A doua predică a părintelui Cantalamessa pentru Postul Mare 2010

"Cristos s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu"

Publicăm în continuare a doua predică de Postul Mare pe care părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ţinut-o vineri dimineaţă, 12 martie 2010, în capela Redemptoris Mater, în prezenţa papei Benedict al XVI-lea şi a colaboratorilor lui din Curia Romană.

Tema meditaţiilor de anul acesta este "Administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Preotul, slujitor al cuvântului şi al sacramentelor", în continuitate cu reflecţia despre slujirea episcopală şi preoţească începută în Advent.

Prima predică a avut loc la 5 martie 2010, iar următoarea va avea loc la 26 martie 2010.

* * *

1. Noutatea preoţiei lui Cristos

În această meditaţie vrem să reflectăm asupra preotului ca împărţitor al tainelor lui Dumnezeu, înţelegând, de data aceasta, prin "taine" semnele concrete ale harului, sacramentele. Nu ne putem opri asupra tuturor sacramentelor, ne limităm la sacramentul prin excelenţă care este Euharistia. Aşa face şi Presbyterorum Ordinis care, după ce a vorbit despre preoţi ca evanghelizatori, continuă spunând că "slujirea lor, care începe cu vestirea evangheliei, îşi trage puterea şi tăria din Jertfa lui Cristos" pe care ei o reînnoiesc în mod mistic pe altar .

Aceste două îndatoriri ale preotului sunt cele pe care şi apostolii le-au rezervat pentru ei înşişi: "Iar noi - declară Petru în Fapte - vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fap 6,4). Rugăciunea despre care vorbeşte nu este rugăciunea privată; este rugăciunea liturgică comunitară care are în centrul ei frângerea pâinii. Didahia ne permite să vedem că Euharistia, în primele timpuri, era oferită chiar în contextul rugăciunii comunităţii, ca parte a ei şi culme a ei .

Aşa cum jertfa Liturghiei nu se concepe decât în dependenţă de jertfa crucii, tot aşa Preoţia creştină nu se explică decât în dependenţă şi ca participare sacramentală la Preoţia lui Cristos. De aici trebuie să pornim pentru a descoperi ce se cere de la preot ca slujitor al Euharistiei.

Noutatea preoţiei lui Cristos faţă de cea din vechea alianţă (şi, aşa cum ştim astăzi, faţă de orice altă instituţie sacerdotală, chiar şi din afara Bibliei) este scoasă în evidenţă în Scrisoarea către Evrei din diferite puncte de vedere: Cristos nu a avut nevoie să ofere victime înainte de toate pentru propriile păcate, ca orice preot (7,27); nu are nevoie să repete de mai multe ori jertfa, ci "la împlinirea timpurilor, el s-a arătat o singură dată ca să distrugă păcatul prin jertfa lui" (9,26). Însă diferenţa fundamentală este alta. Să auzim cum este descrisă ea:

"Cristos, devenit marele preot al bunurilor viitoare [...] a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică. Căci dacă sângele de ţapi şi de tauri şi cenuşa de juncă cu care sunt stropiţi cei întinaţi îi sfinţeşte, dându-le curăţia trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţi conştiinţa voastră de faptele moarte, pentru a sluji Dumnezeului celui viu" (9,11-14).

Orice alt preot oferă ceva din afara lui, Cristos s-a oferit pe sine însuşi; orice alt preot oferă victime, Cristos s-a oferit victimă! Sfântul Augustin a cuprins într-o formulă celebră acest nou gen de preoţie, în care preotul şi victima sunt acelaşi lucru: "Ideo victor, quia victima, et ideo sacerdos, quia sacrificium": "învingător pentru că este victimă, preot pentru că este victimă" .

