Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Portugalia
cu ocazia celei de-a XXXVII-a Zi Mondială a Tineretului
(Lisabona, 2-6 august 2023)
Vesperele cu episcopii, preoţii, diaconii, persoanele consacrate, seminariştii şi lucrătorii pastorali
"Mosteiro dos Jerónimos" (Lisabona), miercuri, 2 august 2023
Iubiţi fraţi episcopi,
Iubiţi preoţi, diaconi, persoane consacrate, seminarişti,
Iubiţi lucrători pastorali, fraţilor şi surorilor: Boa tarde!
Mă bucur că sunt printre voi pentru a trăi Ziua Mondială a Tineretului împreună cu atât de mulţi tineri, dar şi pentru a împărtăşi drumul vostru eclezial, trudele şi speranţele voastre. Îi mulţumesc episcopului José Ornelas Carvalho pentru cuvintele pe care mi le-a adresat; doresc să mă rog împreună cu voi pentru ca, aşa cum a spus el, să putem fi, împreună cu tinerii, îndrăzneţi în a îmbrăţişa "visul lui Dumnezeu şi a găsi căi pentru o participare bucuroasă, generoasă şi transformatoare, pentru Biserică şi omenire". Şi asta nu este o glumă, este un program.
Mă înconjoară frumuseţea acestei ţări, un ţinut de trecere între trecut şi viitor, un loc al tradiţiilor străvechi şi al marilor schimbări, împodobit de văi exuberante, plaje aurii care se adaugă la frumuseţea nemărginită a oceanului, care mărgineşte Portugalia. Acest lucru îmi aminteşte de ambientul chemării lui Isus adresate primilor discipoli, pe malul Mării Galileei. Aş dori să mă opresc asupra acestei chemări, care evidenţiază ceea ce tocmai am auzit în lectura scurtă pentru Vespere: Domnul ne-a mântuit, ne-a chemat nu prin faptele noastre, ci prin harul său (cf. 2Tim 1,9). Aceasta s-a întâmplat în viaţa primilor discipoli, când Isus, trecând pe acolo, "a văzut două bărci care stăteau lângă ţărm, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele" (Lc 5,2). Atunci Isus a urcat în barca lui Simon şi, după ce a vorbit mulţimii, a schimbat viaţa acelor pescari, invitându-i să înainteze în larg şi să-şi arunce năvoadele. Vedem imediat un contrast: pe de o parte, pescarii coboară din barcă ca să spele năvoadele, adică să le cureţe, să le ţină bine şi să se întoarcă acasă; pe de altă parte, Isus urcă în barcă şi-i invită să arunce din nou năvoadele pentru pescuit. Se evidenţiază diferenţele: discipolii coboară, Isus urcă; ei vor să ţină năvoadele, el vrea să fie aruncate din nou în mare pentru pescuit.
În primul rând, sunt pescarii care coboară din barcă pentru a spăla năvoadele. Aceasta este scena care apare în faţa ochilor lui Isus şi el se opreşte tocmai acolo. Începuse de curând predica sa în sinagoga din Nazaret, dar compatrioţii săi îl scoseseră afară din cetate şi încercaseră chiar să-l omoare (cf. Lc 4,28-30). Apoi el a părăsit locul sfânt şi a început să predice cuvântul în mijlocul oamenilor, pe străzile unde femeile şi bărbaţii din vremea lui se chinuiau în fiecare zi. Ceea ce îl interesează pe Cristos este să aducă apropierea lui Dumnezeu exact în locurile şi situaţiile în care persoanele trăiesc, luptă, speră, având uneori eşecuri şi frustrări în mână, la fel ca acei pescari care nu prinseseră nimic peste noapte. Isus se uită duios la Simon şi la tovarăşii săi care, obosiţi şi amărâţi, îşi spală năvoadele, făcând un gest repetitiv, automat, dar şi plin de oboseală şi resemnare: nu mai rămânea decât să plece acasă cu mâinile goale.
