Roma: Sfânta Liturghie celebrată de papa în "Biserica lui Isus"
Vineri, 3 ianuarie 2013, în "Biserica lui Isus" din Roma, Sfântul Părinte Francisc a celebrat sfânta Liturghie cu ocazia comemorării Preasfântului Nume al lui Isus, titlu al Societăţii lui Isus, şi ca mulţumire pentru canonizarea primului preot iezuit, Petru Favre. Au concelebrat cu papa: cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, şi cardinalul Agostino Vallini, vicar general al Sanctităţii Sale pentru Dieceza de Roma; episcopii: ES Mons. Luis Francisco Ladaria Ferrer, SI, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei; ES Mons. Yves Boivineau, episcop de Annecy (dieceza de origine a părintelui Favre), şi vicarul general, ES Alain Fournier-Bidoz; prepozitul general al iezuiţilor, pr. Adolfo Nicolás, SI, cu câţiva consilieri generali şi şapte preoţi tineri care provin din diferitele Conferinţe ale Societăţii lui Isus şi unul din Italia. Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o în timpul celebrării euharistice:
Sfântul Paul ne spune, am auzit: "Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului" (Fil 2,5-7). Noi, iezuiţii, vrem să fim distinşi cu numele lui Isus, să milităm sub stindardul crucii sale, şi asta înseamnă: a avea acea atitudine care este în Cristos. Înseamnă a gândi ca el, a iubi ca el, a vedea ca el, a merge ca el. Înseamnă a face ceea ce a făcut el şi cu aceleaşi sentimente ale lui, cu sentimentele inimii sale.
Inima lui Cristos este inima unui Dumnezeu care, din iubire, s-a "golit". Fiecare dintre noi, iezuiţii, care îl urmează pe Isus, ar trebui să fie dispus să se golească pe sine însuşi. Suntem chemaţi la această înjosire: să fim nişte "goliţi". Să fim oameni care nu trebuie să trăiască centraţi asupra lor înşişi, pentru că centrul Societăţii este Cristos şi Biserica sa. Şi Dumnezeu este Deus semper maior, Dumnezeul care ne surprinde mereu. Şi dacă Dumnezeul surprizelor nu este în centru, Societatea se dezorientează. Pentru aceasta, a fi iezuit înseamnă a fi o persoană cu gândirea incompletă, cu gândirea deschisă: pentru că gândeşte mereu privind orizontul care este gloria lui Dumnezeu mereu mai mare, care ne surprinde fără încetare. Şi aceasta este neliniştea abisului nostru. Această sfântă şi frumoasă nelinişte!
Dar, pentru că suntem păcătoşi, putem să ne întrebăm dacă inima noastră a păstrat neliniştea căutării sau dacă, în schimb, s-a atrofiat; dacă inima noastră este mereu în tensiune: o inimă care nu se aşază comod, nu se închide în ea însăşi, ci o inimă care bate ritmul unui drum care trebuie parcurs împreună cu întregul popor credincios al lui Dumnezeu. Trebuie căutat Dumnezeu pentru a-l găsi şi trebuie găsit pentru a-l căuta iarăşi şi întotdeauna. Numai această nelinişte a inimii dă pace unui iezuit, o nelinişte şi apostolică, nu trebuie să ne facă să încetăm să vestim kerygma, să evanghelizăm cu curaj. Este neliniştea care ne pregăteşte să primim darul rodniciei apostolice. Fără nelinişte suntem sterili.
