|
| © Vatican Media |
Salut adresat liber credincioşilor adunaţi în Piaţa "Sfântul Petru" înainte de Liturghie
Bună ziua, duminică frumoasă!
Bună ziua tuturor şi bine aţi venit!
Când citim Evanghelia, una dintre expresiile pe care le cunoaştem cu toţii este "Fericiţi cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor" (Mt 5,3). Cu toţii vrem să fim printre săracii Domnului, pentru că viaţa noastră este un dar al lui Dumnezeu şi îl primim cu mare recunoştinţă.
Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră. Bazilica devine puţin mică... Faceţi parte din Biserică şi puteţi urmări Sfânta Liturghie şi pe ecran. Participaţi cu multă iubire, cu multă credinţă şi să ştiţi că suntem cu toţii uniţi în Cristos.
Aşadar, să celebrăm Euharistia şi apoi ne vom vedea pentru Angelus, aici în piaţă.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. Duminică frumoasă!
_______________
Iubiţi fraţi şi surori,
Ultimele duminici ale anului liturgic ne îndeamnă să privim istoria în deznodământul său final. În prima lectură, profetul Malahia întrezăreşte sosirea "zilei Domnului" ca începutul unei noi ere. Este descrisă ca timpul lui Dumnezeu, în care, asemenea zorilor care fac să răsară un soare al dreptăţii, speranţele săracilor şi ale celor umili vor primi un răspuns final şi definitiv de la Domnul, iar faptele celor răi şi nedreptatea lor, mai ales în detrimentul celor fără apărare şi al săracilor, vor fi dezrădăcinate, arse ca paiele.
Acest soare al dreptăţii care răsare, după cum ştim, este Isus însuşi. Ziua Domnului, de fapt, nu este numai ziua finală a istoriei, ci este Împărăţia care se apropie de fiecare om în Fiul lui Dumnezeu care vine. În Evanghelie, folosind limbajul apocaliptic tipic timpului său, Isus anunţă şi inaugurează această Împărăţie: el însuşi este, de fapt, domnia lui Dumnezeu care se face prezentă şi îşi face loc în evenimentele dramatice ale istoriei. Aşadar, ele nu trebuie să-l sperie pe discipol, ci să-l facă şi mai perseverent în mărturia sa şi conştient că promisiunea lui Isus este mereu vie şi fidelă: "Niciun fir de păr de pe cap nu se va pierde" (Lc 21,18).
Aceasta este, fraţilor şi surorilor, speranţa de care suntem ancoraţi, chiar şi în mijlocul evenimentelor nu întotdeauna fericite ale vieţii. Şi astăzi, "Biserica îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu, vestind crucea şi moartea Domnului până va veni" (Lumen gentium, 8). Şi acolo unde toate speranţele umane par epuizate, devine şi mai fermă singura certitudine, mai stabilă decât cerul şi pământul, că Domnul nu va îngădui să se piardă nici măcar un fir de păr de pe capul nostru.
În persecuţiile, în suferinţele, în trudele şi în asupririle vieţii şi ale societăţii, Dumnezeu nu ne lasă singuri. El se manifestă ca Acela care ia poziţie pentru noi. Întreaga Scriptură este străbătută de acest fir roşu care relatează un Dumnezeu care este mereu de partea celui mai mic, de partea orfanului, a străinului şi a văduvei (cf. Dt 10,17-19). Şi în Isus, Fiul său, apropierea lui Dumnezeu atinge culmea iubirii: de aceea prezenţa şi cuvântul lui Cristos devin o jubilare şi un jubileu pentru cei mai săraci, deoarece el a venit pentru a anunţa vestea bună săracilor şi a predica anul de har al Domnului (cf. Lc 4,18-19).
Şi noi împărtăşim în mod special acest an de har, chiar astăzi, când celebrăm, cu această Zi Mondială, Jubileul Săracilor. Întreaga Biserică exultă şi se bucură şi în primul rând vouă, iubiţi fraţi şi surori, doresc să vă transmit cu forţă cuvintele irevocabile ale Domnului Isus însuşi: "Dilexi te - Te-am iubit" (Ap 3,9). Da, în pofida micimii şi sărăciei noastre, Dumnezeu ne priveşte ca nimeni altul şi ne iubeşte cu o iubire veşnică. Şi Biserica sa, chiar şi astăzi, poate mai ales în acest timp al nostru încă rănit de sărăcii vechi şi noi, vrea să fie "mamă a săracilor, loc de primire şi dreptate" (Exortaţia apostolică Dilexi te, 39).
