CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)
Sfânta Liturghie pentru evanghelizarea popoarelor
Parcul Bicentenarului, Quito
Marţi, 7 iulie 2015
Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să trăim unitatea pentru ca lumea să creadă.
Îmi imaginez acel susur al lui Isus la ultima cină ca un strigăt, în această Liturghie pe care o celebrăm în Piaţa Bicentenarului. Să ne imaginăm împreună. Bicentenarul acelui strigăt de independenţă al Americii hispanofone. Acela a fost un strigăt născut din conştiinţa lipsei de libertate, din faptul de a fi storşi şi prădaţi, "supuşi convenienţelor contingente ale celor puternici care erau la rând" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 213).
Aş vrea ca astăzi aceste două strigăte să concorde în semnul provocării frumoase a evanghelizării. Nu cu cuvinte răsunătoare, sau termeni complicaţi, ci o concordie care să se nască "din bucuria Evangheliei", care "umple inima şi viaţa întreagă a celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare" (ibid., 1), de conştiinţa izolată. Noi reuniţi aici, toţi împreună la masa lui Isus, devenim un strigăt, un zgomot născut din convingerea că prezenţa sa ne împinge spre unitate şi "semnalează un orizont frumos, oferă un ospăţ de dorit" (ibid., 14).
"Tată, ei să fie una pentru ca lumea să creadă" (cf. In 17,21): astfel a manifestat Isus dorinţa sa privind cerul. În inima lui Isus apare această întrebare într-un context de trimitere: "După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume" (In 17,18). În acel moment, Domnul experimentează în propriul trup ceea ce este mai rău din această lume, pe care oricum o iubeşte la nebunie: intrigi, neîncredere, trădare, însă nu se ascunde, nu se plânge. Şi noi constatăm zilnic că trăim într-o lume sfâşiată de războaie şi de violenţă. Ar fi superficial să considerăm că diviziunea şi ura se referă numai la tensiunile dintre ţări sau grupuri sociale. În realitate, sunt manifestări ale acelui "individualism răspândit" care ne desparte şi ne pune pe unul împotriva altuia (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 99), rod al rănii păcatului în inima persoanelor, ale cărui consecinţe se revarsă şi asupra societăţii şi asupra întregii creaţii. Tocmai la această lume care ne provoacă, cu egoismele sale, Isus ne trimite şi răspunsul nostru nu este să ne prefacem că nu este nimic, să susţinem că nu avem mijloace sau că realitatea ne depăşeşte. Răspunsul nostru este un ecou al strigătului lui Isus şi acceptă harul şi misiunea unităţii.
Acelui strigăt de libertate care a răsunat în urmă cu peste 200 de ani nu i-a lipsit nici convingerea nici forţa, ci ne spune istoria că a fost decisiv numai atunci când a lăsat deoparte personalismele, aspiraţia la o unică autoritate, lipsa de înţelegere faţă de alte procese de eliberare cu caracteristici diferite, dar pentru asta nu antagoniste.
Şi evanghelizarea poate să fie vehicul de unitate de aspiraţii, de sensibilităţi, de vise, şi chiar de anumite utopii. Desigur că poate fi asta şi acest lucru noi îl credem şi-l strigăm. Deja am avut ocazia să spun: "În timp ce în lume, în special în unele ţări, reapar diferite forme de războaie şi ciocniri, noi creştinii insistăm pe propunerea de a-l recunoaşte pe celălalt, de a vindeca rănile, de a construi punţi, de a lega relaţii şi de a ne ajuta să purtăm unii altora povara" (ibid., 67). Dorinţa de unitate presupune bucuria dulce şi reconfortantă de a evangheliza, convingerea de a avea un bun imens de comunicat şi că el se înrădăcinează comunicându-l; şi orice persoană care a trăit această experienţă dobândeşte o sensibilitate mai înaltă faţă de necesităţile celuilalt (cf. ibid., 9). De aici necesitatea de a lupta pentru incluziune la toate nivelele, a lupta pentru incluziune la toate nivelele, evitând egoisme, promovând comunicarea şi dialogul, stimulând colaborarea. "Trebuie să încredinţăm inima colegului de drum fără suspiciuni, fără neîncrederi... A ne încredinţa celuilalt este ceva artizanal, pacea este artizanală" (ibid., 244). Este inimaginabil să strălucească unitatea dacă mondenitatea spirituală ne face să fim în război între noi, în căutarea sterilă de putere, prestigiu, plăcere sau siguranţă economică. Şi asta pe umerii celor mai săraci, ai celor mai excluşi, ai celor mai lipsiţi de apărare, ai celor care nu pierd demnitatea lor în pofida faptului că o lovesc în toate zilele.
Această unitate este deja o acţiune misionară "pentru ca lumea să creadă". Evanghelizarea nu constă în a face prozelitism - prozelitismul este o caricatură a evanghelizării - ci în a atrage cu mărturia noastre pe cei de departe, în apropierea cu umilinţă de cei care se simt departe de Dumnezeu şi de Biserică, apropierea de cei care se simt judecaţi şi condamnaţi a priori de cei care se simt desăvârşiţi şi puri. Apropiere de cei cărora le este frică sau de cei indiferenţi pentru a le spune: "Domnul te cheamă şi pe tine să faci parte din poporul său şi face asta cu mare respect şi iubire" (ibid., 113). Pentru că Dumnezeul nostru ne respectă chiar şi în micimea noastră şi în păcatul nostru. Această chemare a Domnului cu ce umilinţă şi cu ce respect o descrie textul din Apocalips: Vezi? Stau la uşă şi bat: dacă vrei să deschizi...; nu forţează, nu face să se rupă încuietoarea, pur şi simplu sună la uşă, bate cu delicateţe şi aşteaptă. Acesta este Dumnezeul nostru!
