Călătoria apostolică
a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Spania
(6-12 iunie 20265)
Întâlnire cu episcopii din Spania
Sediul Conferinţei Episcopale (Madrid), luni, 8 iunie 2026
Iubiţi fraţi în episcopat,
|
| © Vatican Media |
Este un dialog rodnic pe care voi, ca Biserică, îl definiţi în moduri diferite. Un exemplu specific, pe care îl putem menţiona, îl reprezintă congresele pe care le organizaţi. Mă voi concentra asupra celor ţinute în 2020 şi 2025, care au avut un impact deosebit de semnificativ: "Poporul lui Dumnezeu în mişcare" şi "Pentru cine sunt eu? Adunarea celor chemaţi la misiune". Temele lor abordează întrebări esenţiale: Cum putem înfrunta provocările actuale? Şi cine este chemat să îmbrăţişeze această provocare?
În contribuţia mea la această reflecţie, am conceput imaginea unei călătorii a cărei destinaţie este Dumnezeu, spre care ne îndreptăm privirea. Este o călătorie unică, deoarece nu ne mişcăm fizic, ci mai degrabă una în care vrem să ne lăsăm inimile să se înalţe.
O ispită atunci când călătoreşti este să ne obsedăm de ceea ce lăsăm în urmă - locurile, lucrurile, căile - fără să ne deschidem, în docilitate faţă de Duh, faţă de noutatea a ceea ce găsim. La această ispită se adaugă aceea a bagajelor, pe care, din motive similare, le umplem cu lucruri inutile care ajung să fie o povară. Pe de altă parte, nu ar trebui să uităm ceva ce învăţăm din vicisitudinile atâtor emigranţi: o persoană singură, fără rădăcini şi fără resurse, este cineva care suferă îngrozitor şi căruia îi este foarte greu să stabilească legături solide în locul în care ajunge.
Aşadar, în această primă fază a călătoriei noastre, răspunsul nostru la întrebarea cum putem înfrunta această provocare pe care ne-am propus-o trebuie să combine cu prudenţă libertatea şi curajul - de a renunţa la structurile care nu ne ajută, nu răspund sau chiar ne îndepărtează de scopul nostru - cu puterea de a preţui ceea ce o facilitează. Cum am putea să nu amintim aici imensa moştenire creştină a ţării voastre, enorma putere de atracţie pe care o oferă această bogăţie: cu frumuseţea sa, care ajunge chiar şi la necredincios, sau cu legăturile de apartenenţă pe care le-a ţesut în identitatea spirituală a fiecărui colţ al acestui popor iubit, legături care rămân prezente chiar şi în momentele în care credinţa lor şovăie? O provocare extraordinară, cu siguranţă, la care suntem chemaţi să răspundem cu curaj, pentru ca această moştenire să aducă roadele de care este capabilă.
O altă comoară pe care nu o putem uita în traista noastră este Viaticul pelerinului. Pâinea Cuvântului şi a Euharistiei ne sunt chiar mai necesare decât hrana materială, pentru că ne deschid calea spre mântuire. Nu este vorba de cum să facem celebrarea mai mult sau mai puţin atrăgătoare; este vorba de a simţi că, dacă suntem parte din el, absenţa lui produce o nelinişte pe care o putem compara cu foamea fizică. Viaţa sacramentală însoţeşte existenţa noastră precum aceea a unui copil care primeşte hrană de la mama sa, precum aceea a unui atlet care îşi măsoară forţa necesară pentru a ajunge la linia de sosire.
Pe de altă parte, ceva ce ni se pare adesea foarte dificil atunci când călătorim este comunicarea cu ceilalţi. Fie din cauza limbilor şi culturilor diferite, a neîncrederii în necunoscut, fie din cauza certurilor şi neînţelegerilor care pot apărea chiar şi între prieteni apropiaţi, ne simţim limitaţi în capacitatea noastră de a ne exprima sau de a înţelege persoana cu care vorbim. Aceasta este o experienţă pe care o putem aplica la proclamarea Evangheliei, la primirea celorlalţi, la răspunsul la întrebările lumii din jurul nostru sau la promovarea responsabilităţii comune a membrilor comunităţii în activităţile noastre pastorale. Dacă anterior am afirmat că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne împiedică şi ne distanţează, acum principiul călăuzitor ar trebui să fie acela că moştenirea noastră ar trebui să fie întotdeauna un instrument şi o oportunitate de dialog cu cei pe care îi întâlnim pe calea noastră.
