Recenta monografie din revista de spiritualitate pastorală Presbyteri (4/2026) explorează problema „relației dintre spiritualitate și psihologie, privind în mod specific preotul, atât în nevoia sa de a fi însoțit – și uneori îngrijit – în fragilitățile sale, inclusiv cele psihologice, cât și ca persoană chemată – și uneori ispitită – să-i însoțească pe alții în drumuri de credință care sunt strâns legate și interconectate cu dinamica psihologică a oamenilor. Care sunt experiențele interioare pe care le cultivă slujirea pastorală? Cum poate și ar trebui preotul să-și cultive dimensiunea spirituală în armonie cu cea psihologică? Cum poate dobândi expertiza psihologică necesară pentru slujirea ascultării și a însoțirii fără a intra în domenii care nu-i sunt proprii?”. Reproducem mai jos editorialul lui Nico Dal Molin.
Ambiguitatea titlului acestei monografii (Preoți și/sau psihologi) trebuie interpretată cu atenție
Slujirea preotului, în multe aspecte, atinge dinamici ale inimii umane care au mult de-a face cu realitatea psihologică și existențială a vieții oamenilor. În același timp, având o misiune cu adevărat spirituală, specificitatea preotului este de a fi un vestitor al credinței în Isus Cristos, mort și înviat și, prin extensie, de a fi un purtător de cuvinte de îndrumare, consolare și pozitivitate în mijlocul suferinței uneori dramatice a vieții însăși.
O mare parte a „neprofesioniștilor” tind adesea să echivaleze figura psihologului cu cea a preotului. Auzi adesea pe cineva spunând: „Nu-ți irosi banii pe un psiholog; mergi la un preot care îți va da sfaturi bune pentru mult mai puțin!” sau (vorbesc din experiență directă) „La ce bun un psiholog? Sunt deja atâția preoți în jur!”.
Chiar și cu privire la „mulții” preoți au acum ceva la care să obiecteze. Este încă un subiect sensibil, atât în ceea ce privește calitatea ajutorului pe care un preot îl poate oferi astăzi, cât și potențialul de depășire a rolurilor, fără o conștientizare adecvată și, mai presus de toate, abilitățile necesare.
Câteva asemănări
Este incontestabil că există unele asemănări între preoți și psihologi; din acest motiv, ar putea fi util să reflectăm asupra asemănărilor și diferențelor în modul în care își îndeplinesc rolurile, în special pentru a înțelege unde se termină rolul unuia și începe al celuilalt.
Una dintre cele mai evidente asemănări este cu siguranță importanța ascultării: ambii profesioniști îi ascultă pe cei care le împărtășesc confidențele și, în moduri diferite, caută să ofere o reinterpretare a situației și un posibil ajutor și sprijin, împărtășind obiectivul comun de a-i face pe cei care apelează la ei să se simtă mai bine.
Cu siguranță, una dintre cele mai evidente asemănări este dimensiunea ascultării: ambii profesioniști îi ascultă pe cei care le împărtășesc confidențele și, în moduri diferite, încearcă să ofere o reinterpretare a situației și, eventual, ajutor și sprijin, împărtășind obiectivul comun de a-i face pe cei care apelează la ei să se simtă mai bine.
În ambele cazuri, medierea implică ascultare și vorbire, de preferință nu prea generală, ci concentrată pe problemă. Ambii profesioniști ar trebui să fie motivați de pasiunea pentru îngrijirea celor aflați în dificultate, deși adesea alegerile sunt prea personale pentru a fi puse laolaltă.
O a doua convergență este dimensiunea empatiei, care, după cum știm, nu are aceeași valoare ca simpatia. Empatia este capacitatea de a te „pune în pielea celuilalt”, percepându-i emoțiile ca și cum ar fi ale tale. Empatia duce la o rezonanță emoțională profundă, în timp ce simpatia rămâne la un nivel mai detașat, dar totuși solidar.
Știm acest lucru din experiență directă: simpatia se bazează adesea pe evaluări și aprobări personale. Empatia, pe de altă parte, necesită o suspendare a judecății pentru a înțelege profund perspectiva celuilalt, ceea ce necesită o capacitate de a împărtăși sentimente (în cazul unui preot, inclusiv împărtășirea propriei experiențe de credință), lucru pe care programele de formare propuse adesea nu reușesc să îl promoveze.
Există o altă analogie, care poate nu este cea mai importantă, dar la care oamenii de astăzi sunt foarte sensibili: atât preoții, cât și psihologii sunt obligați să respecte secretul profesional cu privire la ceea ce li se împărtășește. Tocmai din acest motiv, atât situațiile de comunicare, cât și cele de împărtășire dobândesc un sentiment de protecție și libertate de exprimare din partea individului.
Cei care caută un preot sau un psiholog au adesea nevoie să vorbească cu cineva pentru a se înțelege mai bine, chiar dacă răspunsurile pe care le primesc pornesc de la presupuneri diferite. Această variabilă este baza alegerii cu cine să vorbească.