Uneori, pe drumul nostru eclezial, putem experimenta o oboseală similară. Oboseală. Cineva spunea: "Mi-e teamă de oboseala celor buni". O oboseală când ni se pare că avem în mână numai năvoade goale. Este un sentiment destul de răspândit în ţările cu o veche tradiţie creştină, afectate de multe schimbări sociale şi culturale şi marcate tot mai mult de secularism, de indiferenţa faţă de Dumnezeu şi de o îndepărtare tot mai mare de practicarea credinţei. Şi iată pericolul în care intră mondenitatea. Iar acest lucru este deseori accentuat de dezamăgirea sau mânia pe care unii o simt în raport cu Biserica, în unele cazuri din pricina mărturiei noastre rele şi a scandalurilor care i-au desfigurat chipul şi care cer o purificare umilă, constantă, pornind de la strigătul de durere al victimelor, care trebuie întotdeauna primite şi ascultate. Dar când cineva se simte descurajat - şi fiecare dintre voi se gândeşte când s-a simţit descurajat -, riscul este de a coborî din barcă şi de a rămâne prins în mrejele resemnării şi ale pesimismului. În schimb, să avem încredere că Isus continuă să ne întindă mâna, susţinând iubita sa Mireasă. Să ducem Domnului eforturile noastre şi lacrimile noastre, pentru a putea înfrunta situaţiile pastorale şi spirituale, dialogând între noi cu inima deschisă pentru a experimenta noi căi de urmat. Când suntem descurajaţi, conştienţi sau nu pe deplin conştienţi, ne "retragem", ne "retragem" din râvna apostolică, o pierdem treptat şi ne transformăm în "funcţionari ai sacrului". Este foarte trist când o persoană care şi-a consacrat viaţa lui Dumnezeu se transformă în "funcţionar", în simplu administrator al lucrurilor. Este foarte trist.
Într-adevăr, de îndată ce apostolii coboară să spele instrumentele folosite, Isus urcă în barcă şi apoi îi invită să arunce din nou năvoadele. În momentul descurajării, momentul "retragerii", să-l lăsăm pe Isus să urce din nou în barcă, cu iluzia de prima dată, acea iluzie care trebuie reînviată, recucerită, reeditată. El vine să ne caute în singurătăţile noastre, în crizele noastre, pentru a ne ajuta să o luăm de la capăt. Spiritualitatea noului început. Nu vă fie frică de el. Aşa este viaţa: a cădea şi a o lua de la capăt, a te plictisi şi a primi din nou bucurie. A primi această mână a lui Isus. Şi astăzi trece pe ţărmurile existenţei pentru a reaprinde speranţa şi pentru a ne spune şi nouă, ca lui Simon şi celorlalţi: "Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele" (Lc 5,4). Iar când iluzia se pierde, primim mii de justificări pentru a nu arunca năvoadele, dar mai ales acea resemnare amară, care este ca un vierme care roade sufletul. Fraţilor şi surorilor, ceea ce trăim este cu siguranţă o perioadă dificilă, ştim asta, dar astăzi Domnul întreabă această Biserică: "Vrei să cobori din barcă şi să te scufunzi în dezamăgire sau lasă-mă să urc şi să-ţi permit să fie încă o dată noutatea cuvântului meu cea care preia cârma? Ţie, preot, consacrat, consacrată, episcop: eşti mulţumit doar cu trecutul sau îndrăzneşti să arunci din nou năvoadele pentru pescuit cu entuziasm? Iată ce ne cere Domnul: să reînviem neliniştea pentru evanghelie.
Când cineva se obişnuieşte şi se plictiseşte şi misiunea se transformă într-un fel de "slujbă", este timpul să se lase loc acelei a doua chemări a lui Isus, care ne cheamă din nou, mereu. Ne cheamă să ne facă să mergem, ne cheamă să ne reconstruim. Nu vă fie frică de a doua chemare a lui Isus. Nu este o iluzie, el este cel care bate din nou la uşă. Şi putem spune că aceasta este neliniştea "bună", când ne lăsăm ademeniţi de a doua chemare a lui Isus, aceasta este neliniştea bună, pe care imensitatea oceanului v-o încredinţează vouă portughezilor: a trece dincolo de ţărm, nu pentru a cuceri lumea - nici pentru a pescui cod -, ci pentru a o încuraja cu mângâierea şi bucuria evangheliei. În această perspectivă, se pot citi cuvintele unuia dintre marii voştri misionari, părintele António Vieira, numit "Paiaçu", mare părinte. El spunea că Dumnezeu le-a dat un pământ mic pentru a se naşte; dar, făcându-i să privească peste ocean, le-a dat lumea întreagă pentru a muri: "Pentru a se naşte, pământ mic; pentru a muri, tot pământul; pentru a se naşte, Portugalia; pentru a muri, lumea" (A. Vieira, Homilías, Vol. III, Tomul VII, Porto, 1959, p 69). A arunca din nou năvoadele şi a îmbrăţişa lumea cu speranţa evangheliei: la asta suntem chemaţi! Nu este timpul de a ne opri, nu este timpul de a renunţa, nu este timpul pentru a ancora barca pe uscat sau pentru a privi înapoi; nu trebuie să evităm acest timp pentru că ne sperie şi să ne refugiem în forme şi stiluri ale trecutului. Nu, acesta este timpul de har pe care Domnul ni-l dă pentru a ne aventura în marea evanghelizării şi a misiunii.