Aceasta este neliniştea pe care o avea Petru Favre, omul cu mari dorinţe, un alt Daniel. Favre era un "om modest, sensibil, cu profundă viaţă interioară şi înzestrat cu darul de a lega raporturi de prietenie cu persoane de toate genurile" (Benedict al XVI-lea, Discurs adresat iezuiţilor, 22 aprilie 2006). Cu toate acestea, era şi un spirit neliniştit, nehotărât, niciodată satisfăcut. Sub conducerea sfântului Ignaţiu a învăţat să unească sensibilitatea sa neliniştită dar şi dulce, aş spune delicată, cu capacitatea de a lua decizii. Era un om cu mari dorinţe; a luat asupra sa dorinţele sale, le-a recunoscut. Mai mult, pentru Favre, atunci când se propun lucruri dificile atunci se manifestă adevăratul spirit care determină la acţiune (cf, Memorial, 301). O credinţă autentică implică mereu o dorinţă profundă de a schimba lumea. Iată întrebarea pe care trebuie să ne-o punem: Avem şi noi mari viziuni şi elan? Suntem şi noi îndrăzneţi? Visul nostru zboară la înălţime? Zelul ne consumă (cf. Ps 69,10)? Sau suntem mediocri şi ne mulţumim cu programările noastre apostolice de laborator? Să ne amintim mereu: forţa Bisericii nu locuieşte în ea însăşi şi în capacitatea sa de organizare, ci se ascunde în apele adânci ale lui Dumnezeu. Şi aceste ape agită dorinţele noastre, iar dorinţele lărgesc inima. Este ceea ce spune sfântul Augustin: a ne ruga pentru a dori şi a dori pentru a lărgi inima. Chiar în dorinţe Favre putea să discearnă glasul lui Dumnezeu. Fără dorinţe nu se merge nicăieri şi pentru aceasta trebuie oferite Domnului propriile dorinţe. În Constituţiuni se spune că "se ajută aproapele prin prezentarea dorinţelor noastre lui Dumnezeu Domnul nostru" (Constituţiuni, 638).
Favre avea adevărata dorinţă de "a fi dilatat în Dumnezeu": era complet centrat în Dumnezeu şi pentru aceasta putea să meargă, în spiritul ascultării, adesea pe jos, pretutindeni în Europa, pentru a dialoga cu toţi cu dulceaţă şi pentru a vesti Evanghelia. Îmi vine să mă gândesc la ispita, pe care poate că o putem avea noi şi pe care o au atâţia, de a lega vestirea Evangheliei cu bătăi inchizitorii, de condamnare. Nu, Evanghelia se vesteşte cu dulceaţă, cu fraternitate, cu iubire. Familiaritatea sa cu Dumnezeu îl făcea să înţeleagă că experienţa apostolică şi viaţa interioară merg împreună mereu. El scrie în Memorialul său că prima mişcare a inimii trebuie să fie aceea de "a dori ceea ce este esenţial şi originar, adică primul loc să fie lăsat grijii perfecte de a-l găsi pe Dumnezeu Domnul nostru" (Memorial, 63). Favre dovedeşte dorinţa de "a lăsa ca Isus Cristos să ocupe centrul inimii" (Memorial, 68). Numai dacă suntem centraţi în Dumnezeu este posibil să mergem spre periferiile lumii! Şi Favre a călătorit fără încetare, şi pe graniţele geografice, aşa încât se spunea despre el: "se pare că s-a născut ca să nu stea locului nicăieri" (MI, Epistolae I, 362). Favre era devorat de dorinţa intensă de a-l comunica pe Domnul. Dacă noi nu avem aceeaşi dorinţă a lui, atunci avem nevoie să ne oprim în rugăciune şi, cu fervoare tăcută, să-i cerem Domnului, prin mijlocirea fratelui nostru Petru, să ne fascineze din nou: acea fascinaţie a Domnului îl ducea pe Petru la toate aceste nebunii apostolice.
Noi suntem oameni în tensiune, suntem şi oameni contradictorii şi incoerenţi, păcătoşi, cu toţii. Dar oameni care vor să meargă sub privirea lui Isus. Noi suntem mici, suntem păcătoşi, dar vrem să milităm sub stindardul Crucii în Societatea distinsă cu numele lui Isus. Noi care suntem egoişti, vrem totuşi să trăim o viaţă agitată de mari dorinţe. Să reînnoim, aşadar, dăruirea noastră Veşnicului Domn al universului pentru ca să putem, cu ajutorul Mamei sale glorioase, să voim, să dorim şi să trăim sentimentele lui Cristos care s-a golit pe sine însuşi. Aşa cum scria sfântul Petru Favre, "să nu căutăm niciodată în această viaţă un nume care nu se lege de cel al lui Isus" (Memorial, 205). Şi să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria să fim puţin cu Fiul său.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