Asemenea pelerinilor de pe Camino de Santiago, în călătoria noastră putem întâlni acele vaste câmpii castiliene, aparent goale pentru noi. Puţinele întâlniri pe care aceşti pelerini le au cu persoane în vârstă sau cu lucrători străini pot fi o metaforă pentru multe situaţii sociale care, din păcate, sunt prezente în unele dintre realităţile voastre ecleziale.
Nu este prima dată când Spania se confruntă cu o situaţie similară: în trecut, de exemplu, când Biserica a trebuit să-şi reconstruiască prezenţa în regiunile pârjolite, au apărut modele de evanghelizare care au fost ulterior exportate în cele două Americi şi care ne pot ajuta aici în misiunea noastră. Ca şi atunci, suntem chemaţi să construim o realitate nouă prin dialog respectuos şi prin utilizarea noilor limbi, aşa cum a făcut celebrul sfânt alfaquí din Granada, fratele Hernando de Talavera, şi aşa cum a repetat mai târziu în America Sfântul Toribio de Mogrovejo, a cărui canonizare o celebrăm al treilea centenar, prezentându-l tocmai ca model de episcop care merge înainte într-un timp de misiune şi reorganizare eclezială. Deşi limbile din această eră digitală sunt diferite, iar culturile care alcătuiesc acum mozaicul realităţilor noastre, cu migranţi din toate părţile lumii, s-au schimbat şi ele, spiritul trebuie să rămână.
Care sunt punctele esenţiale ale acestui spirit? Primul are legătură cu capacitatea de a comunica, de a vorbi cu fiecare realitate prezentă în teritoriul nostru, de a ne umili nu numai pentru a înţelege, ci pentru a împărtăşi. Numai împărtăşind tot binele care există în propria noastră moştenire, fiecare contribuind cu firul său de nisip, putem construi o realitate nouă în care credinţa să poată prinde rădăcini adânci. Pentru a face acest lucru, desigur, trebuie să începem prin a învăţa limba celuilalt, iniţiind procese şi ţesând conexiuni unde să putem semăna sămânţa Împărăţiei. Al doilea este chemarea de a crea realităţi capabile să comunice propria lor experienţă de credinţă. Capabile să ducă - aşa cum a făcut Toribio - experienţa Granadei în America, adică să preţuim în bagajul nostru resursele care ne permit să înfruntăm cu francheţe provocările mereu noi ale evanghelizării în orice circumstanţă.
Dincolo de câmpiile pustii, întâlnim şi oraşe mari, unde liniştea şi distanţa nu sunt spaţiale, ci intime. Răspunsurile vor fi diferite, dar procesele de atingere a lor vor fi analoage: ascultare, înţelegere, respect, generozitate şi deschidere.
Pelerinii pornesc adesea noaptea, iar întunericul iniţial al drumului îi poate uneori speria. Am putea aminti imnul de la vecernie, "Noaptea este timp de mântuire", pentru a spune că, dacă noi călătorim în companie bună, dificultăţile călătoriei şi pericolul de a ne rătăci se reduc. Domnul este cel care ne conduce; el este stăpânul istoriei şi al fiecăreia dintre poveştile noastre; el hotărăşte vremurile. Mergem în urma lui, ba chiar mergem cu el ca membri ai unui singur trup. Această legătură profundă cere Bisericii, în acest timp de polarizări şi opoziţii din ce în ce mai dure, o mărturie a unităţii în pluralitate: o comuniune capabilă să îmbrăţişeze bogăţia darurilor, a carismelor, a sensibilităţilor pe care Duhul Sfânt le trezeşte în poporul lui Dumnezeu. Chipul lui Cristos este recognoscibil în mozaicul viu al Bisericii, unde multe plăcuţe, fără a deveni de nedeosebit, converg pentru a manifesta frumuseţea unicului Domn.
