|
| © Vatican Media |
Rugăciunea celui sărac se înalţă până la Dumnezeu (cf. Sir 21,5)
Iubiţi fraţi şi surori!
1. Rugăciunea săracului se înalţă până la Dumnezeu (cf. Sir 21,5). În anul dedicat rugăciunii, în vederea Jubileului Ordinar 2025, această expresie din înţelepciunea biblică este deosebit de potrivită pentru a ne pregăti pentru cea de-a VIII-a Zi Mondială a Săracilor, care va fi la 17 noiembrie. Speranţa creştină cuprinde şi certitudinea că rugăciunea noastră ajunge până în faţa lui Dumnezeu; dar nu orice rugăciune: rugăciunea celui sărac! Să reflectăm asupra acestui cuvânt şi "să-l citim" pe feţele şi în istoriile săracilor pe care-i întâlnim în zilele noastre, pentru ca rugăciunea să devină cale de comuniune cu ei şi de împărtăşire a suferinţei lor.
2. Cartea lui Ben Sirah, la care facem referinţă, nu este foarte cunoscută şi merită să fie descoperită datorită bogăţiei de teme pe care le abordează mai ales atunci când atinge relaţia omului cu Dumnezeu şi cu lumea. Autorul său, Ben Sirah, este un învăţător, un cărturar din Ierusalim, care scrie probabil în secolul al II-lea î.C. Este un om înţelept, înrădăcinat în tradiţia lui Israel, care învaţă despre diferite domenii ale vieţii umane: de la muncă la familie, de la viaţa în societate la educaţia tinerilor; acordă atenţie temelor legate de credinţa în Dumnezeu şi de respectarea Legii. Abordează problemele dificile ale libertăţii, ale răului şi ale dreptăţii divine, care sunt de mare actualitate şi pentru noi astăzi. Ben Sirah, inspirat de Duhul Sfânt, intenţionează să transmită tuturor calea de urmat pentru o viaţă înţeleaptă şi demnă de a fi trăită în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor.
3. Una dintre temele căreia acest autor sacru îi dedică spaţiu mai mare este rugăciunea. El face asta cu multă ardoare, pentru că dă glas propriei experienţe personale. De fapt, nicio scriere despre rugăciune n-ar putea să fie eficace şi rodnică dacă n-ar porni de la cel care în fiecare zi stă în prezenţa lui Dumnezeu şi ascultă cuvântul său. Ben Sirah declară că a căutat înţelepciunea încă din tinereţe: "Când încă eram tânăr, înainte să rătăcesc, am căutat în mod deschis înţelepciunea în rugăciunea mea" (Sir 51,13).
4. În acest parcurs al său, el descoperă una dintre realităţile fundamentale ale revelaţiei, adică faptul că săracii au un loc privilegiat în inima lui Dumnezeu, până acolo încât, în faţa suferinţei lor, Dumnezeu este "nerăbdător" până când nu le-a dat lor dreptate: "Rugăciunea celui umil străbate norii şi, până când nu se apropie, nu se lasă mângâiat. Nu se va îndepărta până când Cel Preaînalt nu-l va vizita, va da dreptate celor drepţi şi va face judecată. Căci Domnul nu va întârzia şi nu va fi îndelung-răbdător faţă de ei" (Sir 35,21-22). Dumnezeu cunoaşte suferinţele fiilor săi, pentru că este un Tată atent şi grijuliu faţă de toţi. Ca Tată, se îngrijeşte de cei care au mai multă nevoie: cei săraci, cei marginalizaţi, cei suferinzi, cei uitaţi... Dar nimeni nu este exclus din inima sa, din moment ce, în faţa lui, toţi suntem săraci şi nevoiaşi. Toţi suntem cerşetori, pentru că fără Dumnezeu am fi nimic. Nu am avea nici măcar viaţa dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dăruit-o. Şi, totuşi, de câte ori trăim ca şi cum noi am fi stăpânii vieţii sau ca şi cum ar trebui s-o cucerim! Mentalitatea lumească cere să devenim cineva, să ne facem un nume în pofida a orice şi a oricine, încălcând reguli sociale numai pentru a ajunge să cucerim bogăţii. Ce iluzie tristă! Fericirea nu se dobândeşte călcând în picioare dreptul şi demnitatea celorlalţi.
