferită îi cere un rol patern. Acest lucru este vizibil în special în relația sa cu preoții, uniți cu el într-un mod unic în unica preoție și în misiunea încredințată Bisericii particulare. Toribiu a supravegheat formarea lor, a fost exigent în admiterea la hirotonirile sacre, și-a vizitat preoții și a susținut disciplina ecleziastică, conștient că viața clerului are repercusiuni asupra celei a poporului. Iubiți frați, să fim aproape de preoții noștri. Să avem grijă în mod special de seminar și de primii ani de slujire, să cultivăm o fraternitate autentică și să ne asigurăm că niciun preot nu simte că se poate adresa episcopului său numai atunci când există o problemă de rezolvat. Paternitatea episcopală este adesea recunoscută atunci când un preot știe că poate bate cu încredere la ușa reședinței episcopale.
După evanghelie, episcopul se adresează pentru prima dată poporului său. Până atunci, liturgia i-a pregătit să primească și să asculte, conducându-i la tăcerea adorației. Abia atunci vorbește. Această poruncă simplă conține o lecție care trebuie ținută mereu în minte. Printre numeroasele responsabilități care ne umplu ziua, am fost trimiși să proclamăm vestea bună. Asemenea apostolilor, suntem chemați să perseverăm „în rugăciune și în slujirea cuvântului” (Fap 6,4). Sfântul Toribiu și-a făcut viața o predică prelungită, iar mesajul său a fost credibil pentru că a permis evangheliei să-i modeleze mai întâi existența. Nicio urgență sau sarcină pastorală, oricât de necesară, să nu izoleze rugăciunea ca preludiu al predicii. Să ne rezervăm întotdeauna timpul necesar pentru a asculta Cuvântul și să ne pregătim cu atenție cum să-l oferim poporului nostru.
Odată ce riturile de primire sunt încheiate și Liturgia Cuvântului a fost celebrată, sosește momentul prezentării ofrandei. În acel ofertoriu, putem vedea dinainte tot ceea ce episcopul va pune, zi de zi, în mâinile Domnului: munca sa, proiectele pe care le va întreprinde, deciziile pe care trebuie să le ia, oamenii încredințați lui, grijile și speranțele sale. Vor fi momente în care va vedea clar calea și altele în care va experimenta propria sa nesemnificație: toate acestea se așează pe patenă. Depinde de episcop să se ofere cu fidelitate; rodul, în cele din urmă, aparține lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,6-7).
Însăși celebrarea dezvăluie izvorul acestei rodnicii. În Sfânta Liturghie, jertfa unică a lui Cristos pentru mântuirea lumii este făcută sacramental prezentă, în timp ce poporul său este unit cu ofranda Domnului său. Din această Sfântă Jertfă izvorăște harul prin care Biserica trăiește și prin care Cristos continuă să o adune și să o sfințească de-a lungul istoriei. Episcopul, ca orice preot, își împrumută vocea și mâinile lui Cristos, marele și veșnicul Preot, care acționează prin slujirea sa. Ceea ce celebrează trebuie să se extindă și în propria sa viață, tot mai strâns unită cu ofranda Domnului, până când întreaga sa existență devine, în Cristos, o ofrandă către Tatăl.
Geografia spirituală a Bisericii din America Latină este marcată de păstori care au făcut vizibilă această unire dintre altar și viață. Figura Sfântului Toribiu, așadar, nu este singura. De-a lungul secolelor și în diferite regiuni ale continentului, s-a format o adevărată constelație de episcopi pe care Biserica îi venerează ca sfinți și fericiți. Alături de marele arhiepiscop de Lima se află sfinții Antonio María Claret, Ezequiel Moreno, Rafael Guízar și Óscar Romero, și fericiții Juan de Palafox, Jacinto Vera, Mamerto Esquiú, Enrique Angelelli, Jesús Jaramillo și Eduardo Pironio, printre atâția alți episcopi distinși. Să aprofundăm slujirea și scrierile acestor păstori și să-i facem cunoscuți în Bisericile noastre locale. Mărturia lor ne poate ajuta să înțelegem mai bine misiunea episcopului și este de interes deosebit pentru formarea seminariștilor și a preoților. Viețile lor arată cum aceeași misiune poate lua forme diferite în funcție de timpuri și circumstanțe și formează o școală de păstori născuți din istoria noastră eclezială. Sfinții continuă să formeze sfinți (cf. Evr 13,7).
Să-i încredințăm Fecioarei din Guadalupe dorința noastră de a trăi cu fidelitate reînnoită misiunea pe care am primit-o. În zorii evanghelizării acelui continent iubit, ea a voit ca Sfântul Juan Diego să-i transmită episcopului cererea, pentru ca acesta să discearnă și să accepte ceea ce Domnul realiza printr-un mesager umil. Acea întâlnire continuă să fie o invitație pentru noi, păstorii: să fim atenți la acțiunea lui Dumnezeu, care adesea se manifestă în moduri neașteptate și se folosește de cei pe care îi așteptăm cel mai puțin. Prin mijlocirea Maicii Domnului, să cerem harul de a cunoaște, a sluji și a iubi Bisericile încredințate nouă, pentru ca, atunci când va veni momentul să dăm socoteală Domnului despre slujirea noastră, să putem auzi: „Bine, slujitor bun și credincios... intră în bucuria stăpânului tău” (Mt 25,21).
Cu afecțiune fraternă, vă binecuvântez din inimă.
Cetatea Vaticanului, 8 septembrie 2026, Nașterea Sfintei Fecioare Maria.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
[1] Píus al XII-lea, Mesaj-radio adresat celui de-al V-lea Congres Interamerican de Educație Catolică, 12 ianuarie 1954.
[2] Cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Întâlnire cu membrii episcopatului din Peru, 2 februarie 1985.
[3] Cf. Benedict al XVI-lea, Mesaj cu ocazia celui de-al IV-lea centenar al morții Sfântului Toribiu, 23 martie 2006.
[4] Cf. Francisc, Întâlnire cu episcopii în Lima, 21 ianuarie 2018.
[5] Cf. Cæremoniale Episcoporum, 1141-1144.
[6] Cf. Ibíd., 1180.
[7] Ibid., 1143.
