Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Ungaria
(28-30 aprilie 2023)
Întâlnirea cu autorităţile, cu societatea civilă şi corpul diplomatic
(Fosta Mănăstire Carmelită, Budapesta, vineri, 28 aprilie 2023)
Doamnă preşedinte al Republicii,
Domnule prim-ministru,
Distinşi membri ai guvernului şi ai corpului diplomatic,
Stimate autorităţi şi reprezentanţi ai societăţii civile,
Doamnelor şi domnilor!
|
| © Vatican Media |
Vă salut cordial şi îi mulţumesc doamnei preşedinte pentru primirea, precum şi pentru cuvintele sale respectuoase şi profunde. Politica se naşte din oraş, din polis, din pasiunea concretă pentru trăirea împreună, garantând drepturi şi respectând obligaţii. Puţine oraşe ne ajută să reflectăm asupra acestui lucru ca Budapesta, care nu este numai o capitală elegantă şi vitală, ci un loc central în istorie: martoră a cotiturilor semnificative de-a lungul secolelor, este chemată să fie protagonistă a prezentului şi a viitorului; aici, aşa cum a scris un mare poet al vostru, "se îmbrăţişează valurile morbide ale Dunării, care este trecut, prezent şi viitor" (A. József, La Dunăre). Aşadar, aş vrea să împărtăşesc câteva gânduri, inspirându-mă de la Budapesta ca oraş de istorie, oraş de poduri şi oraş de sfinţi.
1. Oraş de istorie. Această capitală are origini antice, aşa cum dau mărturie rămăşiţele din epoca celtică şi romană. Însă splendoarea sa ne duce la modernitate, când a fost capitală a Imperiului Austro-Ungar de-a lungul acelei perioade de pace cunoscută ca belle époque, care s-a extins de la anii întemeierii sale până la Primul Război Mondial. Apărut în timp de pace, a cunoscut conflicte dureroase: nu numai invazii din timpuri îndepărtate, ci, în secolul trecut, violenţe şi oprimări provocate de dictaturile nazistă şi comunistă - cum să uităm anul 1956? Şi, în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, deportarea a zeci şi zeci de mii de locuitori, cu populaţia rămasă de origine ebraică închisă în ghetou şi supusă la numeroase măceluri. În acest context, au existat mulţi drepţi valoroşi - mă gândesc la nunţiul Angelo Rotta, de exemplu -, atâta rezistenţă şi mare angajare în a reconstrui, aşa încât Budapesta este astăzi unul dintre oraşele europene cu cel mai mare procent de populaţie ebraică, centru al unei ţări care cunoaşte valoarea libertăţii şi care, după ce a plătit preţul mare dictaturilor, poartă în sine misiunea de a păzi comoara democraţiei şi visul păcii.
În această privinţă, aş vrea să mă întorc asupra întemeierii Budapestei, care în acest an se celebrează cu solemnitate. De fapt, ea a avut loc în urmă cu 150 de ani, în 1873, din unirea a trei oraşe: Buda Óbuda la vestul Dunării cu Pest, situat pe malul opus. Naşterea acestei mari capitale în inima continentului aminteşte de drumul unitar întreprins de Europa, în care Ungaria îşi are propria albie vitală. În perioada de după război, Europa a reprezentat, împreună cu Naţiunile Unite, marea speranţă, în obiectivul comun că o legătură mai strânsă între naţiuni ar preveni alte conflicte. Din păcate, nu a fost aşa. Totuşi, în lumea în care trăim, pasiunea pentru politica comunitară şi pentru multilateralitate pare o amintire frumoasă din trecut: pare că asistăm la apusul trist al visului coral de pace, în timp ce îşi fac spaţiu soliştii războiului. În general, pare că s-a dezagregat în suflete entuziasmul de a edifica o comunitate a naţiunilor paşnică şi stabilă, în timp ce se marchează zonele, se însemnează diferenţele, rag din nou naţionalismele şi se exasperează judecăţi şi tonuri faţă de ceilalţi. La nivel internaţional, pare chiar că politica are ca efect înflăcărarea sufletele în loc de a rezolva problemele, uită de maturitatea obţinută după ororile războiului şi regresată la un soi de infantilism războinic. Dar pacea nu va veni niciodată din urmărirea propriilor interese strategice, ci din politici capabile de a privi la ansamblu, la dezvoltarea tuturor: atente faţă de persoane, faţă de săraci şi faţă de ziua de mâine; nu numai faţă de putere, faţă de câştiguri şi faţă de oportunităţile prezentului.
