Călătoria apostolică
a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Spania
(6-12 iunie 20265)
Veghe de rugăciune
Stadionul Olimpic "Lluís Companys" (Barcelona), marţi, 9 iunie 2026
Dialogul Sfântului Părinte cu tinerii
|
| © Vatican Media |
Vă mulţumesc pentru această mărturie. Aş dori, mai presus de toate, să împărtăşesc bucuria dumneavoastră şi a tuturor celor care au primit sacramentul Botezului în acest an pascal.
Mulţi tineri şi adulţi redescoperă credinţa creştină, poate după o perioadă din viaţa lor în care s-au îndepărtat oarecum de Dumnezeu. Acesta este un pas cu adevărat important. Într-adevăr, tot ceea ce descoperim, îmbrăţişăm şi experimentăm treptat pe parcurs contribuie cu siguranţă la creşterea noastră, la maturitatea noastră şi la extinderea vieţii noastre interioare; dar, în acelaşi timp, în mijlocul bucuriilor, succeselor şi eşecurilor, ne dăm seama că avem nevoie de un alt fel de apă pentru a ne potoli setea mai profund. Dorinţa noastră de adevăr şi de fericire are nevoie de un orizont mai larg. Şi această nelinişte este un dar pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat: suntem făcuţi pe măsura infinitului şi, prin urmare, fiecare orizont finit, fiecare pas, fiecare cucerire, în timp ce ne satisface, ne împinge în acelaşi timp înainte şi ne invită să continuăm să căutăm, să căutăm înaintând, dar, mai presus de toate, să căutăm "coborând în interior", adică mergând în profunzime.
Şi aici revin la întrebare cu două scurte gânduri. Prima: este necesar să cultivăm această nelinişte sănătoasă. În societăţile noastre, de fapt, idolatria profitului şi a performanţei, impulsul de a produce şi de a fi mereu victorioşi, precum şi cultul propriei imagini, nu sunt altceva decât anestezice pentru a ne linişti conştiinţa şi a o adapta la o anumită idee de societate. Când oamenii învaţă să se oprească, să preţuiască ceea ce este important, să aprecieze timpul într-un mod nou şi să reflecteze asupra propriei vieţi lăsându-se iluminaţi de evanghelie, dezvoltă şi o perspectivă critică asupra unui sistem social care nu plasează persoana în centru şi provoacă situaţii de nedreptate şi sărăcie existenţială la diferite niveluri. De aceea, neliniştea este înspăimântătoare, la fel ca şi descoperirea interiorităţii, a spiritualităţii şi, mai mult, a evangheliei.
A doua idee: în această lume trebuie să cultivăm neliniştea, nu în alta. În această societate, voi şi atâţia alţii aţi descoperit valoarea unei vieţi mai umane, mai depline, deschise întâlnirii cu Dumnezeu şi bucuriei credinţei. Aceasta înseamnă că, în pofida dificultăţilor, locul unde Dumnezeu se face prezent şi unde trebuie să găsim urmele sale este întotdeauna în realitatea în care ne aflăm. Credem că Duhul Sfânt acţionează şi lucrează în tăcere în toate situaţiile vieţii şi istoriei, chiar şi în cele care par cele mai dificile. Dar trebuie să cultivăm această nelinişte şi să-i facem loc; aşa cum am spus, "căutăm înăuntru", încercând să nu ne lăsăm copleşiţi de ritmuri şi ispite exterioare, cultivând spaţii de tăcere, oprindu-ne poate câteva minute pe zi pentru a citi Evanghelia şi a vorbi cu Dumnezeu şi încercând, de asemenea, să parcurgem acest drum interior împreună cu ceilalţi, lăsându-ne însoţiţi în călătoriile ecleziale şi interacţionând cu preoţi, călugări şi cu cei care, ca şi noi, au pornit pe acest drum.
