|
| © Vatican Media |
Tu, Doamne, eşti speranţa mea (Ps 71,5)
1. "Tu, Doamne, eşti speranţa mea" (Ps 71,5). Aceste cuvinte au izvorât dintr-o inimă oprimată de dificultăţi grave: "Tu m-ai făcut să văd rele şi strâmtorări multe" (v. 20), spune psalmistul. Cu toate acestea, sufletul său este deschis şi încrezător, pentru că este ferm în credinţă, care recunoaşte sprijinul lui Dumnezeu şi îl mărturiseşte: "Fii pentru mine stâncă şi cetate de refugiu" (v. 3). De aici izvorăşte încrederea neclintită că speranţa în el nu dezamăgeşte: "În tine, Doamne, mi-am căutat refugiul, să nu fiu făcut nicicând de ruşine" (v. 1).
În mijlocul încercărilor vieţii, speranţa este animată de certitudinea, fermă şi încurajatoare, a iubirii lui Dumnezeu, revărsată în inimi de Duhul Sfânt. De aceea nu înşală (cf. Rom 5,5) şi Sfântul Paul îi poate scrie lui Timotei: "Noi pentru aceasta trudim şi ne luptăm, pentru că ne-am pus speranţa în Dumnezeul cel viu" (1Tim 4,10). Dumnezeul cel viu este de fapt "Dumnezeul speranţei" (Rom 15,13), care în Cristos, prin moartea şi învierea sa, a devenit "speranţa noastră" (1Tim 1,1). Nu putem uita că am fost mântuiţi în această speranţă, în care avem nevoie să rămânem înrădăcinaţi.
2. Săracul poate să devină martor al unei speranţe puternice şi credibile, tocmai pentru că este mărturisită într-o condiţie de viaţă precară, făcută din privaţiuni, fragilităţi şi marginalizare. El nu se bazează pe siguranţele puterii şi averii; dimpotrivă, le îndură şi adesea este victima lor. Speranţa sa poate să se odihnească numai în altă parte. Recunoscând că Dumnezeu este prima şi singura noastră speranţă, şi noi facem trecerea de la speranţele efemere la speranţa durabilă. În faţa dorinţei de a-l avea pe Dumnezeu ca însoţitor de drum, bogăţiile sunt redimensionate, pentru că se descoperă adevărata comoară de care avem nevoie realmente. Cuvintele cu care Domnul Isus îi îndemna pe discipolii săi răsună tare şi clar: "Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură! Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le distrug şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură!" (Mt 6,19-20).
3. Cea mai mare sărăcie este necunoaşterea lui Dumnezeu. Asta ne amintea Papa Francisc când a scris în Evangelii gaudium: "Discriminarea cea mai rea de care suferă săracii este lipsa de atenţie spirituală. Imensa majoritate a săracilor are o specială deschidere la credinţă; au nevoie de Dumnezeu şi nu putem neglija să le oferim prietenia sa, binecuvântarea sa, cuvântul său, celebrarea sacramentelor şi propunerea unui drum de creştere şi de maturizare în credinţă" (nr. 200). Există aici o conştientizare fundamentală şi complet originală a modului în care să găsim în Dumnezeu comoara proprie. De fapt, apostolul Ioan insistă: "Dacă cineva spune: «Îl iubesc pe Dumnezeu» şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede" (1In 4,20).
Este o regulă a credinţei şi un secret al speranţei: toate bunurile acestui pământ, realităţile materiale, plăcerile lumii, bunăstarea economică, oricât de importante ar fi, nu sunt suficiente pentru a face inima fericită. Bogăţiile înşală adesea şi duc la situaţii dramatice de sărăcie, înainte de toate aceea de a crede că nu avem nevoie de Dumnezeu şi de a trăi propria viaţă independent de el. Revin în minte cuvintele Sfântului Augustin: "Toată speranţa ta să fie Dumnezeu: simte nevoia de el, ca să fii umplut de el. Fără el, orice lucru vei avea va folosi ca să te facă şi mai gol" (Enarr. in Ps. 85,3).
4. Speranţa creştină, la care trimite cuvântul lui Dumnezeu, este certitudine pe drumul vieţii, pentru că nu depinde de forţa umană, ci de promisiunea lui Dumnezeu, care este mereu fidel. De aceea creştinii, încă de la începuturi, au voit să identifice speranţa cu simbolul ancorei, care oferă şi stabilitate şi siguranţă. Speranţa creştină este ca o ancoră, care fixează inima noastră pe promisiunea Domnului Isus, care ne-a mântuit cu moartea şi învierea sa şi care se va întoarce din nou în mijlocul nostru. Această speranţă continuă să indice ca adevărat orizont al vieţii "cerurile noi" şi "pământul nou" (2Pt 3,13), unde existenţa tuturor creaturilor va găsi sensul său autentic, întrucât adevărata noastră patrie este în ceruri (cf. Fil 3,20).
Cetatea lui Dumnezeu, prin urmare, ne angajează pentru cetăţile oamenilor. Ele trebuie să înceapă încă de acum să se asemene cu ea. Speranţa, susţinută de iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), transformă inima omului în teren fertil, unde poate încolţi caritatea pentru viaţa lumii. Tradiţia Bisericii reafirmă constant această circularitate între cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. Speranţa se naşte din credinţă, care o alimentează şi o susţine, pe temelia iubirii, care este mama tuturor virtuţilor. Şi avem nevoie de iubire astăzi, acum. Nu este o promisiune, ci o realitate la care privim cu bucurie şi responsabilitate: ne implică, orientând deciziile noastre către binele comun. În schimb, cei cărora le lipseşte caritatea, nu numai că le lipseşte credinţa şi speranţa, ci îi iau speranţa aproapelui lor.