În această perioadă istorică, Europa este fundamentală. Pentru că ea, graţie istoriei sale, reprezintă memoria umanităţii şi de aceea este chemată să interpreteze rolul care îi corespunde: acela de a-i uni pe cei depărtaţi, de a primi în interiorul său popoarele şi de a nu lăsa pe nimeni pentru totdeauna duşman. Aşadar, este esenţial a regăsi sufletul european: entuziasmul şi visul părinţilor fondatori, oameni de stat care au ştiut să privească dincolo de propriul timp, dincolo de graniţele naţionale şi de nevoile imediate, generând diplomaţii capabile să coase din nou unitatea, nu să lărgească rupturile. Mă gândesc la momentul când De Gasperi, la o masă rotundă la care au participat şi Schuman şi Adenauer, a spus: "Pentru ea însăşi, nu pentru a o opune altora, noi preconizăm Europa unită... lucrăm pentru unitate, nu pentru dezbinare" (Intervenţie la Masa rotundă din Europa, Roma, 13 octombrie 1953). De asemenea, la ceea ce a spus Schuman: "Contribuţia pe care o Europă organizată şi vitală o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor paşnice", deoarece - cuvinte memorabile! - "pacea mondială nu va putea să fie salvgardată decât cu eforturi creative, proporţionale cu pericolele care o ameninţă" (Declaraţie Schuman, 9 mai 1950). În această fază istorică, pericolele sunt multe; dar, mă întreb, gândindu-mă şi la martirizata Ucraina, unde sunt eforturile creative de pace?
2. Budapesta este oraş de poduri. Văzută de sus, "perla Dunării" arată particularitatea sa tocmai graţie podurilor care îi unesc părţile, armonizând configurarea sa cu aceea a marelui fluviu. Această armonie cu ambientul mă face să vă felicit pentru grija ecologică pe care această ţară o continuă cu mare angajare. Dar podurile, care unesc realităţi diferite, sugerează să reflectăm şi asupra importanţei unei unităţi care nu înseamnă uniformitate. La Budapesta, acest lucru se evidenţiază din varietatea însemnată a circumscripţiilor care o compun, peste douăzeci. Şi Europa celor douăzeci şi şapte, construită pentru a crea poduri între naţiuni, are nevoie de contribuţia tuturor fără a diminua singularitatea vreunuia. În această privinţă, un părinte fondator preconiza: "Europa va exista şi nimic nu va fi pierdut din ceea ce a făcut gloria şi fericirea fiecărei naţiuni. Tocmai într-o societate mai vastă, într-o armonie mai puternică, individul se poate afirma" (Intervenţia cit.). Este nevoie de această armonie: de un ansamblu care să nu aplatizeze părţile şi de părţi care să se simtă bine integrate în ansamblu, dar păstrând propria identitate. Este semnificativ în această privinţă ceea ce afirmă Constituţia ungară: "Libertatea individuală se poate dezvolta numai în colaborarea cu ceilalţi"; de asemenea: "Considerăm că a noastră cultură naţională este o contribuţie bogată la unitatea europeană multicoloră".
Aşadar, mă gândesc la o Europă care să nu fie ostatic al părţilor, devenind pradă a populismelor autoreferenţiale, dar nici să nu se transforme într-o realitate fluidă, dacă nu gazoasă, într-un soi de supranaţionalism abstract, care uită de viaţa popoarelor. Aceasta este calea nefastă a "colonizărilor ideologice", care elimină diferenţele, ca în cazul aşa-numitei culturi gender, sau pun înaintea realităţii vieţii concepte reductive de libertate, de exemplu considerând ca o cucerire un deşănţat "drept la avort", care este mereu o înfrângere tragică. În schimb, ce frumos este a construi o Europă centrată pe persoană şi pe popoare, unde să existe politici efective pentru natalitate şi familie - avem ţări în Europa cu vârsta medie de 46-48 de ani -, urmărite cu atenţie în această ţară, unde naţiuni diferite să fie o familie în care se păstrează creşterea şi singularitatea fiecăruia. Podul cel mai celebru din Budapesta, cel al lanţurilor, ne ajută să ne imaginăm o asemenea Europă, formată din atâtea mari inele diferite, care găsesc propria trăinicie în a forma împreună legături solide. În asta credinţa creştină este de ajutor şi Ungaria poate să fie "podar", folosindu-se de caracterul său ecumenic specific: aici diferite confesiuni convieţuiesc fără antagonisme - îmi amintesc de reuniunea pe care am avut-o cu ei în urmă cu un an şi jumătate -, colaborând respectuos, cu spirit constructiv. Cu mintea şi inima mă îndrept spre Abaţia din Pannonhalma, unul dintre marile monumente spirituale din această ţară, loc de rugăciune şi pod de fraternitate.
