CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN CIPRU ŞI GRECIA
(2-6 decembrie 2021)
Întâlnire cu autorităţile, cu societatea civilă şi cu corpul diplomatic
Palatul Prezidenţial (Atena), sâmbătă, 4 decembrie 2021
Doamnă preşedinte al republicii,
Membri ai guvernului şi ai corpului diplomatic,
Stimate autorităţi religioase şi civile,
Distinşi reprezentanţi ai societăţii şi ai lumii culturii,
Doamnelor şi domnilor!
Vă salut cordial şi îi mulţumesc doamnei preşedinte pentru cuvintele de bun venit pe care mi le-a adresat în numele vostru şi al tuturor cetăţenilor greci. Este o onoare să fiu în acest oraş glorios. Îmi însuşesc cuvintele Sfântului Grigore din Nazianz: "Atena aurită şi împărţitoare de bine... în timp ce eu căutam elocvenţa, am găsit fericirea" (Rugăciune 43,14). Vin ca pelerin în aceste locuri care abundă în spiritualitate, cultură şi civilizaţie pentru a lua din aceeaşi fericire care l-a entuziasmat pe marele părinte al Bisericii. Era bucuria de a cultiva înţelepciunea şi de a împărtăşi frumuseţea ei. Aşadar, o fericire nu individuală şi izolată, ci una care, născându-se din uimire, tinde spre infinit şi se deschide la comunitate; o fericire înţeleaptă, care din aceste locuri s-a răspândit pretutindeni: fără Atena şi fără Grecia, Europa şi lumea n-ar fi ceea ce sunt. Ar fi mai puţin înţelepţi şi mai puţin fericiţi.
De aici orizonturile umanităţii s-au dilatat. Şi eu mă simt invitat să-mi ridic privirea şi să o îndrept spre partea cea mai înaltă a oraşului, Acropole. Vizibilă de departe pentru călătorii care de-a lungul mileniilor au ajuns acolo, oferea o referinţă indispensabilă la divinitate. Este chemarea de a lărgi orizonturile spre înalt: de la Muntele Olimp la Acropole la Muntele Athos, Grecia invită pe omul din orice timp să orienteze călătoria vieţii spre înalt. Spre Dumnezeu, pentru că avem nevoie de transcendenţă pentru a fi cu adevărat umani. Şi în timp ce astăzi, în Occidentul apărut de aici, se tinde să se întunece nevoia de cer, prinşi de frenezia miilor de lucruri pământeşti şi de aviditatea nesătulă a unui consumism depersonalizator, aceste locuri ne invită să ne lăsăm uimiţi de infinit, de frumuseţea fiinţei, de bucuria credinţei. Pe aici au trecut căile evangheliei, care au unit Orientul şi Occidentul, Locurile Sfinte şi Europa, Ierusalimul şi Roma; acele Evanghelii care pentru a duce lumii vestea cea bună a lui Dumnezeu iubitor al omului au fost scrise în greacă, limbă nemuritoare folosită de Cuvânt - de Logos - pentru a se exprima, limbaj al înţelepciunii umane devenite voce a Înţelepciunii divine.
Dar în acest oraş privirea se îndreaptă, în afară spre înalt, şi spre celălalt. Ne aminteşte asta marea, la care Atena are deschidere şi care orientează vocaţia acestei ţări, pusă în inima Mediteranei pentru a fi punte între neamuri. Aici mari istorici s-au pasionat în relatarea istoriilor popoarelor de aproape şi de departe. Aici, conform cunoscutei afirmaţii a lui Socrate, au început să se simtă cetăţeni nu numai ai propriei patrii, ci ai lumii întregi. Cetăţeni: aici omul a conştientizat că este "un animal politic" (cf. Aristotel, Politica, I, 2) şi, ca parte a unei comunităţi, a văzut în ceilalţi nu nişte supuşi, ci nişte cetăţeni, cu care să organizeze împreună polis-ul. Aici s-a născut democraţia. Leagănul, după multe milenii, a devenit o casă, o mare casă de popoare democratice: mă refer la Uniunea Europeană şi la visul de pace şi fraternitate pe care-l reprezintă pentru atâtea popoare.
Totuşi, nu se poate decât să se constate cu preocupare cum astăzi, nu numai în continentul european, se înregistrează o înapoiere a democraţiei. Ea cere participarea şi implicarea tuturor şi prin urmare cere trudă şi răbdare. Este complexă, în timp ce autoritarismul este grăbit şi asigurările uşoare propuse de populisme apar atrăgătoare. În diferite societăţi, preocupate de siguranţă şi anesteziate de consumism, oboseală şi nemulţumire duc la un soi de "scepticism democratic". Dar participarea tuturor este o exigenţă fundamentală; nu numai pentru a ajunge la obiective comune, ci pentru că răspunde la ceea ce suntem: fiinţe sociale, irepetabile şi în acelaşi timp interdependente.
