Papa Francisc răspunde la Rai 1 la întrebările lui Lorena Bianchetti conducătoarea programului A Sua immagine

Papa Francisc răspunde la Rai 1 la întrebările lui Lorena Bianchetti conducătoarea programului "A Sua immagine"

Lumea este în război dar în viaţa creştină este ancora speranţei

Prin permisiunea gentilă a programului A Sua immagine publicăm transcrierea conversaţiei - transmise vineri, 15 apriliei 2022, la Rai 1 - dintre Papa Francisc şi conducătoarea Lorena Bianchetti.

Sanctitate, mai întâi mulţumesc, pentru că sunt aici în numele tuturor acelor persoane care în acest moment trăiesc stări sufleteşti complexe: de rătăcire, de angoasă, de frică, de suferinţă. Pornesc de la un orar: ora trei, ora trei după-amiază. Isus moare pe cruce şi moare ca nevinovat. Sunt foarte multe persoanele nevinovate care nu vor războiul dar care îl îndură. Sunt din aceste zile imaginile de trupuri fără viaţă pe stradă, se vorbeşte chiar de crematorii ambulante, dar şi de violuri, devastări, barbarii. Ce se întâmplă cu omenirea, Sanctitate?

Dar nu este o noutate, dragă. Un scriitor spune că "Isus Cristos este în agonie până la sfârşitul lumii", este în agonie în fiii săi, în fraţii săi, mai ales în cei săraci, în marginalizaţi, în oamenii sărmani care nu se pot apăra. Pe noi, în acest moment, în Europa, ne loveşte mult acest război. Dar să privim un pic mai departe. Lumea este în război, lumea este în război! Siria, Yemen, apoi gândeşte-te la rohingya alungaţi, fără patrie. Peste tot este război. Genocidul din Rwanda acum 25 de ani. Pentru că lumea a ales - este dur s-o spunem - dar a ales schema lui Cain şi războiul înseamnă a pune în aplicare cainismul, adică a-l ucide pe fratele.

Şi tocmai pentru că există binele şi există răul, dumneavoastră de multe ori ne-aţi atenţionat cu privire la modul în care acţionează răul. Ne-aţi spus că diavolul se prezintă în mod gentil, ne linguşeşte, dar în realitate răul vrea numai falimentul nostru: cu diavolul nu se dialoghează. Şi atunci vă întreb, tocmai în lumina a ceea ce spuneaţi, cum se pot găsi forme de mediere, forme de dialog cu acela care, sau oricum, cu aceia care doresc şi urmăresc numai samavolnicia?

Când eu spun cu diavolul nu se dialoghează este pentru că diavolul este răul, fără nimic bun! Să spunem este ca răul absolut. Cel care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu total! Dar cu persoanele care sunt bolnave, care au această boală a urii se vorbeşte, se dialoghează şi Isus dialoga cu atâţia păcătoşi, chiar şi până la Iuda la sfârşit "prieten", mereu cu duioşie pentru ca noi toţi să o avem mereu cu spiritul Domnului că El a semănat în noi ceva bun. Şi când eu sunt în faţa unei persoane şi am mereu - noi toţi spunem, asta o spun diferit - când noi suntem în faţa unei persoane trebuie să ne gândim la ce anume vorbesc despre această persoană: la partea urâtă sau la partea ascunsă, mai bună. Noi toţi avem ceva bun, toţi! Este tocmai sigiliul lui Dumnezeu în noi. Niciodată nu trebuie să considerăm terminată o viaţă nu... terminată în rău, să spunem "Acesta este un condamnat". Îmi vine în minte acea doamnă care a mers să se spovedească la parohul de Ars pentru că soţul s-a aruncat de pe pod. Parohul a auzit-o, plângea. "Ceea ce mă roade mai mult este că el e în iad". "Opriţi-vă" - i-a spus el. "Între pod şi râu este milostivirea lui Dumnezeu". Dumnezeu încearcă mereu să ne salveze până la sfârşit, pentru că El a semănat în noi partea de bine. Şi lui Cain i-a semănat-o, Abel şi Cain, dar Cain a făcut o acţiune prin violenţă şi cu această acţiune se face un război.