În trecerea de la jertfele vechi la jertfa lui Cristos se observă aceeaşi noutate ca în trecerea de la lege la har, de la datorie la dar, ilustrată într-o meditaţie precedentă. De la operă a omului pentru a îmblânzi divinitatea şi a o reconcilia cu el, jertfa devine dar al lui Dumnezeu pentru a-l îmblânzi pe om, a-l face să se întoarcă de la violenţa sa şi să-l reconcilieze cu sine (cf. Col 1,20). Şi în jertfa sa, ca în toate celelalte, Cristos este "totalmente altul".

2. "Imitaţi ceea ce săvârşiţi"

Consecinţa la toate acestea este clară: pentru a fi preot "după rânduiala lui Isus Cristos", preotul trebuie, asemenea lui, să se ofere pe sine însuşi. Pe altar, el nu-l reprezintă numai pe Isus "marele preot", ci şi pe Isus "marea victimă", cele două lucruri fiind de acum inseparabile. Cu alte cuvinte nu se poate mulţumi să-l ofere pe Cristos Tatălui în semnele sacramentale ale pâinii şi vinului, trebuie să se ofere şi pe sine însuşi cu Cristos Tatălui. Preluând un gând al sfântului Augustin, instrucţiunea Sfintei Congregaţii a Riturilor, Eucharisticum mysterium, scrie: "Biserica, mireasă şi slujitoare a lui Cristos, îndeplinind împreună cu el funcţia de preot şi victimă, îl oferă Tatălui şi, în acelaşi timp, se oferă în întregime pe sine însăşi împreună cu el" .

Ceea ce se spune aici despre întreaga Biserică, se aplică în mod cu totul special celebrantului. În momentul hirotonii, episcopul le adresează celor care urmează să fie hirotoniţi: "Agnoscite quod agitis, imitamini quod tractatis": "Daţi-vă seama de ceea ce veţi face, imitaţi ceea ce veţi celebra". Cu alte cuvinte: fă şi tu ceea ce face Cristos la Liturghie, adică oferă-te pe tine însuţi lui Dumnezeu ca jertfă vie. Scrie sfântul Grigore din Nazianz:

"Ştiind că nimeni nu este vrednic de măreţia lui Dumnezeu, a Victimei şi a Preotului, dacă mai întâi nu s-a oferit el însuşi ca jertfă vie şi sfânt, dacă nu s-a prezentat ca jertfă raţională şi plăcută (cf. Rom 12,1) şi dacă nu i-a oferit lui Dumnezeu o jertfă de laudă şi un spirit căit - unica jertfă a cărei ofrandă o cere autorul oricărui dar - cum voi îndrăzni să-i ofer ofranda exterioară pe altar, aceea care este reprezentarea marilor taine?" .

Îmi permit să spun cum am descoperit eu însumi această dimensiune a preoţiei mele pentru că probabil poate ajuta la o mai bună înţelegere. După hirotonirea mea, iată cum trăiam eu momentul consacrării: închideam ochii, îmi înclinam capul, încercam să mă înstrăineze de tot ceea ce mă înconjura pentru a mă întruchipa în Isus care, în cenacol, a rostit pentru prima dată cuvintele acelea: "Accipite et manducate...", "Luaţi şi mâncaţi...".

Liturgia însăşi favoriza această atitudine, făcând să se pronunţe cuvintele consacrării cu voce înceată şi în latineşte, aplecaţi asupra speciilor, îndreptaţi spre altar şi nu spre popor. Apoi, într-o zi, am înţeles că această atitudine, singură, nu exprima toată semnificaţia participării mele la consacrare. Cel care prezidează în mod invizibil orice Liturghie este Isus înviat şi viu, Isus, ca să fim exacţi, care a murit, dar acum trăieşte pentru totdeauna (cf. Ap 1,18). Însă acest Isus este "Cristos total", Cap şi trup unite în mod indisolubil. Aşadar, dacă Cristos total rosteşte cuvintele consacrării, şi eu le rostesc împreună cu el, în acel "Eu" mare al Capului este ascuns micul "eu" al trupului care este Biserica, este şi "eu"-l meu foarte mic.