3. Şi asta mă duce să iau în considerare ultimul aspect: Budapesta oraş de sfinţi - doamna preşedinte a vorbit despre Sfânta Elisabeta -, aşa cum ne sugerează şi noul tablou pus în această sală. Gândul nu poate decât să meargă la Sfântul Ştefan, primul rege al Ungariei, care a trăit într-o epocă în care creştinii din Europa erau în comuniune deplină; statuia sa, în interiorul Castelului din Buda, se înalţă şi protejează oraşul, în timp ce bazilica dedicată lui în inima capitalei este, împreună cu aceea din Esztergom, edificiul religios cel mai impunător din ţară. Aşadar, istoria ungară se naşte marcată de sfinţenie, şi nu numai a unui rege, ci a unei întregi familii: soţia sa, Fericita Ghizela, şi fiul, Emeric. Aceştia au primit de la tatăl unele recomandări, care constituie un soi de testament pentru poporul maghiar. Astăzi, mi-au promis că-mi vor dărui tomul, îl aştept! Acolo citim cuvinte foarte actuale: "Îţi recomand să fii respectuos nu numai faţă de familia şi rudenia ta, sau cu cei puternici şi bogaţi, sau cu aproapele tău şi cu locuitorii tăi, ci şi cu străinii". Sfântul Ştefan motivează toate acestea cu spirit creştin genuin, scriind: "Practica iubirii conduce la fericirea supremă". Şi comentează, spunând: "Fii blând pentru a nu combate niciodată adevărul" (Avertismente, X). În acest mod uneşte inseparabil adevărul şi blândeţea. Este o mare învăţătură de credinţă: valorile creştine nu pot fi mărturisite prin rigiditate şi închideri, pentru că adevărul lui Cristos comportă blândeţe, comportă gentileţe, în spiritul Fericirilor. Aici se înrădăcinează acea bunătate populară ungară, revelată de anumite expresii din vorbirea comună, ca de exemplu: "jónak lenni jó" ["este bine să fii bun"] şi "jobb adni mint kapni" ["este mai bine a da decât a primi"].
Din asta transpare nu numai bogăţia unei identităţi solide, ci necesitatea de deschidere spre ceilalţi, aşa cum recunoaşte Constituţia când declară: "Respectăm libertatea şi cultura celorlalte popoare, ne angajăm să colaborăm cu toate naţiunile din lume". Ea mai afirmă: "Minorităţile naţionale care trăiesc cu noi fac parte din comunitatea politică ungară şi sunt părţi constitutive ale statului", şi îşi propune angajarea "pentru îngrijirea şi protejarea [...] limbilor şi a culturilor minorităţilor naţionale din Ungaria". Este cu adevărat evanghelică această perspectivă, care contrastează o anumită tendinţă, justificată uneori în numele propriilor tradiţii şi chiar al credinţei, de a se concentra numai asupra sieşi.
Textul constitutiv, în puţine şi decisive cuvinte impregnate de spirit creştin, mai afirmă: "Declarăm că este o obligaţie asistenţa faţă de cei nevoiaşi şi faţă de cei săraci". Asta aminteşte continuarea istoriei sfinţeniei ungare, relatată de numeroasele locuri de cult din capitală: de la primul rege, care a stabilit temeliile trăirii comune, se trece la o principesă care ridică edificiul spre o puritate ulterioară. Este Sfânta Elisabeta a cărei mărturie a ajuns în toate părţile lumii. Această fiică a ţării voastre a murit la douăzeci şi patru de ani după ce a renunţat la toate bunurile şi a împărţit totul săracilor. S-a dedicat până la sfârşit, în spitalul pe care-l construise, îngrijirii bolnavilor: este o piatră preţioasă strălucitoare de evanghelie.