Însă, după părerea dumneavoastră, şi din punct de vedere cultural este suficientă angajare - spun şi la nivel eclezial, deci nu numai cultural -, este suficientă angajare în a avertiza persoanele cu privire la ispita de a cădea şi de a trăi iadul în inimă deja pe acest pământ? Vă spun asta pentru că uneori trăim într-o societate în care pare că diabolicul este în mod clar mai fascinant, mai stimulant faţă de ceea este bun, onest, gentil precum şi spiritual, care apare şi este propus ca plictisitor.

Da, este adevărat acest lucru. Răul este mai seducător. Întorcându-ne la diavol, cineva spune că eu vorbesc prea mult despre diavol. Dar este o realitate. Eu cred, eh! Unii spun: "Nu, este un mit". Eu nu merg cu mitul, merg cu realitatea, cred. Dar este seducător. Seducţia încearcă mereu să intre, să promită ceva. Dacă păcatele ar fi urâte, n-ar avea ceva frumos, nimeni nu ar păcătui. Diavolul îţi prezintă ceva frumos în păcat şi te face să păcătuieşti. De exemplu cei care fac război, cei care distrug viaţa altora, cei care exploatează oamenii la muncă. Alaltăieri am auzit o familie care povestea că tata, căsătorie încă tânără, trebuia să lucreze ca salahor dar pleca dimineaţa mai devreme, se întorcea seara, pentru puţin, exploatat de o firmă miliardară. Şi acesta este un război. Şi asta înseamnă a distruge, nu numai tancurile, şi aceasta este o distrugere. Diavolul încearcă mereu distrugerea noastră. De ce? Pentru că noi suntem imaginea lui Dumnezeu. Să ne întoarcem la ora trei, ora trei după-amiază. Isus moare, moare singur. Singurătatea cea mai deplină, părăsit şi de Dumnezeu: "Pentru ce m-ai părăsit?". Singurătatea cea mai deplină, pentru că El a voit să coboare până la cea mai urâtă dintre singurătăţi ale omului pentru a ne scoate de acolo. El se întoarce la Tatăl, dar mai întâi a coborât, este în fiecare persoană exploatată, care suferă războaiele, care suferă distrugerea, care suferă traficul de persoane. Câte femei sunt sclave ale traficului de persoane, aici la Roma şi în marile oraşe. Este lucrare a răului. Este un război.

Aşadar, aşa cum spune şi Dostoievski în Fraţii Karamazov: "Bătălia dintre Dumnezeu şi diavol este chiar inima omului". Acolo se joacă meciul.

Acolo se joacă. Pentru aceasta avem nevoie de acea blândeţe, de acea umilinţă de a-i spune lui Dumnezeu: "Sunt un păcătos, dar tu mântuieşte-mă, ajută-mă!". Pentru că fiecare dintre noi are înăuntru posibilitatea de a face ceea ce fac aceştia care distrug oameni, care exploatează oameni. Pentru că păcatul este o posibilitate a slăbiciunii noastre precum şi a mândriei noastre.

Dumneavoastră spuneaţi înainte, aminteaţi, fraza rostită de Isus pe cruce: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" şi această frază traduce singurătate, dar şi descurajare, angoasă şi prin urmare şi disperare, starea sufletească pe care noi toţi o trăim când nu ştim care poate să fie soluţia la o durere, dar şi la un simţ de vinovăţie. Îmi vine în minte, cu privire la disperare, Sanctitate, o imagine din acest război - şi o spun ca mamă - un tată care aleargă având în braţe propriul copil lovit de schijele unei bombe. Aleargă el şi soţia la spital, disperaţi. Veştile care au venit este că acest copil din păcate n-a reuşit să supravieţuiască. Eu nu reuşesc să-mi imaginez o disperare mai sfâşietoare decât aceea a celor doi părinţi care pierd un copil în acest mod. Ce simţiţi să le spuneţi lor? Ce simţiţi să spuneţi acelor părinţi care trăiesc această experienţă sfâşietoare?