În această misiune, slujirea episcopului îşi asumă o responsabilitate unică. Suntem chemaţi să fim principiul vizibil al comuniunii: mai întâi, comuniunea cu Cristos, păzind cu iubire credinţa pe care am primit-o, în docilitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi Tradiţia vie a Bisericii; apoi, comuniunea cu succesorul lui Petru şi cu Biserica universală, cu preoţimea şi cu propria noastră comunitate diecezană, cu viaţa consacrată, cu mişcările, cu asociaţiile şi cu fiecare carismă autentică pe care Duhul o dăruieşte pentru zidirea noastră comună. Misiunea ta te cheamă să păzeşti unitatea, să cultivi dialogul, să vindeci diviziunile şi să însoţeşti în drumul lor oamenii încredinţaţi grijii tale.
Comuniunea trăită în acest fel posedă şi o forţă misionară. O Biserică reconciliată din interior poate vorbi mai liber fraţilor şi surorilor din alte confesiuni creştine şi din alte religii, necredincioşilor, autorităţilor civile şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă care lucrează pentru binele comun.
Această chemare de a fi semn de comuniune în Cristos, mergând în unitate şi întinzând mâna către fratele sau sora pe care îi întâlnim, ne prezintă o altă provocare care atinge inimile multora astăzi: dificultatea de a lua angajamente definitive şi decizii profunde de viaţă. În atâţia tineri, şi nu numai în ei, întrebarea "Pentru cine sunt eu?" răsună ca o căutare sinceră de sens, de apartenenţă şi de dăruire de sine. Inima omului nu se umple acumulând experienţe, oportunităţi sau siguranţe trecătoare; se umple atunci când descoperă o chemare, când înţelege că viaţa îşi atinge plinătatea numai atunci când este dăruită ca dar.
Aşadar, pastoraţia vocaţională nu se poate reduce la o simplă căutare a numerelor. Ea izvorăşte din comunităţi vibrante, din preoţi bucuroşi, din familii capabile să mărturisească frumuseţea fidelităţii, dintr-o Biserică care ştie să arate cu simplitate că urmarea lui Cristos nu sărăceşte existenţa, ci o extinde. Acolo unde evanghelia este trăită cu bucurie, slujire şi comuniune, chemarea Domnului poate fi auzită şi ea din nou ca o promisiune de viaţă.
Am vorbit anterior despre bagaje grele, iar pelerinii de pe Camino de Santiago ştiu bine că rucsacurile lor ar trebui să transporte doar strictul necesar. Aşa cum a afirmat în repetate rânduri Papa Francisc, în contextul vocaţional actual, este necesar să subliniem că păstrarea structurilor nu poate avea prioritate faţă de binele vocaţiei. Seminariştii au dreptul la cea mai bună formare posibilă, iar Biserica, la rândul ei, are dreptul la preoţi bine formaţi. Criteriile pentru ca seminariile să fie case autentice de formare sunt să asigure o experienţă adecvată a vieţii comunitare; să aibă formatori dedicaţi pe deplin studiului şi învăţării, cu experienţă în însoţirea spirituală; şi să aibă Centre Superioare de Teologie dotate cu resursele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia. Pentru a realiza acest lucru, este esenţial, pe lângă unirea forţelor, să învăţăm să lucrăm împreună în gestionarea acestor provocări.
În acest domeniu, dificultăţile pot fi văzute ca oportunităţi. Uneori ni se pare dificil să prezentăm vocaţia laicilor şi integrarea lor în acest drum de viaţă pe care îl întreprindem ca Biserică. Pe de altă parte, vedem cum multe opere gestionate în mod tradiţional de ordinele călugăreşti se bazează pe colaboratori laici pentru a-şi continua munca. Aceasta este o dificultate pe care o putem transforma într-o oportunitate de întâlnire, dialog şi comunicare. Depinde de noi să ne asigurăm că aceşti laici ajung să perceapă participarea lor la această slujire eclezială ca pe o chemare din partea lui Dumnezeu de a-şi asuma responsabilitatea de creştini, interiorizând Duhul şi simţindu-se parte a misiunii pe care Domnul a încredinţat-o călugărilor care au înfiinţat-o.