Dar există şi un scepticism faţă de democraţia provocată de distanţa instituţiilor, de teama pierderii identităţii, de birocraţie. Remediul la acestea nu se află în căutarea obsesivă a popularităţii, în setea de vizibilitate, în proclamarea de promisiuni imposibile sau în aderarea la colonizări ideologice abstracte, ci se află în politica bună. Pentru că politica este cea bun şi aşa trebuie să fie în practică, fiind responsabilitate supremă a cetăţeanului, fiind artă a binelui comun. Pentru ca binele să fie într-adevăr participat, o atenţie deosebită, aş spune prioritară, trebuie îndreptată spre categoriile mai slabe. Aceasta este direcţia de urmat, pe care un părinte fondator al Europei a indicat-o ca antidot la polarizările care animă democraţia dar riscă s-o exaspereze: "Se vorbeşte mult despre cel care merge în stânga sau în dreapta, însă decisivul este de a merge înainte şi a merge înainte înseamnă a merge spre dreptatea socială" (A. De Gasperi, Discurs ţinut la Milano, 23 aprilie 1949). În acest sens este necesară o schimbare a pasului, în timp ce, amplificate de comunicarea virtuală, se răspândesc în fiecare zi frici şi se elaborează teorii pentru a se contrapune altora. În schimb să ne ajutăm să trecem de la aderare la participare; de la angajarea de a susţine numai propria parte la implicarea activă pentru promovarea tuturor.
De la aderare la participare. Este motivaţia care trebuie să ne determine pe diferite fronturi: mă gândesc la climă, la pandemie, la piaţa comună şi mai ales la sărăciile răspândite. Sunt provocări care cer să se colaboreze concret şi activ. Are nevoie de asta comunitatea internaţională, pentru a deschide căi de pace printr-un multilateralism care să nu fie sufocat de pretenţii naţionaliste excesive. Are nevoie de asta politica, pentru a pune exigenţele comune în faţa intereselor private. Poate să pară o utopie, o călătorie fără speranţă pe o mare turbulentă, o odisee lungă şi irealizabilă. Şi totuşi călătoria pe o mare agitată, aşa cum învaţă marea relatare homerică, este adesea singura cale. Şi ajunge la destinaţie dacă este animată de dorinţa de casă, de căutarea de a merge înainte împreună, de nóstos álgos, de nostalgie. Aş vrea să reînnoiesc în această privinţă aprecierea mea faţă de parcursul greu care a dus la "Acordul de la Prespa", semnat între această republică şi cea din Macedonia de Nord.
Privind tot la Mediterana, mare care ne deschide spre celălalt, mă gândesc la malurile sale fertile şi la copacul care ar putea să se ridice acolo ca simbol: măslinul, ale cărui roade tocmai au fost adunate şi care uneşte ţinuturi diferite care au deschidere la unica mare. Este trist a vedea cum în ultimii ani mulţi măslini seculari au ars, consumaţi de incendii adesea provocate de condiţii meteorologice potrivnice, provocate la rândul lor de schimbări climatice. În faţa peisajului rănit al acestei ţări minunate, copacul de măslin poate simboliza voinţa de a contrasta criza climatică şi devastările sale. După cataclismul primordial relatat de Biblie, potopul, un porumbel s-a întors de fapt la Noe purtând "în cioc o ramură de măslin ruptă de curând" (Gen 8,11). Era simbolul repornirii, al forţei de a reîncepe schimbând stilul de viaţă, reînnoind propriile relaţii cu Creatorul, creaturile şi creaţia. În acest sens doresc ca angajamentele asumate în lupta împotriva schimbărilor climatice să fie tot mai împărtăşite şi să nu fie de faţadă, ci să fie puse în practică în mod serios. După cuvinte să urmeze faptele, pentru ca fiii să nu plătească o altă ipocrizie a părinţilor. În acest sens răsună cuvintele pe care Homer le pune pe buzele lui Ahile: "Odios îmi este cel care, ca porţile de la Ade, una ascunde în inimă şi altceva vorbeşte" (Iliada, IX,312-313).
Măslinul, în Scriptură, reprezintă şi o invitaţie de a fi solidari, îndeosebi faţă de cei care nu aparţin propriului popor. "Când vei bate măslinii tăi, să nu scuturi ce a rămas în urma ta: să fie al străinului, al orfanului şi al văduvei" (Dt 24,20). Această ţară, cu atitudine de primire, a văzut în unele insule ale sale cum ajung un număr de fraţi şi surori mai mare decât cel al locuitorilor, mărind astfel greutăţile, care încă resimt trudele crizei economice. Dar şi temporizarea europeană durează: Comunitatea europeană, sfâşiată de egoisme naţionaliste, în loc să fie remorcă de solidaritate, uneori apare blocată şi necoordonată. Dacă odinioară contrastele ideologice împiedicau construirea de punţi între estul şi vestul continentului, astăzi problema migratoare a deschis falii între sud şi nord. Aş vrea să îndemn din nou la o viziune de ansamblu, comunitară, în faţa problemei migratoare, şi să încurajez la îndreptarea atenţiei spre cei mai nevoiaşi pentru că, în funcţie de posibilităţile fiecărei ţări, să fie primiţi, protejaţi, promovaţi şi integraţi respectând pe deplin drepturile lor umane şi demnitatea lor. Mai mult decât un obstacol pentru prezent, asta reprezintă o garanţie pentru viitor, pentru ca să fie sub semnul unei convieţuiri paşnice cu aceia care tot mai mult sunt constrânşi să fugă în căutare de casă şi de speranţă. Ei sunt protagoniştii unei teribile odisee moderne. Îmi place să amintesc că atunci când Ulise a ajuns la Itaca nu a fost recunoscut de stăpânii de acolo, care îi uzurpaseră casa şi bunurile, ci de cel care se îngrijise de el. Doica sa a înţeles că era el, văzând cicatricile sale. Suferinţele ne unesc şi a recunoaşte apartenenţa la aceeaşi umanitate fragilă va fi de ajutor pentru a construi un viitor mai integrat şi paşnic. Să transformăm în oportunitate îndrăzneaţă ceea ce pare numai o adversitate nenorocită!