De atunci, ca preot hirotonit de Biserică, în timp ce pronunţ cuvintele consacrării "in persona Christi", crezând că, graţie Duhului Sfânt, ele au puterea de a schimba pâinea în trupul lui Cristos şi vinul în sângele lui, în acelaşi timp, ca mădular al trupului lui Cristos, nu mai închid ochii, ci îi privesc pe fraţii pe care-i am în faţă, sau, dacă celebrez singur, mă gândesc la cei pe care trebuie să-i slujesc în timpul zilei şi, îndreptat spre ei, spun în minte, împreună cu Isus: "Fraţi şi surori, luaţi şi mâncaţi: acesta este trupul meu; luaţi şi beţi: acesta este sângele meu".

După aceea am găsit o confirmare deosebită în scrierile venerabilei Concepciňn Cabrera de Armida, numită Conchita, mistica mexicană, întemeietoare a trei ordine călugăreşti, al cărei proces de beatificare este în curs. Fiului său iezuit, foarte aproape să fie hirotonit preot, ea îi scria: "Aminteşte-ţi, fiul meu, când vei ţine în mână Ostia sacră, tu nu vei spune: «Iată trupul lui Isus, iată sângele lui», ci vei spune: «Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu»: adică trebuie să se realizeze în tine o transformare totală, trebuie să te pierzi în el, să fii un alt Isus" .

Ofranda preotului şi a întregii Biserici, fără cea a lui Isus, n-ar fi nici sfântă, nici plăcută lui Dumnezeu, pentru că suntem numai creaturi păcătoase, însă ofranda lui Isus, fără cea a trupului său care este Biserica, ar fi şi ea incompletă şi insuficientă: se înţelege, nu pentru a dobândi mântuirea, pentru că noi o primim şi ne-o însuşim. În acest sens, Biserica poate să spună împreună cu sfântul Paul: "Completez în trupul meu ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos" (cf. Col 1,24).

Putem ilustra cu un exemplu ceea ce se întâmplă la fiecare Liturghie. Să ne imaginăm că într-o familie este unul dintre copii, primul născut, foarte ataşat de tatăl. Pentru ziua lui de naştere vrea să-i ofere un cadou. Însă, înainte de a i-l prezenta cere, în secret, tuturor fraţilor şi surorilor să-şi pună semnătura lor pe cadou. Acesta ajunge aşadar în mâinile tatălui ca omagiu al tuturor copiilor săi, fără deosebire, şi ca un semn al recunoştinţei şi al iubirii tuturor, însă, în realitate, unul singur a plătit preţul cadoului.

Şi acum aplicaţia. Isus îl admiră şi îl iubeşte fără margini pe Tatăl ceresc. Lui vrea să-i ofere în fiecare zi, până la sfârşitul lumii, darul cel mai preţios care se poate imagine, cel al vieţii sale. La Liturghie el îi invită pe toţi "fraţii" săi, care suntem noi, să-şi pună semnătura pe dar, în aşa fel încât el ajunge la Dumnezeu Tatăl ca dar al tuturor copiilor săi, fără deosebire, "jertfa mea şi a voastră", îl numeşte preotul în Orate fratres. Însă, în realitate, ştim că unul singur a plătit preţul acestui dar. Şi ce preţ!

3. Trupul şi sângele

Pentru a înţelege consecinţele practice care derivă pentru preot din toate acestea, este necesar să ţinem cont de semnificaţia cuvântului "trup" şi a cuvântului "sânge". În limbajul biblic, cuvântul trup, ca şi cuvântul carne, nu arată, ca pentru noi astăzi, o a treia parte a persoanei ca în tricotomia greacă (trup, suflet, nous); indică toată persoana, care trăieşte într-o dimensiune corporală ("Cuvântul s-a făcut trup", înseamnă că s-a făcut om, nu oase, muşchi, nervi!). La rândul său, "sânge" nu indică o parte a omului. Sângele este sediul vieţii, de aceea vărsarea sângelui este semn al morţii.

