Papa Francisc: Sfânta Liturghie în sărbătoarea sfântului Ignaţiu în biserica romană Chiesa del Gesù
În dimineaţa zilei de 1 august 2013, la ora 8.00, Sfântul Părinte Francisc a mers la Chiesa del Gesù pentru a celebra Liturghia în sărbătoarea sfântului Ignaţiu, fondator al Societăţii lui Isus, cu confraţii săi iezuiţi şi cu prietenii şi colaboratorii săi. Liturghia a început la ora 8.15. Au concelebrat cu papa ES Mons. Luis Ladaria, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, părintele general al Societăţii lui Isus, Adolfo Nicolas, membrii consiliului său şi peste două sute de iezuiţi. La sfârşitul Liturghiei, papa a mers să aducă omagiu şi să stea în rugăciune în faţa altarelor sfântului Ignaţiu şi al sfântului Francisc Xaveriu, la Capela Sfintei Fecioare Maria a Străzii şi la mormântul părintelui Pedro Arrupe. După o scurtă întâlnire fraternă cu părintele general şi câţiva confraţi, papa s-a întors în Vatican pe la ora 10.00. Publicăm în continuare textul omiliei Sfântului Părinte:
La această Euharistie în care-l celebrăm pe părintele nostru Ignaţiu de Loyola, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat, aş vrea să propun trei gânduri simple conduşi de trei expresii: a pune în centru pe Cristos şi Biserica; a ne lăsa cuceriţi de El pentru a sluji; a simţi ruşine de limitele şi păcatele noastre, pentru a fi umili în faţa Lui şi a fraţilor.
1. Stema noastră a iezuiţilor este o monogramă, acronimul lui "Iesus Hominum Salvator" (IHS). Fiecare dintre voi va putea să-mi spună: ştim foarte bine asta! Însă această stemă ne aminteşte încontinuu o realitate pe care nu trebuie s-o uităm niciodată: centralitatea lui Cristos pentru fiecare dintre noi şi pentru întreaga Societate, pe care sfântul Ignaţiu a voit s-o numească tocmai "a lui Isus" pentru a indica punctul de referinţă. De altfel, şi la începutul exerciţiilor spirituale, ne pune în faţa Domnului nostru Isus Cristos, a Creatorului şi Mântuitorului nostru (cf. EE, 6). Şi acest lucru ne face pe noi iezuiţii şi întreaga Societate să fim "descentraţi", şi avem în faţă pe "Cristos întotdeauna mai mare", pe "Deus semper maior", pe "intimior intimo meo", care ne duce încontinuu în afara noastră înşine, ne duce la o anumită kenosis, să "ieşim din propria iubire, voinţă şi interes" (EE, 189). Nu este sigură întrebarea pentru noi, pentru noi toţi: este Cristos centrul vieţii mele? Îl pun cu adevărat pe Cristos în centrul vieţii mele? Pentru că există mereu ispita de a crede că suntem noi în centru. Şi atunci când un iezuit se pune în centru pe sine însuşi şi nu pe Cristos, greşeşte. În prima lectură, Moise repetă cu insistenţă poporului să-l iubească pe Domnul, să meargă pe căile sale, "pentru că El este viaţa ta" (cf. Dt 30,16.20). Cristos este viaţa noastră! Centralităţii lui Cristos îi corespunde şi centralitatea Bisericii: sunt două focuri care nu se pot separa: eu nu pot să-l urmez pe Cristos decât în Biserică şi cu Biserica. Şi în acest caz noi, iezuiţii şi întreaga Societate, nu suntem în centru, suntem, ca să spunem aşa, "mutaţi", suntem în slujba lui Cristos şi a Bisericii, Mireasa lui Cristos Domnul nostru, care este Sfânta noastră Maică Biserică Ierarhică (EE, 353). A fi oameni înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Biserică: aşa ne vrea Isus. Nu pot să existe drumuri paralele sau izolate. Da, drumuri de căutare, drumuri creative, da, acest lucru este important: a merge spre periferii, multele periferii. Pentru aceasta e nevoie de creativitate, dar mereu în comunitate, în Biserică, cu această apartenenţă care ne dă curaj pentru a merge înainte. A-l sluji pe Cristos înseamnă a iubi această Biserică concretă şi a o sluji cu generozitate şi spirit de ascultare.