Câteva diferențe
Printre numeroasele diferențe, se poate identifica una care pare încă relevantă astăzi, având în vedere contextul cultural actual. Există încă un fel de stigmat social conform căruia a consulta un psiholog înseamnă a te confrunta cu boli mintale. Astăzi, este cu siguranță o alegere mai liberă și mai acceptată, dar încă persistă o nemulțumire negativă. Prin urmare, este mai ușor să consulți un preot decât să riști eticheta inconfortabilă de cineva cu „probleme mintale”.
Abordarea ascultării este, de asemenea, diferită: psihologul este chemat să suspende judecata în timp ce ascultă povestea persoanei; preotul, cel puțin atunci când se confruntă cu anumite situații de suferință existențială și spirituală, este chemat să discearnă și să facă o evaluare consecventă, deși în vederea progresului și a înțelegerii.
În ambele cazuri, se caută o cale spre vindecare. În contextele religioase, cea mai frecventă confruntare este cu propriul sentiment de vinovăție; într-un context psihoterapeutic, este mai probabil să se abordeze un sentiment de rușine.
Vinovăția și rușinea sunt ambele emoții morale complexe care diferă prin focalizarea lor centrală: vinovăția se referă la un comportament specific („Am făcut ceva greșit”), în timp ce rușinea implică întreaga percepție de sine („Sunt o persoană atât de rea”). Vinovăția analizează acțiunea greșită și consecințele sale negative. Rușinea se concentrează asupra propriei persoane și pe experimentarea unui sentiment profund de nevrednicie, inadecvare și, prin urmare, de auto-depreciere personală.
În orice caz, sunt căi care încearcă să demareze un proces de vindecare și eliberare internă. În drumul unui credincios, prin mijlocirea unui prezbiter, se face apel la darul harului lui Dumnezeu care devine eliberator și vindecător, în ciuda conștientizării care mai trebuie educată, că nu se confruntă cu o formulă magică, ci cu o cale progresivă de convertire personală.
Pe calea psihologică, eliberarea nu are loc prin gesturi simbolice, ci trece printr-un proces de introspecție și alegeri pe care persoana este chemată să le facă.
În orice caz, atât pentru un drum psihologic cât și spiritual, este esențială activarea pârghiei motivaționale. Este motivația redescoperită și purificată care ajută o persoană să întreprindă un drum dificil prin căutarea adevărului despre sine. Acest lucru permite reconcilierea inimii cu viața, pentru a reconecta numeroasele fire rupte prezente în multe evenimente de viață[1].
Profeția fragilității
În societatea noastră a consumului și a risipei, a autosuficienței și a indiferenței sau negării valorilor spirituale și morale, pentru mulți, Dumnezeu există numai în cazuri urgente, în speranța de a nu avea nevoie de el, precum masca de oxigen și centurile de siguranță a căror funcționare ne este explicată la începutul unui zbor. Teoretic, cu toții știm că fericirea este Dumnezeu, dar atâta timp cât avem norocul să o găsim în altă parte, uităm.
Cei care experimentează fragilitatea și suferința ne amintesc că micile noastre fericiri aici, pe pământ, sunt trecătoare, că toți suntem marcați de slăbiciune și precaritate. Cei care experimentează fragilitatea ne ajută să găsim sau să redescoperim starea de spirit care ar trebui să fie a noastră în orice moment: că pământul, banii, vizibilitatea și succesul nu sunt Dumnezeul nostru, pentru că adevărata noastră comoară este Domnul. Aceasta este profeția fragilității care devine și o profeție a speranței.
Prezența printre noi a celor care experimentează slăbiciunea fragilității este Cuvântul lui Dumnezeu cel mai elocvent și incisiv adresat fiecăruia dintre noi, pentru a ne face să înțelegem că pământul este o casă trecătoare; pentru a ne aminti că toți suntem în drum spre „țara făgăduinței”, care este adevărata odihnă și adevărata bucurie. Ei, cei care suferă, sunt în adevăr, atunci când se încredințează total lui Dumnezeu, atunci când recunosc numai în el adevărata viață.
„Te preamăresc, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit celor mici” (Mt 11,25). Slabi și neputincioși, ei posedă puterea lui Dumnezeu în speranță. „Fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați” (Mt 5,4).
Poetul francez Léon Bloy spunea: „Omul are zone ale inimii sale care încă nu există și unde pătrunde durerea, astfel încât acestea să existe”[2]. Aceasta înseamnă să-l ascultăm pe Învățătorul interior – folosind o imagine minunată de la Sfântul Augustin – pentru a-l recunoaște și a-l urma, evitând riscul de a fi „pelerini solitari” care se află într-o spirală a prezumției naive sau a dezolării fără speranță.
Este o îmbrățișare care ne liniștește, care ne ține drept și ne face să mergem cu inima mai ușoară. Poeta franceză Mercedes de Gournay, care a murit ca misionară în Africa în 1932, despre care vorbește Raissa Maritain în cartea Marii prieteni, scrie într-una dintre poeziile sale: „Cine va putea să-mi arate că am o față, dacă nu sărutul lui Dumnezeu însuși?”[3].
Nico Dal Molin
(După Settimana News, 16 septembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
[1] Cf. F. Camon, La donna dei fili, Garzanti, Milano 1995.
[2] Léon Bloy (1846-1917) a fost un scriitor, eseist și poet francez.
[3] R. Maritain, I grandi amici (Marii prieteni), Vita e Pensiero, Milano 1991.