În schimb, pandemia este marea adversitate. Ne făcut să ne redescoperim fragili, că avem nevoie de alţii. Şi în această ţară este o provocare care comportă intervenţii oportune din partea autorităţilor - mă gândesc la necesitatea campaniei de vaccinare - şi nu puţine jertfe pentru cetăţeni. În mijlocul atâtor trude s-a afirmat un simţ însemnat de solidaritate, la care Biserica Catolică este bucuroasă să poată continua să contribuie, având convingerea că asta constituie moştenirea care nu trebuie pierdută cu potolirea lentă a furtunii. Par scrise pentru astăzi câteva cuvinte din jurământul lui Hipocrate, cum ar fi angajarea de "a reglementa stilul de viaţă pentru binele bolnavilor", de "a se abţine de a vătăma şi de a ofensa" pe alţii, de a salvgarda viaţa în orice moment, îndeosebi în sânul matern (cf. Jurământul lui Hipocrate, text antic). Trebuie privilegiat dreptul la îngrijire şi la îngrijiri pentru toţi, aşa încât cei mai slabi, îndeosebi bătrânii, să nu fie niciodată rebutaţi: bătrânii să nu fie persoanele privilegiate pentru cultura rebutului. Bătrânii sunt semnul înţelepciunii unui popor. De fapt, viaţa este un drept, nu moartea, care trebuie primită, nu administrată.
Dragi prieteni, câteva exemplare de măslin mediteraneean sunt mărturie a unei vieţi aşa de lungi încât precede naşterea lui Cristos. Seculari şi durabili, au rezistat timpului şi ne amintesc de importanţa de a păstra rădăcini puternice, pătrunse de amintire. Această ţară poate fi definită amintirea Europei - voi sunteţi amintirea Europei - şi sunt bucuros s-o vizitez după douăzeci de ani de la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea şi în bicentenarul independenţei sale. În această privinţă este cunoscută fraza generalului Colocotronis: "Dumnezeu şi-a pus semnătura sa pe libertatea Greciei". Dumnezeu pune cu plăcere semnătura sa pe libertatea umană, mereu şi pretutindeni. Este darul său cel mai mare, ceea ce la rândul său apreciază mai mult din noi. De fapt, el ne-a creat liberi şi ceea ce îi place mai mult este ca noi în mod liber să-l iubim pe el şi pe aproapele. Pentru a permite asta contribuie legile, dar şi educaţia la responsabilitate şi creşterea unei culturi a respectului. În această privinţă, doresc să reînnoiesc recunoştinţa pentru recunoaşterea publică a comunităţii catolice şi asigur voinţa sa de a promova binele comun al societăţii greceşti, orientând în acest sens universalitatea care o caracterizează, cu dorinţa ca să fie garantate mereu actului practic acele condiţii necesare pentru a îndeplini bine slujirea sa.
În urmă cu două sute de ani, guvernul provizoriu al ţării s-a adresat catolicilor cu cuvinte emoţionante: "Cristos ne-a poruncit iubirea faţă de aproapele. Dar cine este mai aproape de voi, concetăţenii noştri, deşi există unele diferenţe în rituri? Noi avem unica patrie, suntem un popor unic; noi, creştinii, suntem fraţi - fraţi în rădăcini, în creştere şi în roade - prin sfânta cruce". A fi fraţi sub semnul crucii, în această ţară binecuvântată de credinţa şi de tradiţiile sale creştine, îndeamnă pe toţi cei care cred în Cristos să cultive comuniune la orice nivel, în numele acelui Dumnezeu care îi îmbrăţişează pe toţi cu milostivirea sa. În acest sens, iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru angajare şi vă îndemn să înaintaţi această ţară în deschidere, în incluziune şi în dreptate. Din acest oraş, din acest leagăn de civilizaţie s-a ridicat şi să se ridice mereu un mesaj care să orienteze spre înalt şi spre celălalt; care să opună indiferenţei individualiste îngrijirea celuilalt, a săracului şi a creaţiei, fundamente esenţiale pentru un umanism reînnoit, de care au nevoie timpurile noastre şi Europa noastră. O Theós na evloghí tin Elládha! [Dumnezeu să binecuvânteze Grecia!].
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