Violenţa provocată de războaie arată cu claritate câtă aroganţă îl mişcă pe cel care se consideră puternic în faţa oamenilor, în timp ce este mizerabil în ochii lui Dumnezeu. Câţi noi săraci produce această politică rea făcută cu armele, câte victime nevinovate! Şi totuşi, nu putem să dăm înapoi. Discipolii Domnului ştiu că fiecare din aceşti "mici" poartă imprimată faţa Fiului lui Dumnezeu, şi la fiecare trebuie să ajungă solidaritatea noastră şi semnul carităţii creştine. "Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi promovarea săracilor, în aşa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului şi să-l ajutăm" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 187).
5. În acest an dedicat rugăciunii, avem nevoie să ne însuşim rugăciunea săracilor şi să ne rugăm împreună cu ei. Este o provocare pe care trebuie s-o primim şi o acţiune pastorală care are nevoie să fie alimentată. De fapt, "discriminarea cea mai rea de care suferă săracii este lipsa de atenţie spirituală. Imensa majoritate a săracilor are o specială deschidere la credinţă; au nevoie de Dumnezeu şi nu putem neglija să le oferim prietenia sa, binecuvântarea sa, Cuvântul său, celebrarea Sacramentelor şi propunerea unui drum de creştere şi de maturizare în credinţă. Opţiunea preferenţială faţă de cei săraci trebuie să se traducă îndeosebi într-o atenţie religioasă privilegiată şi prioritară" (ivi, 200).
Toate acestea cer o inimă umilă, care să aibă curajul de a deveni cerşetoare. O inimă gata să se recunoască săracă şi nevoiaşă. De fapt, există o corespundere între sărăcie, umilinţă şi încredere. Săracul adevărat este cel umil, aşa cum afirma Sfântul episcop Augustin: "Săracul adevărat nu are de ce să fie orgolios, cel bogat are orgoliul de a lupta. De aceea ascultă-mă: fii un sărac adevărat, fii virtuos, fii umil" (Discursuri, 14, 4). Cel umil nu are nimic cu care să se laude şi nu pretinde nimic, ştie că nu se poate baza pe sine însuşi, ci crede cu fermitate că poate apela la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, în faţa căruia stă ca fiul risipitor care se întoarce acasă căit pentru a primi îmbrăţişarea tatălui (cf. Lc 15,11-24). Săracul, neavând nimic de care să se sprijine, primeşte forţă de la Dumnezeu şi în el îşi pune toată încrederea sa. De fapt, umilinţa generează încrederea că Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată şi nu ne va lăsa fără răspuns.
6. Săracilor care locuiesc în oraşele noastre şi fac parte din comunităţile noastre le spun: nu pierdeţi această certitudine! Dumnezeu este atent la fiecare dintre voi şi este aproape de voi. Nu vă uită, nici n-ar putea să facă asta. Toţi trăim experienţa unei rugăciuni care pare să rămână fără răspuns. Uneori cerem să fim eliberaţi de o mizerie care ne face să suferim şi ne umileşte şi Dumnezeu pare că nu ascultă invocaţia noastră. Însă tăcerea lui Dumnezeu nu este o distragere de la suferinţele noastre; mai degrabă, păzeşte un cuvânt care cere să fie primit cu încredere, abandonându-ne în el şi voinţei sale. Tot Ben Sirah atestă asta: "Judecata lui Dumnezeu va fi în favoarea săracului" (cf. 21,5). Aşadar, din sărăcie poate proveni cântarea celei mai genuine speranţe. Să ne amintim că, "atunci când viaţa interioară se închide în propriile interese, nu mai există spaţiu pentru alţii, nu mai intră săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacţie de bucuria dulce a iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. [...] Aceasta nu este viaţa în Duh care provine din inima lui Cristos înviat" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 2).
7. Ziua Mondială a Săracilor a devenit de acum o întâlnire pentru fiecare comunitate eclezială. Este o oportunitate pastorală care nu trebuie subevaluată, pentru că provoacă pe fiecare credincios să asculte rugăciunea celor săraci, conştientizând prezenţa şi necesitatea lor. Este o ocazie propice pentru a realiza iniţiative care ajută concret pe cei săraci, precum şi pentru a recunoaşte şi a da sprijin atâtor voluntari care se dedică prin pasiune celor mai nevoiaşi. Trebuie să-i mulţumim Domnului pentru persoanele care se pun la dispoziţie pentru a asculta şi a susţine pe cei mai săraci. Sunt preoţi, persoane consacrate, laici şi laice care, cu mărturia lor, dau glas răspunsului lui Dumnezeu la rugăciunea celor care se adresează lui. Aşadar, tăcerea se frânge de fiecare dată când un frate aflat în nevoie este primit şi îmbrăţişat. Săracii încă au mult de învăţat, pentru că într-o cultură care a pus pe primul loc bogăţia şi adesea sacrifică demnitatea persoanelor pe altarul bunurilor materiale, ei vâslesc împotriva curentului evidenţiind că esenţialul pentru viaţă este cu totul altul.