2. Sfinte Părinte, într-o lume în care lucrurile se strigă de pe acoperişuri, există aspecte ale vieţii care rămân nerostite, învăluite în ruşine; precum depresia, o boală tăcută care afectează mulţi oameni, tineri şi bătrâni, şi aduce cu ea întuneric, izolare şi dureri incomensurabile. Uneori, această durere este atât de copleşitoare încât ideea de a dispărea pare singura cale de ieşire. Eu însumi m-am luptat să depăşesc această boală, în tăcere, ani de zile, iar într-o vineri seară am pierdut bătălia şi am încercat să-mi iau viaţa. Sunt aici pentru că Dumnezeu mi-a dat o a doua şansă şi îi voi fi veşnic recunoscător, dar sunt mulţi alţii care continuă să se confrunte cu acest întuneric. De aceea vă întreb din toată inima: Unde îl putem vedea pe Dumnezeu când întunericul este absolut şi nu putem merge mai departe? Cum putem avea încredere în Dumnezeu când pare că nimic, nici măcar noi înşine, nu merită?
În primul rând, vă mulţumesc că aţi împărtăşit experienţa voastră de suferinţă de astăzi. Sunt profund mişcat că puteţi vorbi despre asta, că sunteţi aici printre noi şi că aţi găsit puterea de a îmbrăţişa această a doua şansă pe care Domnul v-a dat-o. V-aţi ridicat şi v-aţi continuat drumul, iar acesta este un miracol minunat pe care îl vedem în multe personaje din Evanghelie: în contactul cu Isus, chiar şi cei care se simt pierduţi îşi recapătă încrederea în viaţă, sunt vindecaţi de boala lor şi pot învia pentru a trăi.
În întrebarea dumneavoastră, v-aţi referit mai întâi la "boala silenţioasă" care este depresia şi este important să fim conştienţi de modul în care sănătatea mintală este din ce în ce mai ameninţată în contextul societăţilor care se consideră avansate. Este un semn că există ceva profund în neregulă cu o anumită idee de creştere care îi supune pe oameni unor presiuni, aşteptări şi stresuri ce compromit echilibrele fundamentale. De aceea, avem nevoie de un sistem de sănătate care să includă printre priorităţile sale această indispoziţie invizibilă şi răspândită, care îi afectează şi pe tineri.
Cuvintele tale, însă, ne-au arătat şi că durerea ne pune la încercare credinţa şi sensul pe care îl dăm vieţii. Acest lucru este valabil pentru toată lumea, nu numai pentru cei care, la un moment dat, trec prin încercarea bolii.
În timp ce vă ascultam, m-am gândit la acele ore de întuneric, angoasă şi durere pe care le-a trăit Isus pe măsură ce se apropia ceasul morţii sale. Evangheliile, în pasajele din Ultima Cină şi rugăciunea din Ghetsemani, subliniază că se lăsa seara, că noaptea se întuneca şi că, cu puţin timp înainte de a muri pe cruce, ne spun că "toată ţara era cufundată în întuneric". Dar, în realitate, nu este vorba numai de suferinţă personală; Fiul lui Dumnezeu ia asupra sa toată angoasa, singurătatea şi suferinţa omenirii. În acele ore întunecate, murind pe cruce, Isus împărtăşeşte durerea noastră şi ne revelează chipul unui Dumnezeu plin de compasiune, care poartă durerile noastre, suferă alături de noi, plânge cu lacrimile noastre şi rămâne alături de noi cu prezenţa sa plină de iubire şi milostivire.
A trece prin această experienţă este dificil, aşa cum mărturiseşte Sfânta Scriptură de mai multe ori; există momente de întuneric şi suferinţă pe care societatea noastră le reduce la tăcere, tocmai pentru că unele modele culturale vor să fim mereu victorioşi şi perfecţi şi, prin urmare, limitele, fragilitatea şi durerea trebuie eliminate sau limitate la tăcerea asurzitoare a singurătăţii sau chiar a ruşinii. Şi, în aceste momente, putem crede instinctiv că Dumnezeu ne-a abandonat şi pe noi. Dar crucea lui Isus ne spune că Dumnezeu nu ne abandonează, că el rămâne răstignit cu noi în momentul durerii şi al singurătăţii extreme, că el adună nu numai lacrimile noastre, ci şi strigătul suferinţei noastre pe care alţii nu-l aud, un strigăt pe care Isus l-a făcut al său pe cruce, spunând: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?".
