Evanghelia Schimbării la Faţă pe care am ascultat-o prezintă patru acţiuni ale lui Isus. Ne va face bine să urmărim ceea ce face Domnul, pentru a găsi în gesturile sale indicaţiile pentru drumul nostru.
Primul verb - prima din aceste acţiuni ale lui Isus - este a luat cu sine: Isus, spune textul, "i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan" (Lc 9,28). El este cel care îi ia pe discipoli şi el este cel care ne-a luat lângă sine: ne-a iubit, ne-a ales şi ne-a chemat. La început este misterul unui har, al unei alegeri. Nu noi am fost înainte de toate cei care au luat o decizie, ci el a fost cel care ne-a chemat, fără meritele noastre. Înainte de a fi cei care au făcut din viaţa lor un dar, suntem cei care au primit un dar gratuit: darul gratuităţii iubirii lui Dumnezeu. Drumul nostru, fraţi şi surori, are nevoie să repornească în fiecare zi de aici, de la harul originar. Isus a făcut cu noi ca şi cu Petru, Iacob şi Ioan: ne-a chemat pe nume şi ne-a luat cu sine. Ne-a luat de mână. Pentru a ne duce unde? La muntele său sfânt, unde deja acum ne vede pentru totdeauna cu el, transfiguraţi de iubirea sa. Acolo ne conduce harul, acest har primar, prim. Aşadar, atunci când simţim amărăciuni şi dezamăgiri, când ne simţim neconsideraţi sau neînţeleşi, să nu ne pierdem în regrete şi nostalgii. Sunt ispite care paralizează drumul, cărări care nu duc nicăieri. În schimb, să luăm în mână viaţa noastră pornind de la har, de la chemare. Şi să primim cadoul de a trăi fiecare zi ca o bucată de drum spre ţintă.
I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan: Domnul îi ia pe discipoli împreună, îi ia ca o comunitate. Chemarea noastră este înrădăcinată în comuniune. Pentru a reporni în fiecare zi, în afară de misterul alegerii noastre, trebuie să reînsufleţim harul că am fost luaţi în Biserică, sfânta noastră Mamă ierarhică, şi pentru Biserică, mireasa noastră. Suntem ai lui Isus şi suntem astfel ca Societate. Să nu încetăm să cerem forţa de a construi şi de a păzi comuniunea, de a fi ferment de fraternitate pentru Biserică şi pentru lume. Nu suntem solişti în căutare de ascultare, ci fraţi dispuşi în cor. Să simţim cu Biserica, să respingem ispita de a urmări succese personale şi carieră. Să nu ne lăsăm înghiţiţi de clericalismul care îndârjeşte şi de ideologiile care dezbină. Sfinţii pe care-i amintim astăzi au fost pilaştri de comuniune. Ne amintesc că în cer, în pofida diversităţilor noastre de caractere şi de vederi, suntem chemaţi să stăm împreună. Şi dacă vom fi pentru totdeauna uniţi acolo sus, de ce să nu începem încă de acum aici pe pământ? Să primim frumuseţea că am fost luaţi împreună de Isus, chemaţi împreună de Isus. Acesta este primul verb: a luat.
Al doilea verb: a urca. Isus "a urcat pe munte" (v. 28). Drumul lui Isus nu este în coborâre, este o urcare. Lumina transfigurării nu ajunge pe câmpie, ci după un drum obositor. Aşadar, pentru a-l urma pe Isus trebuie părăsite câmpiile mediocrităţii şi coborârile comodităţii; trebuie părăsite propriile obişnuinţe asiguratoare pentru a face o mişcare de exod. De fapt, urcând pe munte, Isus vorbeşte cu Moise şi Ilie tocmai "despre plecarea lui ce avea să se împlinească în Ierusalim" (v. 31). Moise şi Ilie au urcat pe Sinai şi Horeb după două exoduri în pustiu (cf. Ex 19; 1Rg 19); acum vorbesc cu Isus despre exodul definitiv, cel al paştelui său. Fraţi şi surori, numai urcarea crucii conduce la ţinta gloriei. Acesta este drumul: de la cruce la glorie. Ispita lumească este de a căuta gloria fără a trece prin cruce. Noi am vrea căi cunoscute, drepte şi netede, dar pentru a găsi lumina lui Isus trebuie să ieşim încontinuu din noi înşine şi să urcăm în urma Lui. Domnul care, aşa cum am ascultat, de la început "l-a condus afară" pe Abraham (Gen 15,5), ne invită şi pe noi să ieşim şi să urcăm.
Pentru noi, iezuiţii, ieşirea şi urcarea urmează un parcurs specific, pe care muntele îl simbolizează bine. În Scriptură vârful munţilor reprezintă extremitatea, limita, graniţa între pământ şi cer. Şi noi suntem chemaţi să ieşim pentru a merge chiar acolo, la graniţele între pământ şi cer, acolo unde omul "îl înfruntă" pe Dumnezeu cu trudă; să împărtăşim căutarea sa incomodă şi îndoiala sa religioasă. Acolo trebuie să fim şi pentru a face asta trebuie să ieşim şi să urcăm. În timp ce duşmanul naturii umane vrea să ne convingă să ne întoarcem mereu pe aceiaşi paşi, cei ai repetitivităţii sterile, ai comodităţii, ai acelui deja văzut, Duhul sugerează deschideri, dă pace fără a lăsa niciodată în pace, trimite pe discipoli până la marginile pământului. Să ne gândim la Francisc Xaveriu.
