|
| © Vatican Media |
Iubiţi fraţi şi surori,
Când Isus Cristos i-a chemat pe discipolii săi, a folosit aproape invariabil cuvintele: "Urmaţi-mă". În această scurtă frază putem găsi scopul cel mai profund al vieţii noastre, fie ca seminarişti, ca preoţi sau ca membri ai vieţii consacrate.
Dacă recitim textele evanghelice despre chemare, primul lucru pe care îl observăm este iniţiativa absolută a Domnului. El îi cheamă fără niciun merit prealabil din partea lor (cf. Mt 9,9; In 1,43), concentrându-se în schimb asupra vocaţiei la care îi cheamă ca o oportunitate de a duce mesajul evanghelic păcătoşilor şi celor slabi (cf. Mt 9,12-13). În acest fel, discipolii săi devin instrumente ale planului de mântuire al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii (cf. In 1,48).
În acelaşi timp, Evanghelia ne îndeamnă să fim conştienţi de angajarea pe care o implică răspunsul la această vocaţie. Vorbeşte despre anumite exigenţe pe care le putem identifica în chemarea frustrată a tânărului bogat (Mt 19,21): exigenţa primatului absolut al lui Dumnezeu, singurul bun (v. 17); exigenţa imperativă de cunoaştere teoretică şi practică a legii divine (v. 18-19); şi exigenţa detaşării de orice siguranţă umană, cu oferirea consecventă a tot ceea ce suntem şi a tot ceea ce avem (v. 21).
Sfântul Ambroziu, în exegeza sa a pasajului surprinzător al tânărului căruia Isus nu-i permite să-şi îngroape tatăl (Lc 9,59), presupune că în această exigenţă de a lăsa totul - chiar şi lucrurile în sine - Domnul nu intenţionează să se sustragă de la îndatoririle naturale, sancţionate de legea lui Dumnezeu, ci mai degrabă să ne deschidă ochii către o viaţă nouă. În ea, nimic nu poate fi pus înaintea lui Dumnezeu, nici măcar ceea ce cunoşteam anterior ca fiind bun, şi presupune moartea faţă de păcat şi de vechiul om lumesc. Toate acestea "pentru ca să fim una alături de Dumnezeu Atotputernic şi să-l putem vedea pe Fiul său unicul-născut" (Tratat despre Evanghelia lui Luca, 40).
Pentru Ambroziu, această unire indispensabilă cu Isus, departe de a ne separa de frate, duce la comuniunea cu ceilalţi. Nu umblăm în singurătate; facem parte dintr-o comunitate. Nu suntem legaţi de legături de simpatie, interese comune sau convenienţă reciprocă, ci de apartenenţa la poporul pe care Domnul l-a răscumpărat cu preţul sângelui său (cf. 1Pt 1,18-19). Unirea noastră tinde spre o valoare escatologică care se va realiza atunci când vom imita "unitatea păcii veşnice cu o armonie nestrămutată a sufletelor şi într-un legământ fără sfârşit" şi vom împlini "ceea ce ne-a promis Fiul lui Dumnezeu când a înălţat această rugăciune către Tatăl său: «Ca toţi să fie una, precum şi noi suntem una» (In 17,21)" (Tratat despre Evanghelia lui Luca, 40).
În cele din urmă, în Evanghelia după Sfântul Ioan, Isus repetă de două ori apostolului Petru cuvintele: "Urmează-mă". O face într-un context foarte diferit, Învierea, imediat după tripla mărturisire de iubire a lui Petru ca reparare pentru păcatul său. Chiar şi după ce şi-a mărturisit iubirea, apostolul nu a înţeles pe deplin misterul crucii, dar Domnul avea deja în minte jertfa cu care Petru avea să-i dea glorie lui Dumnezeu şi îi repetă: "Urmează-mă" (In 21,19). Când, de-a lungul vieţii, vederea noastră se întunecă, aşa cum s-a întâmplat cu aceea a lui Petru, în mijlocul întunericului sau prin furtuni (Mt 14,25.31), glasul lui Isus va fi cel care, cu răbdare iubitoare, ne va susţine.
A doua oară când Isus îi spune lui Petru: "Urmează-mă", ne asigură că Domnul cunoaşte fragilitatea noastră şi că, adesea, nu crucea care ne este impusă, ci propriul nostru egoism devine o piatră de poticnire în dorinţa noastră de a-l urma. Dialogul cu apostolul ne arată cât de uşor îl judecăm pe fratele nostru şi chiar pe Dumnezeu, fără a accepta cu docilitate voinţa sa în viaţa noastră. Şi aici Domnul ne repetă constant: "Ce-ţi pasă? Tu urmează-mă" (In 21,22).
Fraţilor şi surorilor, trăind într-o societate cu zgomot confuz, astăzi mai mult ca niciodată avem nevoie de slujitori şi discipoli care vestesc primatul absolut al lui Cristos şi care aud clar sunetul vocii sale în urechi şi în inimă. Această cunoaştere teoretică şi practică a legii divine se obţine mai ales prin citirea Sfintei Scripturi, meditată în tăcerea rugăciunii profunde, prin ascultarea cu respect a glasului păstorilor legitimi şi prin studierea atentă a numeroaselor comori de înţelepciune pe care Biserica ni le oferă.
În mijlocul bucuriilor şi în mijlocul dificultăţilor, mottoul nostru trebuie să fie: dacă Cristos a trecut prin asta, atunci şi nouă ne revine să trăim ceea ce a trăit el. Nu trebuie să ne agăţăm de aplauze pentru că ecoul lor este trecător; nici nu este sănătos să ne oprim numai asupra amintirii zilei de criză sau a momentelor de amară dezamăgire. Mai degrabă, să vedem că toate acestea fac parte din formarea noastră şi să spunem: dacă Dumnezeu a vrut pentru mine, şi eu voiesc (cf. Ps 40,8). Legătura profundă care ne uneşte cu Cristos, fie ca preoţi, persoane consacrate sau seminarişti, seamănă cu ceea ce li se spune soţilor creştini în ziua căsătoriei lor: "În orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate" (Ritualul Căsătoriei, 66).
Fie ca Preasfânta Fecioară Maria din Guadalupe, Maica adevăratului Dumnezeu pentru care trăim, să ne înveţe să răspundem cu curaj şi păstrând în inimile noastre minunile pe care Cristos le-a făcut în noi, pentru ca, fără întârziere, să putem merge să vestim bucuria de a-l fi găsit, de a fi una în Unul şi pietre vii ale unui templu pentru gloria sa. Fie ca Maria Preasfântă să vegheze asupra timpului vostru petrecut la Roma şi să mijlocească pentru voi, pentru ca tot ce absorbiţi la Roma să fie roditor în misiunea voastră. Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Din Vatican, 9 decembrie 2025, Comemorarea Sfântului Juan Diego
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