Există o cateheză despre ultimele ore ale lui Isus, în care Benedict al XVI-lea spune că suferinţa sa devine rugăciune şi strigăt, şi că acest lucru este valabil şi pentru noi: în faţa situaţiilor cele mai dificile şi dureroase, când Dumnezeu pare absent, trebuie să-i încredinţăm din nou poverile pe care le purtăm în inimile noastre, chiar strigând către el, chiar protestând ca Iob, siguri că într-un fel se face prezent şi este aproape chiar şi atunci când pare să tacă. Dar cred că nu putem face asta singuri. În momentele de durere, cel puţin pe cât posibil, trebuie să ne deschidem către cineva care să ne poată ajuta să exprimăm o rugăciune simplă, care să ne poată însoţi discret fără să se grăbească să ne explice durerea, care să ne poată lua de mână şi să ne conducă afară din acest strigăt.
Aceste experienţe oferă un mesaj şi nouă, credincioşilor, întregii Biserici: nu trebuie să spiritualizăm suferinţa, atribuind-o superficial "voinţei lui Dumnezeu" sau unui plan misterios al său, pentru că acest lucru riscă să minimizeze acea suferinţă, să o reducă la tăcere şi să rănească oamenii. Dumnezeu nu vrea suferinţa; o poartă cu noi şi ne invită să avem încredere în el cu perseverenţă. Să ne amintim ce a spus Papa Francisc: cu Dumnezeu, viaţa renaşte mereu.
3. Bună seara, Sfinte Părinte. Provin dintr-o familie dintr-un cartier foarte umil din Barcelona. Când eram mică, tatăl meu a încercat să o omoare pe mama mea, iar ea a fost salvată pentru că un băiat a intervenit şi a murit. Tatăl meu a ajuns la închisoare, iar mama a devenit dependentă de droguri. Când aveam zece ani, serviciile sociale m-au luat în grija lor şi m-au plasat în centrul de detenţie juvenilă San José de la Montaña. La început, a fost greu pentru că eu construisem un zid în jurul meu pentru a mă proteja, nelăsând pe nimeni să intre. Dar, încetul cu încetul, am experimentat pentru prima dată iubirea familială şi inima mea a început să se deschidă. Acolo, mi-au vorbit despre Isus, am început să mă rog şi am fost botezată. Dar în adolescenţă, m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu de multe ori. Am fost invitat la o reculegere şi acolo, pentru prima dată, am experimentat iubirea lui Dumnezeu. Dar au trecut câteva luni şi încă îmi este greu să-l iert pe tatăl meu. Şi uneori ridic privirea spre cer şi întreb: "Unde erai când eram copil?". Sfinte Părinte, cum pot să-l iert pe tatăl meu, care aproape m-a lăsat fără mamă? Cum mă pot împăca într-adevăr cu Dumnezeu?
Îţi mulţumesc pentru mărturia ta şi îţi mulţumesc şi pentru întrebarea despre iertare. Este cu adevărat un semn al harului lui Dumnezeu că această întrebare izvorăşte dintr-un trecut atât de marcat de suferinţă şi că, în pofida durerii, cineva are curajul să se întrebe cum este posibil să ierţi pe cineva care ne-a greşit. Aş dori, de asemenea, să spun aici două lucruri.
Prima completează ceea ce am spus mai devreme despre prezenţa lui Dumnezeu în orele suferinţei noastre; în adâncul sufletului, şi tu exprimi această întrebare cu privire la copilăria ta, dar contextul în care s-au petrecut evenimentele vieţii tale ne cere să lărgim sfera întrebării noastre: ar trebui să ne întrebăm "unde era Dumnezeu" sau ar trebui să ne întrebăm despre om şi despre umanitate, despre cum uneori suntem prizonieri ai răului până la punctul de a fi violenţi faţă de ceilalţi, despre cum nu reuşim să cultivăm iubirea şi respectul faţă de ceilalţi în demnitatea şi libertatea lor?