Dar, pentru a face acest lucru, trebuie să luăm şi decizii. Aş dori să vă indic trei decizii, inspirate din evanghelie.
În primul rând, a naviga în larg. Acea mărinimie. Nu fiţi slabi! Pentru a naviga în larg, pentru a arunca năvoadele înapoi în mare, este necesar să părăsim ţărmul dezamăgirii şi al imobilităţii, să ne depărtăm de acea dulce tristeţe şi de acel cinism ironic care atât de des ne asaltează în faţa greutăţilor. Tristeţe dulce, cinism ironic. Să examinăm conştiinţa despre asta. A recupera iluzia, dar într-o a doua ediţie a iluziei, iluzia deja matură, iluzia care vine din eşec sau plictiseală. Nu este uşor a recupera iluzia adultă. Este necesar a face acest lucru pentru a trece de la pesimism la credinţă, precum Simon care, chiar dacă a muncit în zadar toată noaptea, a afirmat: "La cuvântul tău, voi arunca năvoadele" (Lc 5,5). Dar, pentru a avea încredere în fiecare zi în Domnul şi în cuvântul său, cuvintele nu sunt suficiente, este nevoie de multă rugăciune. Aş vrea să pun aici o întrebare, dar fiecare să răspundă în interior: Cum mă rog? Ca un papagal, bla, bla, bla, sau dormind în faţa Tabernacolului pentru că nu ştiu să vorbesc cu Domnul? Mă rog? Cum mă rog? Numai în adoraţie, numai în faţa Domnului se pot recupera gustul şi pasiunea pentru evanghelizare. Şi, în mod curios, am pierdut rugăciunea de adoraţie; şi toţi, preoţi, episcopi, persoane consacrate, trebuie să o recupereze, acest a sta în tăcere în faţa Domnului. Maica Tereza, implicată în atâtea lucruri ale vieţii, nu a renunţat niciodată la adoraţie, chiar şi în momentele în care credinţa sa se zdruncina şi se întreba dacă totul era adevărat sau nu. Moment de întuneric, pe care l-a avut şi Tereza a Pruncului Isus. Aşadar, în rugăciune este învinsă tentaţia de a realiza o "pastoraţie a nostalgiei şi a regretelor". Într-o mănăstire era o călugăriţă - asta este istorie - care se plângea de toate, nu ştiu cum se numea, dar călugăriţele i-au schimbat numele şi i-au zis "Sora Plângăreaţă". De câte ori transformăm neputinţele noastre, dezamăgirile noastre în plângeri! Şi lăsând acele plângeri, se ia din nou puterea de a naviga în larg, fără ideologii, fără mondenitate. Mondenitatea spirituală care se strecoară în noi şi din care se naşte clericalismul. Clericalismul nu numai al preoţilor: laicii clericalizaţi sunt mai răi decât preoţii. Acel clericalism care ne distruge. Şi, după cum spunea un mare maestru spiritual, această mondenitate spirituală - provocată de clericalism - este unul dintre cele mai grave rele care se pot întâmpla Bisericii. Depăşirea acestor greutăţi fără ideologii, fără mondenitate, animaţi de o singură dorinţă: ca evanghelia să ajungă la toată lumea. Aveţi multe exemple pe acest drum şi, dat fiind că suntem înconjuraţi de tineri, aş vrea să amintesc un tânăr din Lisabona, Sfântul Ioan de Brito, era un tânăr de aici, care cu secole în urmă, în mijlocul multor dificultăţi, a plecat în India şi a început să vorbească şi să se îmbrace la fel ca aceia pe care îi întâlnea pentru a-l vesti pe Isus. Şi noi suntem chemaţi să scufundăm năvoadele noastre în timpul în care trăim, să dialogăm cu toţi, să facem comprehensibilă evanghelia, chiar şi atunci când pentru a face asta riscăm vreo furtună. Asemenea tinerilor care vin aici din toată lumea pentru a înfrunta valurile uriaşe, să înaintăm în larg şi noi fără frică; să nu ne fie frică să înfruntăm marea deschisă, căci în mijlocul furtunii şi al vântului potrivnic, vine Isus, vine în întâmpinarea noastră şi ne spune: "Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt 14,27). De câte ori am avut această experienţă? Fiecare să răspundă înăuntrul său. Şi dacă nu am avut-o, este pentru că în timpul furtunii ceva a lipsit.