5. Invitaţia biblică la speranţă aduce cu sine, aşadar, datoria de a ne asuma responsabilităţi coerente în istorie, fără întârziere. Caritatea, de fapt, "reprezintă cea mai mare poruncă socială" (Catehismul Bisericii Catolice, 1889). Sărăcia are cauze structurale care trebuie înfruntate şi înlăturate. În timp ce se întâmplă acest lucru, suntem cu toţii chemaţi să creăm noi semne de speranţă care mărturisesc caritatea creştină, aşa cum au făcut mulţi sfinţi şi sfinte în fiecare epocă. Spitalele şi şcolile, de exemplu, sunt instituţii create pentru a exprima primirea celor mai slabi şi marginalizaţi. Ei ar trebui să facă acum parte din politicile publice ale fiecărei ţări, dar războaiele şi inegalităţile adesea încă împiedică acest lucru. Tot mai mult, devin semne de speranţă astăzi casele-familie, comunităţile pentru minori, centrele de ascultare şi primire, cantinele pentru săraci, căminele, şcolile populare: câte semne adesea ascunse, la care poate nu acordăm atenţie, dar totuşi atât de importante pentru a scutura de pe noi indiferenţa şi a provoca la angajare în diferitele forme de voluntariat!
Săracii nu sunt o diversiune pentru Biserică, ci mai degrabă cei mai iubiţi fraţi şi surori, pentru că fiecare dintre ei, cu existenţa sa, precum şi cu cuvintele şi înţelepciunea pe care le poartă, ne provoacă să atingem cu mâna adevărul evangheliei. De aceea, Ziua Mondială a Săracilor intenţionează să amintească comunităţilor noastre că săracii sunt în centrul întregii activităţi pastorale. Nu numai a aspectului său caritativ, ci în egală măsură a ceea ce Biserica celebrează şi vesteşte. Dumnezeu a luat asupra sa sărăcia lor pentru a ne face bogaţi prin vocile lor, istoriile lor, feţele lor. Toate formele de sărăcie, niciuna exclusă, sunt o chemare de a trăi cu concreteţe evanghelia şi de a oferi semne eficace de speranţă.
6. Aceasta este invitaţia care vine din celebrarea Jubileului. Nu este o întâmplare că Ziua Mondială a Săracilor este celebrată spre sfârşitul acestui an de har. Când Poarta Sfântă va fi închisă, va trebui să păzim şi să transmitem darurile divine care au fost revărsate în mâinile noastre de-a lungul unui an întreg de rugăciune, convertire şi mărturie. Săracii nu sunt obiecte ale pastoraţiei noastre, ci subiecţi creativi care ne provoacă să găsim mereu noi forme pentru a trăi evanghelia astăzi. În faţa succesiunii de valuri mereu noi de sărăcire, există riscul de a ne obişnui şi de a ne resemna. Întâlnim în fiecare zi persoane sărace sau sărăcite şi uneori se poate întâmpla ca noi înşine să avem mai puţin, să pierdem ceea ce odinioară ni se părea sigur: o casă, hrana adecvată pentru ziua respectivă, accesul la asistenţă medicală, un bun nivel de instruire şi de informare, libertatea religioasă şi de exprimare.
Promovând binele comun, responsabilitatea noastră socială se întemeiază pe gestul creator al lui Dumnezeu, care dăruieşte tuturor bunurile pământului: asemenea acestora, tot aşa şi roadele muncii omului trebuie să fie în mod egal accesibile. A-l ajuta pe cel sărac este, de fapt, o problemă de dreptate, înainte de a fi problemă de caritate. După cum afirmă Sfântul Augustin: "Tu dai pâine celui flămând, dar ar fi mai bine ca nimeni nu să nu fie flămând, chiar dacă în acest fel nu ar fi nimeni căruia să-i dai. Tu oferi haine celui care este gol, dar cât de bine ar fi dacă toţi ar avea haine şi nu ar exista această sărăcie" (Comentariu la 1In, VIII, 5).
Aşadar, doresc ca acest An Jubiliar să încurajeze dezvoltarea de politici de combatere a formelor vechi şi noi de sărăcie, în afară de noi iniţiative de sprijin şi de ajutor pentru cei mai săraci dintre săraci. Muncă, instruire, locuinţă, sănătate sunt condiţiile unei siguranţe care nu se va afirma niciodată armele. Vă felicit pentru iniţiativele deja existente şi pentru angajarea care este dedicată în fiecare zi la nivel internaţional de un număr mare de bărbaţi şi femei de bunăvoinţă.
Să ne încredinţăm Preasfintei Maria, Mângâietoarea mâhniţilor, şi împreună cu ea să înălţăm o cântare de speranţă, însuşindu-ne cuvintele din Te Deum: "In Te, Domine, speravi, non confundar in aeternum - În tine, Doamne, am nădăjduit, şi nu voi regreta în veci".
Din Vatican, 13 iunie 2025, comemorarea sfântului Anton de Padova, patron al săracilor
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