Atâtea rapoarte de poliţie, chiar şi astăzi, reflectă o atmosferă otrăvită de abuz şi opresiune în cadrul relaţiilor familiale şi, în special, de violenţă împotriva femeilor, care adesea culminează tragic cu feminicid. Această realitate dramatică, care are rădăcini antropologice şi culturale, este ceva ce suntem cu toţii chemaţi să abordăm, atât individual, cât şi ca societate, pentru că este responsabilitatea noastră să o confruntăm în toate dimensiunile sale. Nu putem atribui lui Dumnezeu ceea ce ne-a fost încredinţat responsabilitatea; nu ne putem imagina că Dumnezeu de sus va răspunde automat nevoilor noastre sau va împiedica în mod miraculos răul să se întâmple. El ne-a înzestrat cu inteligenţă şi voinţă, ne-a dat o conştiinţă, ne-a îmbrăcat cu demnitate şi libertate şi, mai presus de toate, a venit în întâmpinarea noastră pentru a ne arăta, în Fiul său, Isus Cristos, calea de urmat pentru ca viaţa noastră să fie pe deplin umană şi dreptatea, pacea şi fraternitatea să domnească în societatea noastră. Ne-a dăruit propriul său Duh tocmai pentru ca iubirea să fie cheia tuturor relaţiilor noastre umane. Dacă există violenţă, dacă egoismul triumfă, dacă chiar şi iubirea dintre membrii familiei se transformă în ură, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine, dinamica societăţii noastre, cultura individualismului şi ispita violenţei - nu pe Dumnezeu.
Un al doilea punct priveşte iertarea. Trebuie să învăţăm să vedem iertarea, un medicament puternic împotriva răului care vindecă rănile noastre interioare, ca parte a unui proces, a unui drum. Însăşi Evanghelia, dacă o citim ca pe o carte de instrucţiuni, porunci şi îndatoriri, riscă să ne provoace o mare descurajare şi frustrare, pentru că Isus ne invită să iertăm şi noi ne simţim incapabili să facem asta. Dar nu este aşa. Mai presus de toate, trebuie să invocăm iertarea Domnului; trebuie să continuăm să cerem - poate de-a lungul vieţii noastre - ca Domnul să extindă spaţiul iubirii din noi tocmai acolo unde am fost răniţi, să ne ajute să ne împăcăm cu noi înşine şi cu acea parte a istoriei noastre marcată de suferinţă, să transforme încetul cu încetul resentimentul în milostivire şi compasiune. Este un drum lung, un proces care necesită multă răbdare, o muncă pe care trebuie să o facem cu noi înşine, atât personal, cât şi prin alte căi de însoţire şi reconciliere interioară. Şi este necesar să nu ne descurajăm: iertarea se avansează în paşi mici.
Reconcilierea cu istoria este graduală şi, mai ales, nu trebuie să credem că iertarea înseamnă întotdeauna şi în fiecare caz a reveni la situaţia anterioară sau a trăi o relaţie deplină cu cei care ne-au rănit, mai ales când actul a fost marcat şi de violenţă. Putem rămâne într-o bună dispoziţie a inimii faţă de persoană, a respinge orice formă de ură sau răzbunare, a ne strădui să reparăm relaţia pe cât posibil şi poate a ne ruga pentru ea: toate acestea ne ajută să intrăm de fiecare dată mai mult în dinamica iertării şi să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Suntem păcătoşi iertaţi, împăcaţi şi capabili să iertăm. Capabili să fim purtători de pace.