Câte sărăcii oprimă lumea noastră! Sunt în primul rând sărăcii materiale, dar există şi multe situaţii morale şi spirituale, care adesea îi afectează mai ales pe cei mai tineri. Iar drama care le străbate pe toate este singurătatea. Ea ne provoacă să privim sărăcia în mod integral, pentru că este cu siguranţă necesar uneori să răspundem la nevoile urgente, dar, mai general, este o cultură a atenţiei pe care trebuie să o dezvoltăm, tocmai pentru a dărâma zidul singurătăţii. De aceea, vrem să fim atenţi la ceilalţi, la fiecare persoană, oriunde ne-am afla, oriunde am trăi, transmiţând această atitudine deja în familie, pentru a o trăi concret la locul de muncă şi de studiu, în diferite comunităţi, în lumea digitală, peste tot, ajungând la margini şi devenind martori ai duioşiei lui Dumnezeu.
Astăzi, mai ales scenariile de război, din păcate prezente în multe părţi ale lumii, par să confirme starea noastră de neputinţă. Însă globalizarea neputinţei provine dintr-o minciună, din credinţa că istoria a fost întotdeauna aşa şi nu se poate schimba. Evanghelia, în schimb, ne spune că tocmai în tulburările istoriei, Domnul vine să ne mântuiască. Şi noi, comunitatea creştină, trebuie să fim astăzi, printre cei săraci, un semn viu al acestei mântuiri.
Sărăcia îi interpelează pe creştini, dar îi interpelează şi pe toţi cei care ocupă funcţii de responsabilitate în societate. Prin urmare, îi îndemn pe şefii de stat şi pe responsabilii naţiunilor să asculte strigătul celor mai săraci. Nu poate exista pace fără dreptate, iar săracii ne amintesc acest lucru în atâtea moduri, cu migraţia lor precum şi cu strigătul lor, atât de adesea înăbuşit de mitul bunăstării şi al progresului care nu ţine cont de toţi şi, dimpotrivă, uită multe creaturi lăsându-le în voia sorţii lor.
Lucrătorilor carităţii, numeroşilor voluntari, celor dedicaţi ameliorării condiţiilor celor mai săraci, le exprim recunoştinţa mea şi, în acelaşi timp, încurajarea mea de a fi tot mai mult conştiinţă critică în societate. Voi ştiţi bine că problema săracilor ne conduce la esenţialul credinţei noastre, că pentru noi ei sunt însăşi trupul lui Cristos şi nu numai o categorie sociologică (cf. Dilexi te, 110). De aceea, "Biserica, precum o mamă, merge cu cei care merg. Unde lumea vede ameninţări, ea vede copii; unde se construiesc ziduri, ea construieşte poduri" (ibid., 75).
Să ne angajăm cu toţii. Aşa cum scrie apostolul Paul creştinilor din Tesalonic (cf. 2Tes 3,6-13), în aşteptarea revenirii glorioase a Domnului, nu trebuie să trăim o viaţă retrasă în noi înşine şi într-un intimism religios care se traduce în detaşare de ceilalţi şi de istorie. Dimpotrivă, căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu implică dorinţa de a transforma convieţuirea umană într-un spaţiu de fraternitate şi de demnitate pentru toţi, fără excepţie. Există întotdeauna pericolul de a trăi ca nişte călători distraşi, fără griji pentru destinaţia finală şi dezinteresaţi faţă de cei care împărtăşesc cu noi drumul.
În acest Jubileu al Săracilor, să ne lăsăm inspiraţi de mărturia sfinţilor şi a sfintelor care l-au slujit pe Cristos în cei mai nevoiaşi şi l-au urmat pe calea micimii şi a despuierii. În special, aş vrea să repropun figura Sfântului Benedict Iosif Labre, care, cu viaţa sa de "vagabond al lui Dumnezeu", are caracteristicile pentru a fi patronul tuturor săracilor fără adăpost. Fecioara Maria, care în Magnificat continuă să ne amintească alegerile lui Dumnezeu şi vorbeşte în numele celor fără glas, să ne ajute să intrăm în noua logică a Împărăţiei, pentru ca în viaţa noastră de creştini să fie mereu prezentă iubirea lui Dumnezeu care primeşte, iartă, pansează rănile, mângâie şi vindecă.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