Aşadar, rugăciunea găseşte în caritate, care devine întâlnire şi apropiere, verificarea propriei autenticităţi. Dacă rugăciunea nu se traduce în acţiune concretă, este zadarnică; de fapt "credinţa fără fapte este moartă" (Iac 2,26). Totuşi, caritatea fără rugăciune riscă să devină filantropie care se epuizează repede. "Fără rugăciunea zilnică trăită cu fidelitate, activitatea noastră se goleşte, pierde sufletul profund, se reduce la un activism simplu" (Benedict al XVI-lea, Cateheză, 25 aprilie 2012). Trebuie să evităm această ispită şi să fim mereu vigilenţi cu forţa şi perseverenţa care provine de la Duhul Sfânt care este dătător de viaţă.
8. În acest context este frumos să amintim mărturia pe care ne-a lăsat-o Maica Tereza de Calcutta, o femeie care şi-a dat viaţa pentru săraci. Sfânta repeta încontinuu că rugăciunea era locul de unde lua forţă şi credinţă pentru misiunea sa de slujire adusă celor din urmă. Atunci când, la 26 octombrie 1985, a vorbit la Adunarea Generală a ONU, arătând tuturor coroniţa Rozariului pe care o ţinea mereu în mână, a spus: "Eu sunt numai o săracă soră care se roagă. Rugându-mă, Isus îmi pune în inimă iubirea sa şi eu merg ca s-o dăruiesc tuturor săracilor pe care-i întâlnesc pe drumul meu. Rugaţi-vă şi voi! Rugaţi-vă, şi vă veţi da seama de săracii pe care îi aveţi lângă voi. Poate sunt la acelaşi etaj al locuinţei voastre. Poate sunt şi în casele voastre cei care aşteaptă iubirea voastră. Rugaţi-vă şi ochii se vor deschide şi inima se va umple de iubire".
Şi cum să nu amintim aici, în oraşul Roma, pe Sfântul Benedict Iosif Labre (1748-1783), al cărui trup se odihneşte şi este venerat în biserica parohială "Santa Maria ai Monti". Pelerin din Franţa la Roma, refuzat de atâtea mănăstiri, el a petrecut ultimii ani ai vieţii sale sărac între cei săraci, stând ore şi ore în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament, cu coroniţa Rozariului, recitând breviarul, citind Noul Testament şi Imitaţiunea lui Cristos. Neavând nici măcar o cameră mică unde să locuiască, dormea în mod obişnuit într-un colţ de la ruinele Colosseum-ului, ca "vagabond al lui Dumnezeu", făcând din existenţa sa o rugăciune neîncetată care se înălţa până la el.
9. În drum spre Anul Sfânt, îndemn pe fiecare să devină pelerin de speranţă, punând semne tangibile pentru un viitor mai bun. Să nu uităm să păstrăm "amănuntele mici ale iubirii" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 145): oprirea, apropierea, a da un pic de atenţie, un zâmbet, o mângâiere, un cuvânt de întărire... Aceste gesturi nu se improvizează; mai degrabă cer o fidelitate zilnică, adesea ascunsă şi tăcută, dar întărită de rugăciune. În acest timp, în care cântarea de speranţă pare să cedeze locul zgomotului armelor, strigătului atâtor nevinovaţi răniţi şi tăcerii nenumăratelor victime ale războaielor, să adresăm lui Dumnezeu invocaţia noastră de pace. Suntem săraci în pace şi întindem mâinile pentru a o primi ca dar preţios şi în acelaşi timp ne angajăm să o restabilim în cotidian.
10. Suntem chemaţi în fiecare circumstanţă să fim prieteni ai săracilor, mergând pe urmele lui Isus care cel dintâi s-a făcut solidar cu cei din urmă. Să ne susţină pe acest drum Născătoarea de Dumnezeu, Maria Preasfântă, care apărând la Banneux ne-a lăsat mesajul care nu trebuie uitat: "Sunt Fecioara săracilor". Ei, pe care Dumnezeu a privit-o datorită sărăciei sale umile, făcând lucruri mari cu ascultarea sa, îi încredinţăm rugăciunea noastră, convinşi că se va înălţa până la cer şi va fi ascultată.
Roma, "Sfântul Ioan din Lateran", 13 iunie 2024, comemorarea Sfântului Anton de Padova, patron al săracilor
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