***
Omilia Sfântului Părinte
Dragi fraţi şi surori, iubiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Şi noi suntem ca Nicodim, pelerini în noapte. Această icoană din Evanghelie ne oferă mai ales un mesaj despre calea vieţii. Călătoria noastră, dorinţele noastre şi tot ceea ce îmbrăţişăm şi trăim zilnic - în bucurii şi înfrângeri, aspiraţii şi proiecte - este o expresie a căutării noastre continue: suntem cerşetori de iubire, ne este foame şi sete de adevăr, căutăm un sens profund care să ne susţină, să ne încurajeze şi să ne ajute să înţelegem misterul vieţii noastre.
Pe măsură ce înaintăm încet, cu paşi mici, suntem chemaţi să ne confruntăm cu umbrele propriei noastre condiţii umane: ne lipseşte întregul adevăr, nu cunoaştem pe deplin misterul nostru şi adevărata faţă a celorlalţi, nu înţelegem întotdeauna adevărul ascuns al realităţii care ne înconjoară şi evenimentele care se desfăşoară sub ochii noştri. Căutăm o lumină care să ne lumineze calea.
Însă Nicodim ne vorbeşte şi despre drumul credinţei. Acesta nu este un drum paralel cu cel al existenţei noastre umane, ci mai degrabă două drumuri care se împletesc mereu. După cum am auzit în Evanghelie, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât ni l-a dat pe Fiul său unicul născut şi, în el, s-a unit pentru totdeauna cu trupul nostru. El este mereu cu Tatăl şi cu noi; astfel, de fiecare dată când misterul vieţii noastre se dezvăluie în lumina unei noi zile, în tot ceea ce suntem şi facem, suntem în prezenţa lui Dumnezeu şi suntem păstraţi în îmbrăţişarea sa veşnică: viaţa noastră "este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,3). Şi totuşi, uneori experimentăm noaptea întunecată a credinţei, oboseala de a crede, epuizarea spiritului, sentimentul de a nu fi în pas cu chemarea evangheliei, amărăciunea eşecurilor noastre şi teama de a nu fi capabili.
Fraţilor şi surorilor, Nicodim ne învaţă că aceste nopţi - care însoţesc viaţa noastră, drumul credinţei şi istoria în care trăim - sunt un loc de binecuvântare, un spaţiu de renaştere, un pântece care dă naştere mereu la viaţă nouă. Aceste nopţi ne dezbracă şi ne readuc la ceea ce este esenţial; ne îndepărtează măştile umane şi religioase pe care le purtăm ziua, pentru a nu fi recunoscuţi sau a nu prezenta o imagine despre noi înşine diferită de ceea ce suntem; ne lasă expuşi, în lumina şi în umbrele noastre, readucându-ne la umilinţa de a şti să ne vedem pe noi înşine în adevăr, dincolo de presupunerea de a crede că drumul nostru este deja complet şi că ar trebui să mergem înainte ca şi cum am avea o lumină clară asupra tuturor lucrurilor, asupra tuturor şi chiar asupra lui Dumnezeu.
Acest "spaţiu gol" pe care îl creează noaptea, chiar şi atunci când se manifestă ca suferinţă sau nemulţumire, dezamăgire sau necredinţă, poate fi o ocazie de a primi o viaţă nouă, de a te schimba şi de a te reînnoi, de a te "renaşte de sus", aşa cum îi spune Isus lui Nicodim. Într-adevăr, Dumnezeu nu a venit să judece lumea pentru păcatul ei şi pentru noaptea necredinţei sale, ci l-a trimis pe Fiul său pentru a o mântui, pentru a da lumii viaţa veşnică.
De aceea, şi noi suntem chemaţi să nu judecăm "nopţile"; nici nopţile propriei noastre vieţi, nici pe cele ale Bisericii, nici pe cele ale societăţii din jurul nostru. În noapte, trebuie, dimpotrivă, să pornim la drum, aşa cum a făcut Nicodim, să continuăm să-l interogăm pe Domnul, să ne deschidem vântului Duhului şi să îmbrăţişăm noaptea nu ca pe un semn de eşec, ci ca pe începutul unei noi vieţi.
