|
| © Vatican Media |
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Pacea să fie cu voi!
Bună ziua tuturor şi bine aţi venit!
Iubiţi fraţi şi surori, Eminenţă,
Sunt foarte bucuros să vă întâlnesc cu ocazia capitulilor şi adunărilor voastre.
Salut superioara şi superiorii generali prezenţi şi pe voi toţi, angajaţi în aceste zile într-o lucrare de ascultare şi discernământ. Unele dintre congregaţiile voastre organizează alegeri, iar acesta este şi un mare dar pentru Biserică şi o mare responsabilitate, pe care o încredinţăm împreună Domnului.
Mărturia institutelor voastre "este o mărturie splendidă şi variată, în care se oglindeşte multitudinea darurilor acordate de Dumnezeu fondatorilor şi fondatoarelor care, deschişi la acţiunea Duhului Sfânt, au ştiut să interpreteze semnele timpurilor şi să răspundă în mod luminat la exigenţele care au apărut treptat" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Vita consecrata, 9).
Astfel, deja în secolul al XVII-lea, Brigita a lui Isus Morello, prin formarea tinerelor, într-o perioadă în care societatea nu le recunoştea întotdeauna pe deplin valoarea, a inaugurat o operă de promovare a femeii care avea să aducă multe roade în viitor. În acelaşi mod, două secole mai târziu, Sfântul Gaspar del Bufalo la Roma, prin misiunile populare şi prin răspândirea devoţiunii faţă de Sângele lui Cristos, s-a angajat să combată spiritul rampant de "impietate şi nereligie" care afecta timpul său. Părintele Jean-Claude Colin a întreprins o iniţiativă similară în Franţa, inspirându-se în apostolatul său din spiritul de umilinţă şi ascundere al Mariei din Nazaret. În sfârşit, în anii 1990, pe urmele Sfântului Francisc şi ale Sfântului Maximilian Kolbe, s-au născut Fraţii Franciscani ai Neprihănitei.
Aceasta este moştenirea poliedrică ce vă aduce astăzi aici şi putem evidenţia unele dintre aspectele sale unificatoare.
Primul este importanţa, în vocaţia călugărească pe care o împărtăşiţi, a vieţii comune, ca loc de sfinţire şi sursă de inspiraţie, mărturie şi forţă în apostolat. În ea, "energia Duhului din interiorul fiecăruia trece simultan la toţi" (ivi, 42) şi "nu numai că se beneficiază de propriul dar, ci acesta se multiplică împărtăşindu-l cu ceilalţi şi se bucură de rodul darului altuia ca fiind al său" (ibid.). Nu degeaba Duhul Sfânt i-a inspirat pe cei care v-au precedat să se unească împreună cu surorile şi fraţii pe care Providenţa i-a pus pe drumul lor, pentru ca în comuniunea bunurilor binele să se înmulţească şi să crească. Aşa a fost la începuturile întemeierilor voastre şi de-a lungul secolelor şi aşa continuă să fie şi acum.
Al doilea aspect asupra căruia aş dori să mă opresc este valoarea fundamentală, în consacrarea călugărească, a ascultării ca act de iubire. Isus ne-a dat un exemplu în acest sens în raportul său cu Tatăl: "Nu caut voinţa mea, ci voinţa celui ce m-a trimis" (In 5,30). În acest sens, Sfântul Augustin subliniază cu forţă raportul strâns care există, în viaţa creştină, între ascultare şi adevărata iubire: "Caritatea vă este dragă - spune el într-un discurs -; or ascultarea este fiica sa [...], rădăcina este sub pământ, roadele sunt la suprafaţă. Nu cred în ceea ce se agaţă de pământ dacă nu văd ce atârnă de ramură. Ai caritatea? Arată-mi rodul ei! Să văd ascultarea [...]. Fie ca să pot ţine fiica în braţe ca să recunosc [rodnicia] mamei" (Sermo 359 B, 12). Astăzi, a vorbi despre ascultare nu este foarte la modă: este văzută ca o renunţare la propria libertate. Dar nu este aşa. Ascultarea, în semnificaţia sa cea mai profundă de ascultare activă şi generoasă a celorlalţi, este un mare act de iubire prin care se acceptă moartea faţă de sine, pentru ca fratele sau sora să poată creşte şi să trăiască. Mărturisită şi trăită cu credinţă, ea trasează un drum luminos de dăruire de sine, care poate ajuta mult lumea în care trăim să redescopere valoarea sacrificiului, capacitatea unor relaţii durabile şi o maturitate în a fi împreună care transcende "sentimentele" de moment pentru a fi cimentată în fidelitate. Ascultarea este o şcoală a libertăţii în iubire.
În sfârşit, al treilea aspect asupra căruia aş dori să mă opresc este atenţia la semnele timpurilor. Fără această privire deschisă şi atentă asupra necesităţilor reale ale fraţilor şi surorilor, niciuna dintre congregaţiile voastre nu s-ar fi născut vreodată. Fondatorii voştri şi fondatoarele voastre au fost persoane capabile să observe, să evalueze, să iubească şi apoi să pornească la drum, chiar cu riscul unor mari suferinţe, chiar cu preţul pierderii propriilor suferinţe, pentru a-şi sluji fraţii şi surorile în nevoile lor reale, recunoscând glasul lui Dumnezeu în sărăcia aproapelui lor. Pentru aceasta, este important să lucraţi în memoria vie a acestor începuturi curajoase, nu în sensul "de a vă angaja în arheologie sau de a cultiva nostalgie inutilă, ci mai degrabă de a relua drumul generaţiilor trecute pentru a cuprinde în ea scânteia inspiratoare, idealurile, proiectele, valorile care le-au mişcat" (Francisc, Scrisoare apostolică către toate persoanele consacrate cu ocazia Anului Vieţii Consacrate, 21 noiembrie 2014, I, 1), identificând potenţialităţi care pot fi încă neexplorate, pentru a le pune în valoare în slujba acelui "aici şi acum".
Preaiubiţilor, ştiu cât bine faceţi în fiecare zi, în atâtea părţi ale lumii, un bine adesea necunoscut ochilor umani, dar nu ochilor lui Dumnezeu! Vă mulţumesc pentru asta şi vă binecuvântez din inimă, încurajându-vă să continuaţi misiunea voastră cu credinţă şi generozitate. Mulţumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