Da, în viaţă se învaţă. Eu a trebuit să învăţ atâtea lucruri şi încă trebuie să învăţ pentru că aştept să trăiesc un pic mai mult, dar trebuie să învăţ. Şi unul din lucrurile pe care le-am învăţat este să nu vorbesc atunci când vreunul suferă. Fie un bolnav, fie o tragedie. Îi iau de mână, în tăcere. Dar când vin [să-ţi spună] şi tu eşti bolnav: "Nu, dar dumneavoastră aici, acolo, dar Domnul...". Taci! Taci. În faţa durerii: tăcere. Şi plâns. Este adevărat că a plânge este un dar al lui Dumnezeu, este un dar pe care noi trebuie să-l cerem: harul plânsului, în faţa slăbiciunilor noastre, în faţa slăbiciunilor şi a tragediilor lumii. Dar nu există cuvintele. Dumneavoastră l-aţi citat pe Dostoievski. Îmi vine în minte acea mică broşură, care este ca un rezumat al întregii sale filozofii, al întregii sale teologii, totul: Amintiri din subsol. Şi acolo, când moare cineva, moare unul - sunt condamnaţi, deţinuţi care sunt în spital - moare unul şi îl iau şi îl duc. Şi celălalt, din patul celălalt, spune: "Vă rog, opriţi-vă! Acesta avea şi o mamă". Figura femeii, figura mamei, în faţa crucii. Acesta este un mesaj, este un mesaj al lui Isus pentru noi, este mesajul duioşiei sale în mama. În momentul cel mai urât al vieţii sale Isus nu a insultat.

Dat fiind că citaţi femeile, Sanctitate, sub cruce erau tocmai femeile, sub crucea lui Isus. Există o altă imagine pe care vreau să v-o propun. Ne întoarcem iar în Ucraina. O femeie însărcinată, transportată pe o targă pentru că era rănită de război, transportată în mijlocul dărâmăturilor, în timp ce încearcă să mângâie, cu ultima suflare de forţe care îi rămâne, sânul. Din ceea ce s-a aflat, nici această femeie cu acel prunc nu au supravieţuit. Dar îmi vin în minte cu adevărat femeile, forţa femeilor. Îmi vin în minte mamele ruse, îmi vin în minte mamele ucrainene. Şi atunci vă întreb rolul femeilor: cât de important este un rol activ al femeilor, la mesele tratativelor, pentru a construi concret pacea?

"Femeile sunt capabile să dea viaţă şi unui mort" este un mod de a spune. Femeile sunt la răscrucea fatalităţilor mai mari, sunt acolo, sunt puternice. Este interesant. Isus este mirele Bisericii şi Biserica este femeie, pentru aceasta mama Biserica este aşa de puternică. Nu vorbesc despre clericalisme, despre păcatele Bisericii. Nu, mama Biserica înseamnă aceea care este la picioarele crucii susţinându-ne pe noi păcătoşii. Unul lucru care mă impresionează mult, care mă face să mă gândesc la Maria şi la celelalte femei la picioarele crucii. Uneori eu trebuia să merg în vreo parohie dintr-o zonă care se numeşte Villa Devoto, la Buenos Aires, şi luam autobuzul, nr. 86. Acesta trece prin faţa puşcăriei şi de atâtea ori treceam şi era coada mamelor deţinuţilor, acolo. Îşi dădeau faţa pentru copii, pentru că fiecare care trecea spunea: "Aceasta este mama unui care este înăuntru". Şi tolerau controalele mai ruşinoase, dar pentru a-l vedea pe fiul. Forţa unei femei, a unei mame care este capabilă să-i însoţească pe copii până la sfârşit. Şi aceasta este Maria şi femeile la picioarele crucii. Înseamnă a însoţi fiul, ştiind că atâţia spun: "Dar aceasta cum l-a educat pe fiul care a ajuns aşa?". Imediat bârfă. Dar femeile nu se preocupă: când este un fiu la mijloc, când există viaţa la mijloc, femeile merg înainte. pentru asta acela care spune - a da rol femeilor în momentele dificile, în momentele de tragedie - este atât de important, este atât de important. Ele cunosc ce este viaţă, ce înseamnă a pregăti viaţa şi ce este moarte, ştiu bine asta. Vorbesc acel limbaj.