După cum puteţi vedea, drumul nostru este alcătuit din întâlniri, iar printre ele nu vor lipsi cei care trăiesc momente de întuneric şi care ne cheamă să devenim buni samariteni pentru ei. Una dintre cele mai dureroase întâlniri este cu cei care au fost răniţi tocmai de cei care ar fi trebuit să aibă grijă de ei, chiar şi de membri ai clerului. În faţa acestui flagel, comunitatea eclezială este chemată să răspundă cu ascultare, adevăr, dreptate, reparare şi un angajament tot mai puternic pentru prevenţie şi o cultură a îngrijirii. Fiecare persoană rănită trebuie să poată găsi o ascultare sinceră, o primire, o protecţie şi căi reale spre vindecare.
Aceeaşi logică se aplică provocărilor unei lumi secularizate. Mulţi bărbaţi şi femei din timpul nostru nu-l resping pur şi simplu pe Dumnezeu; adesea, poartă în inimă o sete profundă de sens, de adevăr, de apartenenţă şi de speranţă, chiar dacă nu o pot numi. Biserica este chemată să recunoască aceste dorinţe, să le asculte cu respect şi să ofere, asemenea lui Petru şi Ioan paraliticului de la poarta templului, comoara care le-a fost încredinţată: Isus Cristos, în numele căruia o persoană se poate ridica şi umbla (cf. Fap 3,1-10). Chiar şi atunci când colaborează cu alte instituţii, religioase sau civile, chiar şi atunci când oferă ajutor material, educaţie, asistenţă sau dezvoltare umană, Biserica nu încetează niciodată să ofere ceea ce este în mod unic al ei: iubirea lui Dumnezeu revelată în Cristos. Acest mesaj răsună în societate, care îşi exprimă cu uşurinţă aprecierea pentru multe dintre aceste lucrări. Astfel, fiecare act de caritate creştină care izvorăşte din Evanghelie poartă în sine o promisiune mai mare: să-i redea persoanei convingerea de a fi iubită.
În drumul nostru, călătorim prin ceea ce sfântul Ioan Paul al II-lea a numit "Ţara Mariei"1. În Preasfânta Fecioară Maria aveţi prima voastră tovarăşă în această călătorie şi cea mai mare comoară a voastră, căci ea ne arată prin viaţa ei cum să primim Cuvântul şi să-l păstrăm în inimile noastre, cum să-i însoţim pe discipoli în această călătorie şi cum să rămânem prezenţi pe drumul Bisericii ca mamă a comuniunii şi a speranţei. Îi încredinţez slujirea voastră, pentru ca ea să vă ajute să fiţi, în mijlocul poporului încredinţat vouă, acel aluat ascuns despre care vorbeşte evanghelia. Mică în ochii lumii, dar capabilă, atunci când este unită cu Cristos, să dospească aluatul (cf. Mt 13,33). Puterea Bisericii nu vine din măreţia resurselor sale, ci din sfinţenia fiilor săi, din comuniunea păstorilor săi şi din fidelitatea umilă şi perseverentă a celor care se lasă călăuziţi de Duh.
În această călătorie, sunteţi însoţiţi şi de Sfântul Ioan de Avila, patronul clerului spaniol, în acest an în care comemorăm al cincilea centenar al hirotonirii preoţeşti. Sfântul Paul al VI-lea l-a definit ca "un învăţător binevoitor şi înţelept al vieţii spirituale, un înnoitor exemplar al vieţii ecleziastice şi al obiceiurilor creştine" şi, în acelaşi timp, "un preot simplu"2. În acest sfânt învăţător, Biserica recunoaşte viaţa sacerdotală pe care fiecare episcop este chemat să o păzească şi să o cultive în cadrul propriei preoţimi.
