|
| © Vatican Media |
Mesaj pentru a 111-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2025 (4-5 octombrie 2025)
Migranţii, misionari ai speranţei
Iubiţi fraţi şi surori,
A 111-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului, pe care predecesorul meu a ales-o să coincidă cu Jubileul Migrantului şi al lumii misionare, ne oferă ocazia de a reflecta asupra legăturii dintre speranţă, migraţie şi misiune.
Contextul mondial actual este marcat din păcate de războaie, violenţe, nedreptăţi şi fenomene meteorologice extreme, care obligă milioane de persoane să-şi părăsească ţările de origine pentru a căuta refugiu în altă parte. Tendinţa generalizată de a se concentra exclusiv pe interesele unor comunităţi specifice constituie o ameninţare serioasă la adresa responsabilităţii comune, a cooperării multilaterale, a realizării binelui comun şi a solidarităţii globale în beneficiul întregii familii umane. Perspectiva unei noi curse a înarmărilor şi dezvoltarea de noi arme, inclusiv arme nucleare, lipsa de luare în considerare a efectelor nefaste ale crizei climatice actuale şi inegalităţile economice profunde fac ca provocările prezentului şi ale viitorului să fie din ce în ce mai angajante.
În faţa teoriilor de devastări globale şi de scenarii terifiante, este important ca dorinţa de a spera într-un viitor de demnitate şi pace pentru toate fiinţele umane să crească în inimile celor mai mulţi. Acest viitor este o parte esenţială a planului lui Dumnezeu pentru omenire şi pentru restul creaţiei. Este vorba de viitorul mesianic anticipat de profeţi: "Vor sta din nou bătrâni şi bătrâne în pieţele din Ierusalim, fiecare cu bastonul său în mână, pentru multe zile. Pieţele cetăţii se vor umple de băieţi şi fete care se vor juca în pieţele sale. [...] Este o sămânţă de pace: via va da rodul ei, pământul va da produsele sale şi cerul va da roua sa" (Zah 8,4-5.12). Şi acest viitor a început deja, pentru că a fost inaugurat de Isus Cristos (cf. Mc 1,15 şi Lc 17,21), şi noi credem şi sperăm în deplina sa realizare, căci Domnul îşi ţine întotdeauna promisiunile.
Catehismul Bisericii Catolice învaţă: "Virtutea speranţei răspunde la aspiraţia către fericire pe care Dumnezeu a pus-o în inima fiecărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor" (nr. 1818). Iar căutarea fericirii - şi perspectiva de a o găsi în altă parte - este cu siguranţă una dintre principalele motivaţii ale mobilităţii umane contemporane.
Această legătură dintre migraţie şi speranţă se revelează distinct în multe dintre experienţele migratorii din zilele noastre. Mulţi migranţi, refugiaţi şi persoane strămutate sunt martori privilegiaţi ai speranţei trăite în viaţa de zi cu zi, prin încrederea lor în Dumnezeu şi prin suportarea adversităţilor în vederea unui viitor în care întrezăresc apropierea fericirii, a dezvoltării umane integrale. Se reînnoieşte în ei experienţa itinerantă a poporului lui Israel: "Dumnezeule, când ieşeai înaintea poporului tău, când păşeai prin pustiu, pământul se cutremura şi cerurile picurau ploaie înaintea Dumnezeului de pe Sinai, înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel. Ai dat o ploaie binefăcătoare, Dumnezeule, moştenirea ta, sleită de puteri, ai înviorat-o. Dumnezeule, vieţuitoarele tale au locuit în ţara pe care ai pregătit-o în iubirea ta pentru cel sărac" (Ps 68,8-11).