Şi îmi vine în minte că pentru a parcurge acest drum trebuie luptat. Să ne gândim la sărmanul bătrân Abraham: acolo, cu jertfa, luptând împotriva păsărilor răpitoare care voiau să mănânce jertfa (cf. Gen 15,7-11). Şi el, cu toiagul, le alunga. Sărmanul bătrân. Să privim asta: a lupta pentru a apăra acest drum, această cale, această consacrare a noastră Domnului.
Discipolul de la fiecare oră se află în faţa acestei bifurcaţii. Şi poate face ca Petru, care în timp ce Isus vorbeşte despre exod spune: "E bine că suntem aici" (v. 33). Există mereu pericolul unei credinţe statice, "parcate". Îmi este frică de credinţele "parcate". Riscul este acela de a ne considera discipoli "cumsecade", care în realitate nu-l urmează pe Isus dar rămân fermi, pasivi şi, asemenea celor trei din Evanghelie, fără să-şi dea seama aţipesc şi adorm. Şi în Ghetsemani, tot aceşti discipoli, vor adormi. Să ne gândim, fraţi şi surori, că pentru cel care-l urmează pe Isus nu este timp de a dormi, de a-şi lăsa sufletul narcotizat, de a să lăsa anesteziat de clima consumistă şi individualistă de astăzi, prin care viaţa merge bine dacă îmi merge bine mie; prin care se vorbeşte şi se teoretizează, dar se pierde din vedere carnea fraţilor, concreteţea Evangheliei. O dramă a timpului nostru este a închide ochii cu privire la realitate şi a ne întoarce în partea cealaltă. Sfânta Tereza să ne ajute să ieşim din noi înşine şi să urcăm pe munte cu Isus, pentru a ne da seama că el se revelează şi prin rănile fraţilor, prin trudele omenirii, prin semnele timpurilor. Să nu ne fie frică să atingem rănile: sunt rănile Domnului.
Isus s-a urcat pe munte, spune Evanghelia, "ca să se roage" (v. 28). Iată al treilea verb, a se ruga. Şi "în timp ce se ruga - continuă textul -, înfăţişarea feţei sale s-a schimbat" (v. 29). Transfigurarea se naşte din rugăciune. Să ne întrebăm, eventual după atâţia ani de slujire, ce înseamnă pentru noi astăzi, ce înseamnă pentru mine astăzi, rugăciunea. Poate că forţa obişnuinţei şi un anumit ritualism ne-a făcut să credem că rugăciunea nu transformă omul şi istoria. În schimb, rugăciunea înseamnă a transforma realitatea. Este o misiune activă, o mijlocire continuă. Nu este distanţă de lume, ci schimbare a lumii. Rugăciunea înseamnă a duce palpitaţia evenimentelor la Dumnezeu pentru ca privirea sa să se deschidă larg asupra istoriei. Ce înseamnă pentru noi rugăciunea?
Şi ne va face bine astăzi să ne întrebăm dacă rugăciunea ne cufundă în această transformare; dacă aruncă o lumină nouă asupra persoanelor şi transfigurează situaţiile. Pentru că dacă rugăciunea este vie, "dezechilibrează înăuntru", reînsufleţeşte focul misiunii, reaprinde bucuria, provoacă încontinuu să ne lăsăm neliniştiţi de strigătul suferind al lumii. Să ne întrebăm: cum purtăm în rugăciune războiul aflat în desfăşurare? Şi să ne gândim la rugăciunea Sfântului Filip Neri, care îi dilata inima şi îl făcea să deschidă uşile pentru copiii străzii. Sau la Sfântul Isidor, care se ruga pe câmpii şi purta munca agricolă în rugăciune.
A lua în mână în fiecare zi chemarea noastră personală şi istoria noastră comunitară; a urca spre graniţele indicate de Dumnezeu ieşind din noi înşine; a ne ruga pentru a transforma lumea în care suntem cufundaţi. Există în sfârşit al patrulea verb, care apare în ultimul verset din Evanghelia de astăzi: "A rămas Isus singur" (v. 36). A rămas el, în timp ce totul a trecut şi răsuna numai "testamentul" Tatălui: "Ascultaţi de el" (v. 35). Evanghelia se termină ducându-ne la esenţial. Adesea suntem tentaţi, în Biserică şi în lume, în spiritualitate ca şi în societate, să facem ca atâtea nevoi secundare să devină primare. Cu alte cuvinte, riscăm să ne concentrăm asupra obiceiurilor, obişnuinţelor şi tradiţiilor care fixează inima pe ceea ce trece şi fac să se uite ceea ce rămâne. Cât de important este a lucra asupra inimii, pentru ca să ştie să distingă ceea ce este conform lui Dumnezeu, şi rămâne, de ceea ce este conform lumii, şi trece!
Iubiţi fraţi şi surori, sfântul părinte Ignaţiu să ne ajute să păstrăm discernământul, moştenirea noastră preţioasă, comoară mereu actuală de revărsat asupra Bisericii şi asupra lumii. El permite să "vedem toate lucrurile în Cristos". Este esenţial, pentru noi înşine şi pentru Biserică, pentru că, aşa cum scria Pietro Favre, "tot binele care se poate realiza, gândi sau organiza, să fie făcut cu spirit bun şi nu cu cel rău" (Memorial, Paris 1959, nr. 51). Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