Cu cuvântul "trup" Isus ne-a dăruit viaţa sa, cu cuvântul "sânge" ne-a dăruit moartea sa. Aplicat la noi, a oferi trupul înseamnă a oferi timpul, resursele fizice, mentale, un zâmbet care este tipic al unui spirit care trăieşte într-un trup; a oferi sângele înseamnă a oferi moartea. Nu numai momentul final al vieţii, ci tot ceea ce încă de acum anticipă moartea: mortificaţiile, bolile, pasivităţile, tot ceea ce este negativ în viaţă.

Să încercăm să ne imaginăm viaţa sacerdotală trăită cu această conştiinţă. Toată ziua, nu numai momentul celebrării, este o Euharistie: a învăţa, a conduce, a spovedi, a-i vizita pe bolnavi, chiar şi odihna, chiar şi distracţia, totul. Un maestru spiritual, iezuitul francez Pierre Olivaint, spunea: "Le matin, moi prętre, Lui victime; le long du jour Lui prętre, moi victime": "dimineaţa (în vremea aceea Liturghia se celebra numai dimineaţa) eu preot, El (Cristos) victimă; de-a lungul zilei El preot, eu victimă". "Cât de bine face un preot - spunea sfântul Paroh de Ars - să se ofere lui Dumnezeu ca jertfă în fiecare dimineaţă" .

Graţie Euharistiei, şi viaţa preotului bătrân, bolnav şi redus la imobilitate, este foarte preţioasă pentru Biserică. El oferă "sângele". Am vizitat odată un preot bolnav de cancer. Se pregătea să celebreze una din ultimele lui Liturghii cu ajutorul unui preot tânăr. Avea şi o boală la ochi motiv pentru care lăcrima încontinuu. Mi-a spus: "Nu înţelesesem niciodată importanţa de a spune şi în numele meu la Liturghie: «Luaţi şi mâncaţi; luaţi şi beţi...» Acum am înţeles. Este tot ceea ce-mi rămâne şi spun asta încontinuu gândindu-mă la enoriaşii mei. Am înţeles ce înseamnă a fi «pâine frântă» pentru alţii".

4. În slujba preoţiei universale a credincioşilor

Odată descoperită această dimensiune existenţială a Euharistiei, este datoria pastorală a preotului să ajute şi restul poporului lui Dumnezeu să o trăiască. Anul Sfintei Preoţii n-ar trebui să rămână o oportunitate şi un har numai pentru preoţi, ci şi pentru laici. Presbyterorum Ordinis afirmă clar că preoţia ministerială este în slujba preoţiei universale a tuturor celor botezaţi, pentru ca ei "să se poată oferi pe ei înşişi ca ostie vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom 12,1). Scrie: "Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu Jertfa lui Cristos, unicul Mijlocitor, oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie, până când va veni însuşi Domnul" .

Constituţia Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican, vorbind despre "preoţia comună" a tuturor credincioşilor, scrie: "Credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la Jertfa euharistică... Participând la Jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei oferă lui Dumnezeu Victima divină şi pe ei înşişi o dată cu ea. Astfel, atât prin oferire cât şi prin sfânta Împărtăşanie, toţi, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, îşi împlinesc rolul propriu în acţiunea liturgică" .

Aşadar Euharistia este actul întregului popor al lui Dumnezeu, nu numai în sens pasiv, că este spre folosul tuturor, ci şi în mod activ, în sensul că este săvârşită cu participarea tuturor. Fundamentul biblic cel mai clar al aceste învăţături este Rom 12,1: "Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual". Aceste cuvinte par să meargă în mod voit pe urma cuvintelor lui Isus de la ultima cină: "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi".