Şi gândindu-ne la drumul nostru personal, dar şi la nopţile întunecate ale drumului nostru eclezial şi al Spaniei, în oraşele sale, în sărăcia sa veche şi nouă, în societatea şi cultura sa, ne putem întreba apoi: care sunt nopţile întunecate prin care trecem? Ce ne sugerează ele? Intrând în ele şi privind cu umilinţă şi fără prejudecăţi realitatea a ceea ce suntem, ce suntem chemaţi să schimbăm? Unde trebuie să ne reînnoim, în ce direcţie vrem să mergem, ce fel de societate vrem să construim?
Să nu încetăm să căutăm, să ne întrebăm şi să dialogăm, cu Dumnezeu şi unii cu alţii, chiar şi în cele mai întunecate vremuri. Să mergem împreună în credinţa care armonizează diversitatea ideilor şi sensibilităţilor noastre, pentru a căuta adevărul care ne călăuzeşte spre binele comun, pentru ca această ţară să fie un loc primitor pentru toţi, unde fiecare persoană este respectată în demnitatea sa şi iubită pentru ceea ce este. Să ne deschidem darului Duhului, căutându-l pe Domnul precum Nicodim şi primind lumina evangheliei sale, cu certitudinea că vom experimenta în noi înşine o viaţă nouă, o prezenţă care binecuvântează, o iubire gratuită care ne va ajuta să trecem de la întuneric la lumină. Căci Dumnezeu doreşte ca nimic să nu se piardă şi chiar de acum doreşte să ne dăruiască viaţa veşnică, să ne conducă la o fericire care nu are sfârşit.
Domnul să ne dea, prin mijlocirea Fecioarei Maria, să ne deschidem lui şi să fim mişcaţi de vântul Duhului său.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Din arhiva ercis.ro:
Papa în Spania: Sfânta Liturghie (Portul din Santa Cruz de Tenerife, vineri, 12 iunie 2026)
Papa Leon al XIV-lea: Mesaj adresat preoţilor cu ocazia Zilei de Sfinţire a Preoţilor
Binecuvântarea lui Leon al XIV-lea pentru inaugurarea Turnului lui Isus Cristos în "Sagrada Família"
Gran Canaria, "insula care există" şi care îl primeşte pe Papa Leon
Papa în Spania: Sfânta Liturghie (Bazilica "Sagrada Familia", Barcelona, miercuri, 10 iunie 2026)
Paul al VI-lea, abaţia Montserrat şi prietenia cu părintele Gabriel Brasó
Cardinalul Cobo: La Madrid călătorie dincolo de aşteptări, papa autoritate morală pentru toţi
Papa în Spania: Întâlnire cu voluntarii (Pavilionul 3 de la IFEMA, Madrid, marţi, 9 iunie 2026)
Augustinienii îl întâlnesc pe "fratele" Leon: este bucuros să fie în Spania
Papa în Spania: Sfânta Liturghie ("Plaza de Cibeles", Madrid, duminică, 7 iunie 2026)
Papa în Spania: Veghe de rugăciune cu tinerii ("Plaza de Lima", Madrid, sâmbătă, 6 iunie 2026)
Cardinalul Parolin: Papa în Spania pentru a relansa comuniunea şi întâlnirea
Papa în Spania: Întâlnire cu autorităţile, cu societatea civilă şi cu corpul diplomatic (Palatul Regal, Madrid, sâmbătă, 6 iunie)
Cuvintele Sfântului Părinte adresate jurnaliştilor în zborul Roma-Madrid (6 iunie 2026)
Evanghelizare şi apropiere de migranţi: o călătorie în inima provocărilor Europei
Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea în Spania (6-12 iunie 2026) - Statistici
"¡Te esperamos!". Madrid, oraşul sărbătorii veşnice îl aşteaptă pe Papa Leon
Au fost publicate logoul şi motoul călătoriei papei în Spania
Africa, Spania şi Principatul Monaco: după Jubileu, papa reia călătoriile