O a doua decizie: a desfăşura slujirea pastorală împreună, cu toţii împreună. În text, Isus îi încredinţează lui Petru sarcina de a înainta în larg, dar apoi vorbeşte la plural, spunând "aruncaţi-vă năvoadele" (Lc 5,4). Petru conduce barca, dar în barcă sunt toţi şi toţi sunt chemaţi să arunce năvoadele. Toţi. Iar când prind o cantitate mare de peşte, ei nu cred că vor putea să o facă singuri, nu administrează darul ca posesie şi proprietate privată, ci mai degrabă - spune evanghelia - "au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta" (Lc 5,7). Şi aşa au umplut două bărci cu peşti. Unul înseamnă singurătate, închidere, pretenţie de autosuficienţă, doi înseamnă relaţie. Biserica este sinodală, este comuniune, ajutor reciproc, drum comun. Acesta este obiectivul actualului Sinod, care va avea primul său moment de adunare în octombrie. În barca Bisericii trebuie să fie loc pentru toată lumea: toţi botezaţii sunt chemaţi să se urce în ea şi să arunce năvoadele, angajându-se personal la vestirea evangheliei. Şi nu uitaţi acest cuvânt: toţi, toţi, toţi. Îmi atinge foarte mult inima când trebuie să spun cum să se deschidă perspective apostolice, acel pasaj din evanghelie în care nu merg la nunta fiului şi totul este pregătit. Şi ce spune stăpânul, stăpânul sărbătorii, ce spune? "Mergeţi la margini şi aduceţi-i pe toţi, pe toţi, pe toţi, pe toţi: sănătoşi, bolnavi, tineri şi bătrâni, buni şi păcătoşi. Pe toţi". Că Biserica nu este o vamă pentru a alege pe cei care intră şi care nu. Toţi, fiecare cu viaţa sa în spate, cu păcatele sale, dar aşa cum este, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum este, în faţa vieţii... Toţi. Toţi. Să nu punem vămi în Biserică. Toţi. Şi este o mare provocare, mai ales în contextele în care preoţii şi consacraţii sunt obosiţi pentru că, în timp ce cresc cererile pastorale, aceştia sunt din ce în ce mai puţini. Totuşi, în această situaţie putem vedea o oportunitate de a implica laicii cu impuls fratern şi creativitate pastorală sănătoasă. Năvoadele primilor discipoli devin, deci, o imagine a Bisericii, care este o "reţea de relaţii" umane, spirituale şi pastorale. Dacă nu există dialog, dacă nu există coresponsabilitate, dacă nu există participare, Biserica îmbătrâneşte. Aş vrea să spun aşa: niciodată un episcop fără preoţimea sa şi poporul lui Dumnezeu; niciodată un preot fără însoţitorii săi; şi toţi uniţi ca Biserică - preoţi, călugări şi călugăriţe şi credincioşi laici -, niciodată fără ceilalţi, niciodată fără lume. Fără mondenitate, asta da, dar nu fără lume. În Biserică ne ajutăm, ne susţinem reciproc şi suntem chemaţi să răspândim şi în exterior un climat constructiv de fraternitate. Pe de altă parte, Sfântul Petru scrie că noi suntem pietrele vii folosite pentru construirea unui edificiu spiritual (cf. 1Pt 2,5). Aş vrea să adaug: şi voi, credincioşii portughezi, sunteţi o "calçada", sunteţi pietrele valoroase ale acelui pământ primitor şi strălucitor pe care trebuie să meargă evanghelia; nicio piatră nu poate lipsi, altfel se observă imediat. Aceasta este Biserica pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem chemaţi să o construim!