Misiunea Bisericii, ca sacrament de mântuire, este coerentă cu identitatea sa de popor în mişcare, cu vocaţia de a încorpora în dezvoltarea sa toate naţiunile de pe pământ.
Cu cât este mai intensă comuniunea dintre noi, cu atât va fi mai favorizată misiunea (cf. Ioan Paul al II-lea, Pastores gregis, 22). A pune Biserica în stare de misiune ne cere să recreăm comuniunea, aşadar nu e vorba numai de o acţiune spre exterior; noi suntem misionari şi spre interior şi spre exterior manifestându-ne aşa cum se manifestă "o mamă care merge în întâmpinare, o casă primitoare, o şcoală permanentă de comuniune misionară" (Documentul de la Aparecida, 370).
Acest vis al lui Isus este posibil pentru că ne-a consacrat: "pentru ei mă consacru pe mine însumi - spune el -, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr" (In 17,19). Viaţa spirituală a evanghelizatorului se naşte din acest adevăr aşa de profund, care nu se confundă cu unele momente religioase care oferă o anume uşurare - o spiritualitate destul de răspândită -; Isus ne consacră pentru a trezi o întâlnire cu El, de la persoană la persoană, o întâlnire care alimentează întâlnirea cu alţii, angajarea în lume, pasiunea evanghelizatoare (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 78).
Intimitatea lui Dumnezeu, pentru noi incomprehensibilă, ni se revelează cu imagini care ne vorbesc despre comuniune, comunicare, dăruire, iubire. Pentru aceasta, unirea pe care o cere Isus nu este uniformitate, ci "armonia multiformă care atrage" (ibid., 117). Bogăţia imensă a diferitului, multiplul care ajunge la unitate ori de câte ori comemorăm acea Joia Sfântă, ne îndepărtează de ispite de propuneri integraliste, mai asemănătoare cu dictaturile, ideologiile sau sectarismele. Propunerea lui Isus este concretă, nu este o idee, este concretă: "Mergi şi fă la fel", îi spune omului care-l întreabă: "Cine este aproapele meu?", după ce a relatat parabola samariteanului milostiv: "Mergi şi fă la fel".
Propunerea lui Isus nici nu este o ajustare făcută după măsura noastră, în care noi suntem cei care punem condiţiile, alegem părţile în cauză şi îi excludem pe alţii. O religiozitate de elită... Isus se roagă pentru ca să facem parte dintr-o mare familie, în care Dumnezeu este Tatăl nostru şi noi toţi suntem fraţi. Nimeni nu este exclus şi acest lucru îşi are fundamentul în a avea aceleaşi gusturi, aceleaşi preocupări, talente. Suntem fraţi pentru că, din iubire, Dumnezeu ne-a creat şi ne-a destinat, din pura sa iniţiativă, să fim fiii săi (cf. Ef 1,5). Suntem fraţi pentru că "Dumnezeu a revărsat în inimile noastre pe Duhul Fiului său care strigă: Abba, Tată!" (Gal 4,6). Suntem fraţi pentru că, justificaţi de sângele lui Cristos Isus (cf. Rom 5,9), am trecut de la moarte la viaţă devenind "împreună moştenitori" ai promisiunii (cf. Gal 3,26-29; Rom 8,17). Aceasta este mântuirea pe care Dumnezeu o realizează şi pe care Biserica o vesteşte cu bucurie: a face parte dintr-un "noi" care duce până la acel "noi" divin.
Strigătul nostru, în acest loc care aminteşte acel prim strigăt de libertate, actualizează strigătul sfântului Paul: "Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!" (1Cor 9,16). Este atât de urgent şi presant ca acela care manifesta dorinţa de independenţă. Are o fascinaţie asemănătoare, are acelaşi foc care atrage. Fraţilor, să aveţi sentimentele lui Isus! Fiţi o mărturie de comuniune fraternă care devine strălucitoare!
Şi ce frumos ar fi ca toţi să poată admira cum noi ne îngrijim unii de alţii, cum ne dăm reciproc întărire şi cum ne însoţim! Dăruirea de sine este aceea care stabileşte relaţia interpersonală care nu se generează dând "lucruri", ci dăruindu-ne pe noi înşine. În orice dăruire se oferă propria persoană. "A ne dărui" înseamnă a lăsa să acţioneze în noi înşine toată puterea iubirii care este Duhul lui Dumnezeu şi în acest mod a ne deschide la forţa sa creatoare. Şi a ne dărui şi în momentele mai dificile, ca în acea zi de Joia Sfântă a lui Isus în care El ştia cum se împleteau trădările şi intrigile, dar s-a dăruit, s-a dăruit, ni s-a dăruit nouă cu proiectul său de mântuire. Omul dăruindu-se se întâlneşte din nou cu sine însuşi, cu adevărata sa identitate de fiu al lui Dumnezeu, asemănător Tatălui şi, în comuniune cu El, dătător de viaţă, frate al lui Isus, despre care dă mărturie. Asta înseamnă a evangheliza, aceasta este revoluţia noastră - deoarece credinţa noastră este revoluţionară mereu - acesta este strigătul nostru cel mai profund şi constant.
_______________________
Cuvinte rostite liber la sfârşitul Liturghiei
Iubiţi fraţi,
Vă mulţumesc pentru această celebrare, pentru că ne-am reunit în jurul altarului Domnului, care ne cere să fim una, să fim cu adevărat fraţi, Biserica să fie o casă de fraţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi vă cer să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