Într-o lume întunecată de războaie şi nedreptăţi, chiar şi acolo unde totul pare pierdut, migranţii şi refugiaţii se ridică drept mesageri ai speranţei. Curajul lor şi tenacitatea lor este mărturie eroică a unei credinţe care vede dincolo de ceea ce pot vedea ochii noştri şi care dă puterea de a înfrunta moartea de-a lungul diferitelor rute migratorii contemporane. Şi aici putem găsi o analogie clară cu experienţa poporului lui Israel rătăcind în deşert, care înfruntă orice pericol încrezător în protecţia Domnului: "Căci el te va elibera din laţul vânătorului şi de ciuma pustiitoare. El te va acoperi cu aripile lui şi vei găsi refugiu sub aripile sale; adevărul lui îţi va fi scut şi pavăză. Nu te vei teme nici de spaima nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care se răspândeşte în întuneric, nici de molima care bântuie în plină zi" (Ps 91,3-6).
Migranţii şi refugiaţii îi amintesc Bisericii dimensiunea sa peregrină, încontinuu îndreptată spre patria definitivă, susţinută de o speranţă care este virtute teologală. De fiecare dată când Biserica cedează ispitei de "sedentarizare" şi încetează să fie civitas peregrina - popor al lui Dumnezeu pelerin spre patria cerească (cf. Augustin, De civitate Dei, Cartea XIV-XVI), ea încetează să fie "în lume" şi devine "a lumii" (cf. In 15,19). Este vorba de o ispită deja prezentă în primele comunităţi creştine, atât de mult încât apostolul Paul trebuie să-i amintească Bisericii din Filipi că "patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate" (Fil 3,20-21).
În mod deosebit, migranţii şi refugiaţii catolici pot deveni astăzi misionari ai speranţei în ţările care îi primesc, ducând înainte noi parcursuri de credinţă acolo unde mesajul lui Isus Cristos nu a ajuns încă sau iniţiind dialoguri interreligioase făcute din cotidianitate şi din căutarea de valori comune. De fapt, cu entuziasmul lor spiritual şi vitalitatea lor ei pot contribui la revitalizarea comunităţilor ecleziale rigide şi împovărate, unde un deşert spiritual avansează ameninţător. Prezenţa lor trebuie aşadar recunoscută şi apreciată ca o adevărată binecuvântare divină, o ocazie pentru a se deschide harului lui Dumnezeu care dăruieşte nouă energie şi speranţă Bisericii sale: "Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au găzduit, fără a-şi da seama, pe îngeri!" (Evr 13,2).
Primul element al evanghelizării, aşa cum sublinia Sfântul Paul al VI-lea, este în general mărturia: "Toţi creştinii sunt chemaţi şi pot fi, în acest sens, adevăraţi evanghelizatori. Să ne gândim mai ales la responsabilitatea care revine emigranţilor în ţările care îi primesc" (Evangelii nuntiandi, 21). Este vorba de o adevărată missio migrantium - misiune realizată de migranţi - pentru care trebuie să fie asigurate o pregătire adecvată şi un sprijin continuu, rod al unei cooperări inter-ecleziale eficiente.
Pe de altă parte, şi comunităţile care îi primesc pot fi o mărturie vie de speranţă. Speranţă înţeleasă ca promisiune a unui prezent şi a unui viitor în care să fie recunoscută demnitatea tuturor ca fii ai lui Dumnezeu. În acest mod migranţii şi refugiaţii sunt recunoscuţi ca fraţi şi surori, parte a unei familii în care îşi pot exprima talentele şi pot participa pe deplin la viaţa comunitară.
Cu ocazia acestei zile jubiliare în care Biserica se roagă pentru toţi migranţii şi refugiaţii, vreau să-i încredinţez pe toţi cei care se află pe cale, precum şi pe cei care se străduiesc să-i însoţească, ocrotirii materne a Fecioarei Maria, mângâiere a migranţilor, pentru ca ea să menţină vie speranţa în inima lor şi să-i susţină în angajarea lor de a construi o lume care să se asemene tot mai mult cu Împărăţia lui Dumnezeu, adevărata patrie care ne aşteaptă la sfârşitul călătoriei noastre.
Din Vatican, 25 iulie 2025, sărbătoarea Sfântului Apostol Iacob
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