Şi sunt, Sanctitate - şi pentru că vorbim de atâtea morţi provocate de război - există morţi mai tăcute, dar nu mai puţin sângeroase. Mă gândesc la cel care este ucis de mafie şi mă gândesc la femeile ucise de proprii parteneri. Este adevărat că ultimii vor fi primii în cer, dar cum pot aceste persoane şi cel care pierde acest tip de afecte să creadă într-o dreptate, într-o răsplată deja pe acest pământ?

Exploatarea femeilor este pâinea noastră zilnică. Violenţa asupra femeilor este pâinea noastră zilnică. Femei care îndură lovituri, care îndură violenţă de la parteneri şi poartă în tăcere asta sau se îndepărtează fără a spune motivul. Noi bărbaţii mereu vom avea dreptate: noi suntem cei perfecţi. Şi femeile sunt condamnate să tacă pentru societate. "Nu, dar aceasta este nebună, aceasta este o păcătoasă". Ceea ce spuneau despre Magdalena. "Dar uite la asta ce a făcut, asta este o păcătoasă!". "Şi tu nu eşti păcătos? Tu nu greşeşti?". Dar femeile sunt rezerva umanităţii, eu pot spune asta: sunt convins de asta. Femeile sunt forţa. Şi acolo, la picioarele crucii, discipolii fugiţi, femeile nu, acelea care l-au urmat în timpul întregii vieţi. Şi Isus, în drumul spre Calvar, se opreşte în faţa unui grup de femei care plângeau. Ele au capacitatea de a plânge, noi bărbaţii suntem mai severi. Şi se opreşte şi spune: "Plângeţi pentru copiii voştri" pentru că vor face atâta împotriva lor.

Şi în această perioadă, Sanctitate, mă gândesc la fugă: există aceste imagini care relatează despre fuga ucrainenilor care sunt constrânşi să părăsească ţinuturile lor, casele lor, afectele lor. Este unul din ultimele exoduri cu care probabil, vai, ne obişnuim. Însă, în acest caz, a existat un răspuns concret, adevărat. Un răspuns care, vă întreb: după părerea dumneavoastră, a zgâriat acele ziduri ale indiferenţei, prejudecăţii faţă de cei are fug din alte părţi ale lumii pentru că sunt răniţi de război sau se continuă să fie subîmpărţiţi refugiaţii în categorii deranjante?