Comentând cuvintele lui Paul, sfântul Petru Crisologul spunea: "Apostolul îi vede astfel ridicaţi pe toţi oamenii la demnitatea sacerdotală pentru a oferi propriile trupuri ca jertfă vie. O, imensă demnitate a preoţiei creştine! Omul a devenit victimă şi preot pentru sine însuşi. Nu mai caută în afara lui ceea ce trebuie să-i jertfească lui Dumnezeu, ci poartă cu sine şi în sine ceea ce-i jertfeşte lui Dumnezeu pentru sine... Fraţilor, această jertfă este modelată după cea a lui Cristos... Aşadar, fii, omule, fii jertfă şi preot al lui Dumnezeu" .

Să încercăm să vedem cum modul de a trăi consacrarea ilustrată până acum ar putea să-i ajute şi pe laici să se unească la ofranda preotului. Am văzut că şi laicul este chemat să se ofere lui Cristos, la Liturghie. Poate face asta folosind chiar cuvintele lui Cristos: "Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu"? Cred că nimic nu se opune la asta. Nu facem acelaşi lucru atunci când, pentru a exprima abandonarea noastră în voinţa lui Dumnezeu, folosim cuvintele lui Isus pe cruce: "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu", sau atunci când, în încercările noastre, repetăm: "Treacă de la mine paharul acesta", sau alte cuvinte ale Mântuitorului? A folosi cuvintele lui Isus ne ajută să ne unim cu sentimentele lui.

Mistica mexicană, amintită mai sus, simţea ca adresate şi ei, nu numai fiului preot, cuvintele lui Cristos: "Vreau ca, transformat în mine prin suferinţă, prin iubire şi prin practicarea tuturor virtuţilor, să se înalţe spre cer acest strigăt al sufletului tău în unire cu mine: Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu" .

Credinciosul laic trebuie doar să fie conştient că aceste cuvinte spuse de el, la Liturghie sau în timpul zilei, nu au puterea de a face prezent trupul şi sângele lui Cristos pe altar. El nu acţionează in persona Christi; nu-l reprezintă pe Cristos, aşa cum face preotul hirotonit, ci numai se uneşte cu Cristos. De aceea, nu va spune cuvintele consacrării cu glas tare, ca preotul, ci în inima sa, mai mult gândindu-le decât rostindu-le.

Să încercăm să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă şi laicii, în momentul consacrării ar spune în tăcere: "Luaţi şi mâncaţi: acesta este trupul meu. Luaţi şi beţi: acesta este sângele meu". O mamă celebrează astfel Liturghia ei, apoi merge acasă şi începe ziua ei formată din mii de lucruri mici. Viaţa este literalmente fărâmiţată; aparent nu lasă nici o urmă în istorie. Dar nu este lipsit de valoare ceea ce face: este o euharistie împreună cu Isus! O soră spune şi ea, în inima ei, în momentul consacrării: "Luaţi şi mâncaţi..."; apoi merge la munca ei zilnică: copii, bolnavi, bătrâni. Euharistia "invadează" ziua ei care devine ca o prelungire a Euharistiei.

Dar aş vrea să mă opresc îndeosebi asupra a două categorii de persoane: muncitorii şi tinerii. Pâinea euharistică, "rod al pământului şi al muncii oamenilor", are ceva important de spus despre munca umană, şi nu numai despre cea agricolă. În procesul care duce de la bobul semănat în pământ la pâinea de pe masă intervine industria cu maşinile sale, comerţul, transporturile şi o infinitate de alte activităţi, practic toată munca umană. Să-l învăţăm pe muncitorul creştin să ofere, la Liturghie, trupul său şi sângele său, adică timpul, sudoarea, truda. Munca nu va mai fi alienantă ca în viziunea marxistă în care ea se termină în produsul care este vândut, ci sfinţitoare.

Şi ce are de spus Euharistia tinerilor? E suficient să ne gândim la un lucru: ce vrea lumea de la tineri şi de la tinere astăzi? Trupul, nimic altceva decât trupul! Trupul, în mentalitatea lumii, este în mod esenţial un instrument de plăcere şi de exploatare. Ceva de vândut, de stors cât timp este tânăr şi atrăgător, şi apoi de aruncat, împreună cu persoana, când nu mai foloseşte pentru aceste scopuri. În special trupul femeii a devenit o marfă de consum.