În sfârşit, a treia decizie: a fi pescari de oameni. Nu vă fie frică. Acesta nu este prozelitism, este vestirea evangheliei care provoacă. În această frumoasă imagine a lui Isus, a fi pescari de oameni, Isus le încredinţează discipolilor misiunea de a naviga pe marea lumii. Adesea, marea, în Scriptură, este asociată cu locul forţelor rele şi nefavorabile pe care oamenii nu le pot controla. Din acest motiv, a pescui persoane şi a le scoate din apă înseamnă a le ajuta să iasă din abisul în care s-au scufundat, salvându-le de răul care ameninţă să le înece, reînviindu-le din toate formele de moarte. Dar asta fără prozelitism, ci cu iubire. Iar unul dintre semnele unor mişcări ecleziale care merg rău este prozelitismul. Când o mişcare eclezială sau o dieceză, sau un episcop, sau un preot, sau o călugăriţă, sau un laic face prozelitism, acesta nu este creştin. Creştin înseamnă a invita, a primi, a ajuta, dar fără a face prozelitism. Evanghelia, de fapt, este o veste de viaţă pe marea morţii, de libertate în vârtejurile sclaviei, de lumină în abisul întunericului. După cum afirmă Sfântul Ambroziu, "instrumentele pescuitului apostolic sunt ca năvoadele; în fapt, năvoadele nu provoacă moartea celui prins în capcană, ci îl ţin în viaţă, îl scot din abisuri la lumină" (Exp. Luc. IV, 68-79). Există multe abisuri în societatea de astăzi, şi aici în Portugalia, peste tot. Avem senzaţia că lipseşte entuziasmul, curajul de a visa, puterea de a face faţă provocărilor, încrederea în viitor; şi, între timp, navigăm în incertitudine, în precaritate, mai ales economică, în sărăcia de prietenie socială, în lipsa de speranţă. Nouă, ca Biserică, ni s-a încredinţat misiunea de a ne scufunda în apele acestei mări, aruncând năvodul evangheliei, fără să arătăm cu degetul, fără să acuzăm, ci ducând persoanelor din timpul nostru o propunere de viaţă, cea a lui Isus: a duce primirea evangheliei, a-i invita la sărbătoare, la o societate multiculturală; a duce apropierea Tatălui la situaţiile de precaritate, de sărăcie în creştere, mai ales în rândul tinerilor; a duce iubirea lui Cristos acolo unde familia este fragilă şi relaţiile sunt rănite; a transmite bucuria Duhului acolo unde domneşte demoralizarea şi fatalismul. Unul dintre poeţii voştri a scris: "Pentru a ajunge la infinit, şi cred că se poate ajunge acolo, trebuie să avem un port, unul singur, ferm, şi să plecăm de la el spre Indefinit" (F. Pessoa, Livro do Desassossego, Lisabona, 1998, 247). Să visăm Biserica portugheză ca un "port sigur" pentru cei care se confruntă cu vânturile, naufragiile şi furtunile vieţii!
Dragi fraţi şi surori: tuturor, laici, călugări, călugăriţe, preoţi, episcopi, tuturor, tuturor: nu vă fie frică, aruncaţi năvoadele! Nu trăiţi acuzând "acesta este păcat" până când nu este păcat. Să vină toţi, apoi vorbim, dar mai întâi să simtă invitaţia lui Isus şi apoi vine căinţa, apoi vine acea apropiere a lui Isus. Vă rog, nu transformaţi Biserica într-o vamă: aici se intră, cei drepţi, cei care sunt bine, cei care sunt bine căsătoriţi şi toţi ceilalţi afară. Nu. Biserica nu este asta. Drepţi şi păcătoşi, buni şi răi, toţi, toţi, toţi. Şi apoi, Domnul să ne ajute să rezolvăm această problemă. Dar toţi. Vă mulţumesc din suflet, fraţilor şi surorilor, pentru această ascultare - care a fost plictisitoare pe undeva; vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi, exemplul, mai ales exemplul ascuns, şi perseverenţa, trezindu-vă în fiecare zi pentru a o lua de la capăt sau pentru a continua ceea ce aţi început. După cum spuneţi voi: Muito obrigado! Pentru ceea ce faceţi... Şi vă încredinţez Fecioarei de la Fatima, pazei îngerului Portugaliei şi ocrotirii marilor săi sfinţi; mai ales, aici la Lisabona, a Sfântul Anton, apostol neobosit - pe care l-au furat cei din Padova! -, predicator inspirat, discipol al evangheliei atent la relele societăţii şi plin de compasiune faţă de cei săraci; fie ca Sfântul Anton să mijlocească pentru voi şi să vă atingă bucuria unei noi pescuiri miraculoase. Apoi să-mi povestiţi. Şi, vă rog, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
