Cu mintea şi cu inima
Omilie pentru sărbătoarea sfântului Ignaţiu
De Arturo Sosa
Sfântul Ignaţiu este un punct de referinţă permanent pentru noi, iezuiţii, şi pentru multele persoane care se hrănesc din spiritualitatea sa. A celebra sărbătoarea sa în această biserică "Chiesa del Gesù", alături de locurile unde el a murit şi unde mai înainte a consumat ani lungi ai vieţii sale pentru a consolida fundamentele Societăţii lui Isus şi pentru a o conduce în răspândirea sa apostolică în toată lumea cunoscută pe atunci, este, de aceea, o invitaţie de a aprofunda carisma noastră şi spiritualitatea sa. Îl celebrăm în această seară pe sfântul Ignaţiu ca fondator, împreună cu alţi nouă însoţitori, al Societăţii lui Isus pentru a da glorie lui Dumnezeu, care a demonstrat şi în el mărinimia sa şi iubirea sa milostivă, şi pentru "ajutorul sufletelor".
Conciliul al II-lea din Vatican a invitat toate congregaţiile călugăreşti să parcurgă drumul spre izvoarele lor carismatice. Fondatorii şi fondatoarele nu sunt numai nişte persoane deosebite, cu o profundă experienţă a milostivirii lui Dumnezeu şi o viaţă exemplară, ci recunoaştem în ei şi o prezenţă specială a Duhului Sfânt. Sunt purtători de daruri specifice ale Duhului oferite Bisericii şi pentru lume. Fiecare carismă este dată pentru a contribui la construirea trupului Bisericii şi a îmbogăţi slujirea sa adusă misiunii lui Cristos în care Dumnezeul unul şi întreit reconciliază toate lucrurile. Referinţa la sfântul Ignaţiu fondator este deci modul nostru de a reînnoi fidelitatea faţă de carisma primită şi de a ne deschide la învăţătura sa, izvor şi al creativităţii apostolice de care avem atâta nevoie în timpurile noastre.
Fundamentul este întotdeauna iubirea lui Isus. "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locui la el". Isus, după ce ne-a iubit, vine în întâmpinarea fiecăruia dintre noi, ne invită să-l urmăm şi ne reuneşte ca însoţitori ai săi. Primul pas pentru a deveni creştin şi iezuit este deci îndrăgostirea de Isus, a deveni prieten al său şi a împărtăşi viaţa şi misiunea sa cu însoţitorii şi ei îndrăgostiţi şi reuniţi în numele său pentru a sluji Biserica.
Iubirea lui Isus e cea care întemeiază acea unire a minţilor şi inimilor care face posibilă Societatea lui Isus, aşa cum a scris sfântul Ignaţiu în Constituţii (671): "Principala legătură reciprocă între ei şi cu capul lor este iubirea lui Dumnezeu Domnul nostru. De fapt, dacă superior şi inferiori vor fi foarte uniţi cu bunătatea sa divină şi supremă, vor fi cu toată uşurinţa uniţi şi între ei, în virtutea unicei iubiri, care va provine din ea şi se va extinde la orice aproape, în special la trupul Societăţii". Aici şi numai aici găsim condiţiile pentru discernământul spiritual în comun prin care Duhul Sfânt conduce contribuţia noastră la misiunea lui Cristos.
Unire a minţilor nu înseamnă deci a împărtăşi o ideologie, un soi de gândire unică în jurul căreia ridicăm zidurile pentru a găsi o falsă identitate care ne asigură. Iezuiţii, ca toţi creştinii, discipoli ai Domnului Isus, sunt invitaţi să reflecteze pe cont propriu, să aibă idei personale, să dezvolte gândirea şi să facă o căutare aprofundată în toate domeniile cunoaşterii umane. De fapt, Societatea lui Isus investeşte mult timp şi energii în pregătirea intelectuală a membrilor săi, convinsă că are în activitatea intelectuală un instrument apostolic preţios pentru a face prezentă vestea bună a lui Isus în toate dimensiunile vieţii umane, în orice timp, cultură şi loc.
Dar unirea minţilor înseamnă a avea mintea îndreptată în primul rând spre Dumnezeu deci spre vocaţia la care suntem chemaţi. Cu cuvintele sfântului Ignaţiu în Formula institutului (I), carta noastră fundamentală, din 1550: cine vrea să facă parte din această Societate, "să facă şi în aşa fel încât să aibă în faţa ochilor, cât timp va trăi, înainte de orice alt lucru, pe Dumnezeu, şi apoi forma acestui Institut al său care o cale pentru a ajunge la El, şi de a dobândi cu toate forţele acest scop propus lui de Dumnezeu".
Şi unirea inimilor este posibilă numai dacă iubirea lui Cristos umple complet afectivitatea noastră în aşa fel încât să ne eliberăm de toate "afecţiunile dezordonate", adică de afectele care nu sunt îndreptate numai spre Dumnezeu. Ar părea mai simplu să unim inimile decât minţile, dar nu este aşa. În inima fiecăruia dintre noi se înmulţesc aceste afecţiuni dezordonate care ne leagă de persoane, locuri, lucrări apostolice şi devin laţuri aşa de puternice încât ne fac să pierdem libertatea interioară, "indiferenţa" principiului şi fundamentului din Exerciţiile spirituale (23), aceea care face în aşa fel "încât nu dorim din partea noastră sănătatea mai degrabă decât boala, bogăţia mai degrabă decât sărăcia, onoarea mai degrabă decât dezonoarea, o viaţă lungă mai degrabă decât o viaţă scurtă, şi tot aşa pentru tot restul, dorind şi alegând numai ceea ce ne poate conduce mai bine la scopul pentru care suntem creaţi".
Unirea inimilor corespunde experienţei relatate de profetul Ieremia, constrâns să se lase sedus de forţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa, în pofida tuturor rezistenţelor pe care el le pune în aplicare în faţa întâlnirii cu Domnul. În pofida senzaţiei de ruşine şi a batjocurii continue la care este supus, recunoaşte în sfârşit că iubirea Domnului a prevalat în inima sa: "Era ca un foc arzător, reţinut în oasele mele; mă străduiam să-l potolesc, dar nu puteam".
Deci nu trebuie să ne fie frică de a parcurge acest drum spre izvoarele noastre carismatice, "în unirea minţilor şi inimilor". Domnul l-a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul său, pentru a ne aminti tot ceea ce ne-a învăţat. Nu contează care a fost viaţa înainte de întâlnirea cu Domnul. El vrea să folosească milostivirea sa şi să ne dăruiască "harul supraabundent împreună cu credinţa şi caritatea care este în Cristos Isus", pentru a ne pune în slujba misiunii sale, pentru a ne face să devenim însoţitorii săi şi să ne încredinţeze slujirea reconcilierii (cf. 2Cor 5,18).
Stăpâna noastră a Străzii să fie călăuza noastră în acest parcurs şi să dobândească pentru fiecare dintre noi harul de a merge, neobosit, spre originea izvorului nostru de viaţă, iubirea Domnului Isus.
(După L'Osservatore Romano, 1 august 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