Să-i învăţăm pe tinerii şi tinerele creştini să spună, în momentul consacrării: "Luaţi şi mâncaţi: acesta este trupul meu oferit pentru voi". Astfel trupul este consacrat, devine lucru sacru, nu se mai poate "da ca hrană" concupiscenţei proprii sau a altuia, nu se mai poate vinde, pentru că s-a dăruit. A devenit euharistie cu Cristos. Apostolul Paul le scria primilor creştini: "Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul... Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru" (1Cor 6,13.20). Şi explica imediat cele două moduri în care se poate preamări Dumnezeu cu propriul trup: ori cu căsătoria ori cu fecioria, în funcţie de carisma şi de vocaţia fiecăruia (cf. 1Cor 7,1 ş.u.).

5. Cu lucrarea Duhului Sfânt

Unde găsesc preoţii şi laicii forţa pentru a face această oferire totală de sine lui Dumnezeu, pentru a se lua şi a se ridica, ca să spunem aşa, de la pământ cu propriile mâini? Răspunsul este: Duhul Sfânt! Cristos s-a oferit pe sine însuşi Tatălui ca jertfă "în Duhul veşnic" (Ev 9,14), adică graţie Duhului Sfânt. Duhul Sfânt aşa cum trezea în inima umană a lui Cristos impulsul la rugăciune (cf. Lc 10,21), tot aşa a trezit în el impulsul şi chiar dorinţa de a se oferi Tatălui ca jertfă pentru omenire.

Papa Leon al XIII-lea, în enciclica sa despre Duhul Sfânt, spune că "Cristos a împlinit orice lucrare a sa, şi în special jertfa sa, cu intervenţia Duhului Sfânt (praesente Spiritu)" şi la Liturghie, înainte de Împărtăşanie, preotul se roagă spunând: "Doamne Isuse Cristoase, Fiului Dumnezeului celui viu, care din voinţa Tatălui şi prin conlucrarea Duhului Sfânt (cooperante Spiritu Sancto), prin moartea ta ai dat viaţă lumii..." Acest lucru explică de ce la Liturghie sunt două "epicleze", adică două invocări ale Duhului Sfânt: una, înainte de consacrare, asupra pâinii şi asupra vinului, şi una, după consacrare, asupra întregului trup mistic.

Cu cuvintele uneia din aceste epicleze (Rugăciunea euharistică III) să cerem Tatălui darul Duhului său pentru a fi la fiecare Liturghie, asemenea lui Isus, preoţi şi în acelaşi timp jertfă: "Duhul Sfânt să facă din noi un prinos veşnic ca să dobândim moştenirea cerească împreună cu aleşii tăi, mai întâi cu preafericita Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maria, cu fericiţii apostoli şi slăviţii martiri, şi cu toţi sfinţii, prin a căror mijlocire sperăm să fim întotdeauna ajutaţi de tine".

(După Zenit, 12 martie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ PO, 2.
² Didahia, 9-10.
³ Augustin, Confesiuni, 10,43.
⁴ Eucharisticum mysterium, 3; cf. Augustin, De civitate Dei, X, 6 (CCL 47, 279).
⁵ Grigore din Nazianz, Oratio 2, 95 (PG 35, 497).
⁶ În: Diario spirituale di una madre di famiglia, ed. M.-M. Philipon, Cittŕ Nuova, Roma 1985, pag. 117.
⁷ Citat de Benedict al XVI-lea în Scrisoarea de convocare a Anului Sfintei Preoţii.
⁸ PO, 2.
⁹ Lumen gentium, 10-11.
¹⁰ Petru Crisologul, Sermo 108 (PL 52, 499 şi urm.).
¹¹ Diario, cit., pag. 199.
¹² Leon al XIII-lea, Enc. Divinum illud munus, 6.