Este adevărat. Se subîmpart refugiaţii. De clasa întâi, clasa a doua, culoarea pielii, dacă vine dintr-o ţară dezvoltată sau dintr-una care nu este dezvoltată. Noi suntem rasişti, suntem nişte rasişti. Şi acest lucru este urât. Problema refugiaţilor este o problemă pe care şi Isus a îndurat-o, pentru că El a fost migrant şi refugiat în Egipt când era copil, pentru a scăpa de moarte. Câţi dintre aceştia suferă pentru a fugi de moarte! Există o imagine a fugii în Egipt pe care a făcut-o un pictor piemontez. Mi-a trimis-o şi eu am făcut iconiţe cu asta: este Iosif cu pruncul care fug. Dar nu este sfântul Iosif cu barbă, nu. Este un sirian, de astăzi, cu pruncul, care fuge de războiul de astăzi. Faţa de angoasă pe care o au aceşti oameni, constrânşi să fugă ca Isus. Şi Isus a trecut prin toate aceste lucruri, dar este acolo. Pe cruce sunt oamenii din ţările din Africa aflate în război, din Orientul Mijlociu aflat în război, din America Latină aflate în război, din Asia aflate în război. Cu ani în urmă am spus că trăiam al treilea război mondial pe bucăţi. Dar noi nu am învăţat. Eu - sunt un slujitor al Domnului şi un păcătos, ales de Domnul, dar, păcătos aşa - când am mers la Redipuglia în 2014, pentru comemorarea centenarului, am văzut şi am plâns. Mi-a venit numai plânsul. Toţi tinerii, toţi adolescenţii. Apoi într-o zi am mers la cimitirul din Anzio şi am văzut aceşti tineri care a debarcat la Anzio. Toţi tineri! Şi am plâns acolo, încă o dată. Îmi vine plânsul în faţa a toate acestea. În urmă cu doi ani, cred, când a fost comemorarea debarcării în Normandia, am văzut şefii de guvern, a fost o reuniune... comemorau asta. Dar pentru ce nu-i comemorăm noi toţi pe cei 30.000 de soldaţi care au căzut pe plaja din Normandia? Războiul creşte cu viaţa copiilor noştri, a tinerilor noştri. Pentru aceasta spun că războiul este o monstruozitate! Să mergem în aceste cimitire care sunt tocmai viaţa acestei amintiri. Să ne gândim la scena aceea care este scrisă: bărci care veneau în Normandia, deschideau, săreau jos cu puşti tinereii şi germanii... (nr Sfântul Părinte mimează gestul de a trage). 30.000, pe plajă.

Şi atunci ajung chiar la cursa înarmărilor, la această temă. O temă pe care dumneavoastră aţi tratat-o de multe ori şi la care, probabil, nu s-a dat întotdeauna importanţa corectă. Pentru că dumneavoastră aţi spus că, în ultimele timpuri, s-a investit mai mult în arme decât în instruire sau în formare. Pentru ce fiinţele umane nu au învăţat de la trecut şi continuă să folosească armele pentru a rezolva problemele lor?

Eu îi înţeleg pe guvernanţii care cumpără arme, eu îi înţeleg. Nu îi justific, dar îi înţeleg. Pentru că trebuie să ne apărăm, pentru este schema cainistă de război. Dacă ar fi o schemă de pace, aceasta n-ar fi necesară. Dar noi trăim cu această schemă demoniacă, ce spune să se ucidă unul pe altul din voinţa de putere, din voinţa de siguranţă, din voinţa de atâtea lucruri. Dar eu mă gândesc la războaiele ascunse, pe care nu le vede nimeni, care sunt departe de noi. Atâtea. De ce? Pentru a exploata? Noi am uitat limbajul păcii: l-am uitat. Se vorbeşte de pace. Naţiunile Unite au făcut totul, dar nu au avut succes. Mă întorc la Calvar. Acolo Isus a făcut totul. A încercat cu milă, cu bunăvoinţă, să-i convingă pe conducători şi [în schimb] nu: război, război, război împotriva Lui! Blândeţii îi opun războiul pentru siguranţă. "Este mai bine să moară unul pentru popor", spune marele preot, pentru că altminteri vor veni romanii. Şi războiul.

Aşadar mă leg de ceea ce spuneaţi. Înainte am vorbit despre femeile sub cruce. Dar cu privire la bărbaţii care au putere. În acea vreme era Pilat, Irod, Caiafa. Toate persoane, acestea, care ar fi putut salva un nevinovat, dar n-au făcut-o: au preferat să nu înfrunte riscul adevărului. Aceia de acolo au murit, dar modul lor de a face continuă să fie actual. De ce nu se are curajul de a alege acest bine şi de a apăra şi pe Omul care a cerut pur şi simplu să ne iubim unii pe alţii?

Este o femeie în Evanghelie despre care nu se vorbeşte mult - un pic en passant, se spune - este soţia lui Pilat. Ea a înţeles ceva. Îi spune soţului: "Nu te amesteca în privinţa acestui drept". Dar Pilat n-o ascultă, "treburi de femei". Dar această femeie, care trece neaşteptată, fără forţă în Evanghelie, a înţeles de departe drama acolo. De ce? Poate era mamă, avea acea intuiţie a femeilor. "Fii atent să nu te înşele". Cine? Puterea. Puterea care este capabilă să schimbe părerea oamenilor de duminică până vineri. Osana de duminică devine Răstigneşte-l! de vineri. Şi aceasta este pâinea noastră de fiecare zi. Este nevoie de femei care să dea alarma.

