|
| © Vatican Media |
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Pacea să fie cu voi.
Iubiţi fraţi şi surori, bine aţi venit!
Salut superiorii generali prezenţi, în special pe cei care tocmai au fost aleşi, membrii organelor de conducere şi pe voi toţi, apartenenţi la Ordinul al Treilea Regular al Sfântului Francisc - cine este noul general? Deja reales?... Ah, încă nu, bine - apoi la Societatea Misiunilor Africane şi la Institutul Slujitorilor Mângâietorului.
Mulţi dintre voi veniţi la această întâlnire în contextul capitulului general, într-un moment important pentru viaţa voastră şi pentru cea a întregii Biserici. Să ne rugăm, aşadar, înainte de toate Domnului pentru institutele voastre şi pentru toate persoanele consacrate, pentru ca ei, "căutându-l numai pe Dumnezeu şi punându-l mai presus de toate, să îmbine contemplaţia - prin care se ataşează de el cu mintea şi cu inima - cu iubirea apostolică prin care se străduiesc să colaboreze la opera răscumpărării" (Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Perfectae caritatis, nr. 5).
Voi reprezentaţi aici trei realităţi carismatice născute în momente diferite ale istoriei Bisericii, ca răspuns la exigenţe contingente de natură diferită, dar unite şi complementare în frumuseţea armonioasă a Trupului mistic al lui Cristos (cf. Idem, Constituţia dogmatică Lumen gentium, nr. 7).
Cea mai veche fundaţie dintre cele prezente aici este cea a Ordinului al Treilea Regular al Sfântului Francisc, ale cărui începuturi datează chiar de la Sfântul din Assisi, rămânând neatinsă apoi ridicarea sa la Ordin care a avut loc prin Papa Nicolae al V-lea (cf. Bula Pastoralis officii, 20 iulie 1447). Temele pe care le abordaţi în cel de-al 113-lea capitul general - viaţa comună, formarea şi vocaţiile - se referă un pic la întreaga mare Familie a lui Dumnezeu. Este important însă, aşa cum spune titlul pe care l-aţi dat lucrărilor voastre, ca voi să le abordaţi în lumina carismei voastre "penitenţiale". Aceasta ne aminteşte, de fapt, că - după înseşi cuvintele Sfântului Francisc - numai printr-un drum constant de convertire putem oferi fraţilor "cuvintele parfumate ale Domnului nostru Isus Cristos" (Prima scrisoare adresată credincioşilor, 19).
Mai recentă este Societatea Misiunilor Africane, fondată la 8 decembrie 1856 de venerabilul episcop Melchior de Marion Brésillac, semn al acelei misionarităţi care se află în însăşi inima vieţii Bisericii (cf. Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 273). Istoria Institutului vostru, iubiţi fraţi, mărturiseşte acest adevăr: de fapt, fidelitatea faţă de misiune, făcându-vă să depăşiţi în timp mii de dificultăţi în interiorul şi în afara comunităţilor voastre, v-a permis să creşteţi, ba chiar scoţând din adversităţi ocazie şi inspiraţie pentru a porni spre noi orizonturi apostolice în Africa şi apoi în alte părţi ale lumii. În acest sens, este foarte frumos îndemnul lăsat de fondator de a rămâne fideli, în vestire, simplităţii predicării apostolice şi, în acelaşi timp, mereu gata să îmbrăţişaţi "nebunia Crucii" (cf. 1Cor 1,17-25): simpli şi liniştiţi, şi în faţa neînţelegerilor şi a batjocurilor lumii. Liberi de orice condiţionare, pentru că sunteţi "umpluţi" de Cristos şi capabili să-i duceţi pe fraţi la întâlnirea cu el, pentru că sunteţi animaţi de o unică aspiraţie: să vestiţi evanghelia sa întregii lumi (cf. Fil 1,12-14.21). Ce semn mare pentru toată Biserica şi pentru toată lumea!
Şi ajungem la cel mai recent înfiinţat institut: Slujitorii Mângâietorului. Slujitori ai acelui Duh care locuieşte în noi (cf. Rom 8,9) prin darul Botezului şi care vindecă "quod est saucium" - adică ceea ce este rănit - aşa cum vom cânta peste câteva zile în Secvenţa de la Rusalii. Slujitori ai Duhului care vindecă: aşa a voit să fiţi părintele Gerald Fitzgerald, care în 1942 a început opera voastră pentru îngrijirea preoţilor aflaţi în dificultate, "Pro Christo sacerdote", aşa cum spune motoul vostru (cf. Constituţii, 4,4). De atunci, în diferite părţi ale lumii, desfăşuraţi slujirea voastră de apropiere umilă, răbdătoare, delicată şi discretă faţă de persoanele profund rănite, propunându-le drumuri terapeutice care alătură la o viaţă spirituală simplă şi intensă, personală şi comunitară, o asistenţă profesională înalt calificată, diferenţiată în funcţie de nevoi. Şi prezenţa voastră ne aminteşte un lucru important: şi anume că noi toţi, deşi chemaţi să fim slujitori ai lui Cristos, medicul sufletelor, pentru fraţii şi surorile noastre (cf. Lc 5,31-32), suntem înainte de toate la rândul nostru bolnavi care au nevoie de vindecare. După cum spune Sfântul Augustin, folosind imaginea unei bărci, toţi "avem în această viaţă crăpături, ca să spunem aşa, proprii mortalităţii şi fragilităţii noastre, prin care pătrunde păcatul din valurile acestui secol" (Discurs 278, 13,13). Şi sfântul episcop de Hipona propune un remediu la rău: "Pentru a ne goli şi a nu ne scufunda - spune el - să preluăm... acest îndemn... Să iertăm!" (ibidem). Să iertăm, pentru că peste tot, "în parohiile noastre, în comunităţi, în asociaţii şi în mişcări, aşadar, oriunde sunt creştini, oricine [...] [poate] găsi o oază de milostivire" (Francisc, Bula Misericordiae vultus, 11 aprilie 2015, nr. 12).
Preaiubiţilor, vă mulţumesc pentru vizita voastră, care astăzi în această sală ne arată Biserica în trei dimensiuni luminoase ale frumuseţii sale: angajarea convertirii, entuziasmul misiunii şi căldura milostivirii. Vă mulţumesc pentru toată munca pe care o faceţi, în toată lumea. Vă binecuvântez şi mă rog pentru voi, în această novenă de Rusalii, ca să puteţi fi instrumente tot mai docile ale Duhului Sfânt conform planurilor lui Dumnezeu. Mulţumesc.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