2. Care este drumul pentru a trăi această dublă centralitate? Să privim la experienţa sfântului Paul, care este şi experienţa sfântului Ignaţiu. Apostolul, în lectura a doua pe care am ascultat-o, scrie: mă străduiesc să alerg spre perfecţiunea lui Cristos "pentru că şi eu am fost cucerit de Isus Cristos" (Fil 3,12). Pentru Paul a avut loc pe drumul Damascului, pentru Ignaţiu în casa sa din Loyola, însă punctul fundamental este comun: a ne lăsa cuceriţi de Cristos. Eu îl caut pe Isus, eu îl slujesc pe Isus pentru că El m-a căutat mai întâi, pentru că am fost cuceriţi de El: şi aceasta este inima experienţei noastre. Însă El este primul, mereu. În spaniolă există un cuvânt care este foarte grafic, care îl explică bine: El ne "primerea", "El nos primerea". El este primul mereu. Când noi sosim, El a sosit şi ne aşteaptă. Şi aici aş vrea să aduc aminte de meditaţia despre Împărăţie în săptămâna a doua. Cristos Domnul nostru, Rege veşnic, cheamă pe fiecare dintre noi spunându-ne: "cine vrea să vină cu mine trebuie să lucreze cu mine, pentru ca urmându-vă în suferinţă să mă urmeze şi în glorie" (EE, 95): a fi cucerite de Cristos pentru a oferi acestui Rege toată persoana noastră şi toată truda noastră (cf. EE, 96); a-i spune Domnului să facă totul pentru mai marea slavă şi laudă a sa, a-l imita şi în suportarea injuriilor, dispreţului, sărăciei (cf. EE, 98). Dar mă gândesc la fratele nostru din Siria în acest moment. A ne lăsa cuceriţi de Cristos înseamnă a fi mereu îndreptaţi spre ceea ce ne stă în faţă, spre ţinta lui Cristos (cf. Fil 3,14) şi a ne întreba cu adevăr şi sinceritate: ce am făcut pentru Cristos? Ce fac pentru Cristos? Ce trebuie să fac pentru Cristos? (cf. EE, 53).
3. Şi ajung la ultimul punct. În Evanghelie ne spune Isus: "Cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, dar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva... Cine se va ruşina de mine..." (Lc 9,23). Şi aşa mai departe. Ruşinea iezuitului. Invitaţia pe care o adresează Isus este să nu ne ruşinăm niciodată de El, ci să-l urmăm cu dăruire totală, încrezându-ne în El şi încredinţându-ne Lui. Dar privind la Isus, aşa cum ne învaţă sfântul Ignaţiu în Prima Săptămână, mai ales privindu-l pe Cristos răstignit, noi simţi acel sentiment atât de uman şi atât de nobil care este ruşinea de a nu fi la înălţime; privim la înţelepciunea lui Cristos şi la ignoranţa noastră, la atotputernicia sa şi la slăbiciunea noastră, la dreptatea sa şi la fărădelegea noastră, la bunătatea sa şi la răutatea noastră (cf. EE, 59). A cere harul ruşinii; ruşine care vine din colocviul continuu de milostivire cu El; ruşine care ne face să roşim în faţa lui Isus Cristos; ruşine care ne pune în sintonie cu inima lui Cristos care s-a făcut păcat pentru mine; ruşine care pune în armonie inima noastră în lacrimi şi ne însoţeşte în urmarea zilnică a "Domnului meu". Şi acest lucru ne duce mereu, ca indivizi şi ca Societate, la umilinţă, la trăirea acestei virtuţi. Umilinţă care ne face conştienţii în fiecare zi că nu noi suntem cei care construiesc Împărăţia lui Dumnezeu, ci este întotdeauna harul Domnului care acţionează în noi; umilinţă care ne determină să ne punem în întregime pe noi înşine nu în slujba noastră sau a ideilor noastre, ci în slujba lui Cristos şi a Bisericii, ca vase de lut, fragile, nepotrivite, insuficiente, dar în care există o comoară imensă pe care o purtăm şi o comunicăm (cf. 2Cor 4,7). Mie mi-a plăcut mereu să mă gândesc la apusul iezuitului, când un iezuit îşi termină viaţa, când apune. Şi îmi vin în minte mereu două icoane ale acestui apus al iezuitului: una clasică, aceea a sfântului Francisc Xaveriu, privind China. Arta a pictat de atâtea ori acest apus, acest sfârşit al lui Xaveriu. Şi literatura, în acel text de Peman. La sfârşit, fără nimic, dar în faţa Domnului; acest lucru mie îmi face bine, să mă gândesc la asta. Celălalt apus, cealaltă icoană care îmi vine ca exemplu, este cea a părintelui Arrupe în ultimul colocviu în lagărul de refugiaţi, când ne-a spus - lucru pe care el însuşi îl spunea - "asta o spun ca şi cum ar fi cântarea mea de privighetoare: rugaţi-vă". Rugăciunea, unirea cu Isus. Şi, după ce a spus asta, a luat avionul, a ajuns la Roma cu ictus, care a marcat începutul acelui apus atât de lung şi atât de exemplar. Două apusuri, două icoane pe care ne va face bine nouă tuturor să le privim şi să ne întoarcem la acestea două. Şi să cerem harul ca apusul nostru să fie ca al lor.
Iubiţi fraţi, să ne adresăm la Nuestra Senora, Ea care l-a purtat pe Cristos în sânul său şi a însoţit primii paşi ai Bisericii, să ne ajute să punem mereu în centrul vieţii noastre şi al slujirii noastre pe Cristos şi Biserica sa; Ea care a fost prima şi cea mai perfectă ucenică a Fiului său, să ne ajute să ne lăsăm cuceriţi de Cristos pentru a-l urma şi a-l sluji în orice situaţie; Ea care a răspuns cu umilinţa cea mai profundă la vestirea îngerului: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38), să ne facă să simţim ruşinea datorită nepotrivirii noastre în faţa comorii care ne-a fost încredinţată, pentru a trăi umilinţa în faţa lui Dumnezeu. Să însoţească drumul nostru mijlocirea paternă a sfântului Ignaţiu şi a tuturor sfinţilor iezuiţi, care continuă să ne înveţe să facem totul, cu umilinţă, ad maiorem Dei gloriam.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