Stimate autorităţi, aş vrea să vă mulţumesc pentru promovarea operelor caritative şi educative inspirate din aceste valori şi în care se angajează comunitatea catolică locală, precum şi pentru sprijinul concret dat atâtor creştini încercaţi în lume, în special în Siria şi în Liban. Este rodnică o colaborare utilă între Biserică şi stat care, pentru a fi astfel, are nevoie însă de a salvgarda distincţiile oportune. Este important ca fiecare creştin să-şi amintească asta, ţinând ca punct de referinţă evanghelia, pentru a adera la alegerile libere şi eliberatoare ale lui Isus şi a nu se presta unui soi de colateralism cu logicile puterii. Din acest punct de vedere, face bine o laicitate sănătoasă, care să nu se reducă la laicismul răspândit, care se arată alergic faţă de orice aspect sacru pentru a se jertfi după aceea pe altarele profitului. Cel care se mărturiseşte creştin, însoţit de martorii credinţei, este chemat îndeosebi să mărturisească şi să meargă cu toţi, cultivând un umanism inspirat din evanghelie şi instalat pe două şine fundamentale: a se recunoaşte fii iubiţi ai Tatălui şi a iubi pe fiecare ca frate.
În acest sens, Sfântul Ştefan îi lăsa fiului cuvinte extraordinare de fraternitate, spunând că "împodobeşte ţara" cel care ajunge acolo cu limbi şi obiceiuri diferite. De fapt - scria el -, "o ţară care are o singură limbă şi un singur obicei este slab şi instabil. Pentru aceasta, îţi recomand să-i primeşti cu bunăvoinţă pe străini şi să-i cinsteşti, aşa încât să prefere mai degrabă să stea la tine decât în altă parte" (Avertismente, VI). Este o temă, cea a primirii, care trezeşte atâtea dezbateri în zilele noastre şi este cu siguranţă complexă. Totuşi, pentru cel care este creştin, atitudinea de fond nu poate să fie diferită de aceea pe care Sfântul Ştefan a transmis-o, după ce a învăţat-o de la Isus, care s-a identificat în străinul care trebuie primit (cf. Mt 25,35). Gândindu-ne la Cristos prezent în atâţia fraţi şi surori disperaţi care fug de conflicte, sărăcie şi schimbări climatice, trebuie să facem faţă problemei fără scuze şi întârzieri. Este o temă de înfruntat împreună, comunitar, pentru că, în contextul în care trăim, mai devreme sau mai târziu, consecinţele se vor repercuta asupra tuturor. De aceea este urgent, ca Europă, să lucrăm la căi sigure şi legale, la mecanisme împărtăşite în faţa unei provocări epocale care nu se va putea îndigui respingând, ci trebuie primită pentru a pregăti un viitor care, dacă nu va fi împreună, nu va fi. Asta îi cheamă în linia întâi pe cei care-l urmează pe Isus şi vor să imite exemplul martorilor evangheliei.
Nu este posibil să cităm toţi marii mărturisitori ai credinţei din Pannonia Sacra, dar aş vrea măcar să-i menţionez pe Sfântul Ladislau şi pe Sfânta Margareta şi să fac referinţă la anumite figuri maiestuoase din secolul trecut, precum cardinalul József Mindszenty, fericiții episcopi martiri Vilmos Apor şi Zoltán Meszlényi, Fericitul László Batthyány-Strattmann. Sunt, împreună cu atâţia drepţi de crezuri diferite, taţi şi mame ai patriei voastre. Lor aş vrea să le încredinţez viitorul acestei ţări atât de dragă mie. Şi, în timp ce vă mulţumesc pentru că aţi ascultat ceea ce aveam în suflet să împărtăşesc - vă mulţumesc pentru răbdarea voastră -, asigur apropierea mea şi rugăciunea mea pentru toţi ungurii şi fac asta cu un gând special pentru cei care trăiesc în afara patriei şi pentru cei pe care i-am întâlnit în viaţă şi mi-au făcut mult bine. Mă gândesc la comunitatea călugărească maghiară pe care am asistat-o la Buenos Aires. Isten, áldd meg a magyart! ["Dumnezeule, binecuvântează-i pe maghiari!"].
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