Privindu-l, mă gândesc la cei mai apropiaţi însoţitori ai episcopilor în această călătorie, acei "simpli preoţi", în sensul cel mai înalt şi mai exigent al termenului. Drumul nostru alături de ei ar trebui să transmită valoarea acestei esenţe: să fim preoţi îndrăgostiţi de Cristos, înrădăcinaţi în rugăciune, fideli Bisericii, apropiaţi de oameni şi capabili să unească doctrina sănătoasă, zelul apostolic şi caritatea pastorală. Preoţi care găsesc în episcop nu numai o autoritate recunoscută, ci un părinte care îi însoţeşte; şi în alţi preoţi, fraţi cu care să împărtăşească greutăţile şi bucuriile acestui pelerinaj plin de întâlniri, în care cu toţii îl căutăm pe Cristos.
Să încheiem această călătorie spirituală cu o rugăciune a sfântului învăţător, amintindu-ne că fiecare reînnoire eclezială izvorăşte dintr-o inimă configurată după Cristos: "Dacă îmi porunceşti, Doamne, să fac ceea ce ai făcut tu, dă-mi inima ta" (Predica 57,20). Fie ca aceasta să fie şi rugăciunea noastră: Doamne, dă-ne inima ta, o inimă capabilă să-şi ridice privirea spre tine, să pornească la drum, să asculte, să discearnă, să slujească, să corecteze cu caritate, să însoţească cu răbdare şi să proclame cu bucurie. Căci Biserica ce primeşte inima lui Cristos poartă în sine stâlpul de foc care o călăuzeşte, o susţine, o apără şi o mângâie - echipamentul necesar pentru a înfrunta orice provocare.
Dumnezeu să vă binecuvânteze. Vă mulţumesc foarte mult!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
1. Omilie la celebrarea Cuvântului şi a Actului Marian naţional, Zaragoza, 6 noiembrie 1982, 1.
2. Omilie la canonizarea Fericitului Ioan de Avila, 31 mai 1970.
* * *
Din arhiva ercis.ro:
Papa în Spania: Sfânta Liturghie (Portul din Santa Cruz de Tenerife, vineri, 12 iunie 2026)
Papa Leon al XIV-lea: Mesaj adresat preoţilor cu ocazia Zilei de Sfinţire a Preoţilor
Binecuvântarea lui Leon al XIV-lea pentru inaugurarea Turnului lui Isus Cristos în "Sagrada Família"
Gran Canaria, "insula care există" şi care îl primeşte pe Papa Leon
Papa în Spania: Sfânta Liturghie (Bazilica "Sagrada Familia", Barcelona, miercuri, 10 iunie 2026)
Paul al VI-lea, abaţia Montserrat şi prietenia cu părintele Gabriel Brasó
Cardinalul Cobo: La Madrid călătorie dincolo de aşteptări, papa autoritate morală pentru toţi
Papa în Spania: Întâlnire cu voluntarii (Pavilionul 3 de la IFEMA, Madrid, marţi, 9 iunie 2026)
Augustinienii îl întâlnesc pe "fratele" Leon: este bucuros să fie în Spania
Papa în Spania: Sfânta Liturghie ("Plaza de Cibeles", Madrid, duminică, 7 iunie 2026)
Papa în Spania: Veghe de rugăciune cu tinerii ("Plaza de Lima", Madrid, sâmbătă, 6 iunie 2026)
Cardinalul Parolin: Papa în Spania pentru a relansa comuniunea şi întâlnirea
Papa în Spania: Întâlnire cu autorităţile, cu societatea civilă şi cu corpul diplomatic (Palatul Regal, Madrid, sâmbătă, 6 iunie)
Cuvintele Sfântului Părinte adresate jurnaliştilor în zborul Roma-Madrid (6 iunie 2026)
Evanghelizare şi apropiere de migranţi: o călătorie în inima provocărilor Europei
Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea în Spania (6-12 iunie 2026) - Statistici
"¡Te esperamos!". Madrid, oraşul sărbătorii veşnice îl aşteaptă pe Papa Leon
Au fost publicate logoul şi motoul călătoriei papei în Spania
Africa, Spania şi Principatul Monaco: după Jubileu, papa reia călătoriile