Şi atunci, Sanctitate, Isus pe cruce, după acea frază, "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Vorbeam despre disperare, despre descurajare precum şi de singurătate: Vinerea Sfântă este un pic ziua singurătăţii. Şi singurătate mă face să mă gândesc inevitabil la ceea ce a simţit fiecare dintre noi în perioada mai acută a pandemiei. Mă gândesc la bătrâni, mă gândesc la tineri, mă gândesc la persoanele care trăiesc încercarea bolii, la cei care aveau mască pentru că nu reuşeau să respire. Şi mă gândesc şi la dumneavoastră, Sanctitate, la acea zi de 27 martie 2020. Care erau gândurile dumneavoastră în acel moment, când străbăteaţi Piaţa "Sfântul Petru" complet goală, udată de ploaie, în timp ce ajungeaţi pe platou?

Nu ştiu dacă m-am gândit. Simţeam, da. Căutam, simţeam drama acelui moment a atâtor oameni. Dar dumneavoastră aţi subliniat singurătatea, suferinţa din acel timp, a bătrânilor. Este curios: ei plătesc întotdeauna contul. Precum şi tinerii, pentru că noi le tăiem tinerilor speranţa. Noi facem ca ei să ia calea lui Turandot: "speranţa care mereu dezamăgeşte". Nu, speranţa nu dezamăgeşte! Dar tinerii şi bătrânii au în mâini şi în inimă posibilitatea de a reacţiona: pentru aceasta insist mult la tineri şi la bătrâni ca să dialogheze. Înţelepciunea bătrânilor, dar cu singurătatea pe care au îndurat-o. Înţelepciunea bătrânilor de atâtea ori neglijată şi lăsată deoparte, într-o casă de odihnă. Mie îmi plăcea să merg în casele de odihnă la Buenos Aires, erau multe într-un oraş mare. Am întrebat o femeie: "Cum merge? Câţi copii? Ah, patru? Şi vin?". "Dar, nu mă lasă singură". Asistenta medicală asculta şi la ieşire: "Părinte, de şase luni nu vine nimeni". Abandonarea bătrânilor şi abandonarea înţelepciunii care vine de la un popor vor merge rău. Toate acestea le avea Isus în inimă în acel moment: eram noi toţi acolo. Dumneavoastră aminteaţi de acea Statio Orbis din martie acum doi ani şi dumneavoastră simţeaţi toate acestea. Dar eu nu ştiam că piaţa va fi goală, nu ştiam asta. Am ajuns acolo şi [nu era] nimeni. Da, eu ştiam că vor fi puţini oameni datorită ploii, dar nimeni. A fost un mesaj al Domnului pentru a înţelege bine singurătatea. Singurătatea bătrânilor, singurătatea tinerilor pe care-i lăsăm singuri. "Lasă ca să fie liberi". Nu! Vor fi sclavi singuri. Însoţeşte-i! Pentru aceasta este important ca să ia moştenirea bătrânilor, drapelul de la ei. Singurătatea tinerilor, a bătrânilor. Singurătatea oamenilor care nu se simt bine cu capul în casele de sănătate. Singurătatea persoanelor care trec printr-o tragedie personală, familială. Singurătatea unei femei bătute de soţ, dar care pentru a salva familia stă tăcută. Există atâtea singurătăţi ale noastre. Şi dumneavoastră o aveţi. Eu le am pe ale mele: dumneavoastră le aveţi pe ale dumneavoastră, cu siguranţă. mici singurătăţi, dar acolo, în acele singurătăţi mici, putem înţelege singurătatea lui Isus, singurătatea crucii.

Dumneavoastră v-aţi simţit vreodată singur să vă duceţi înainte slujirea?

Nu, Dumnezeu a fost bun cu mine. Nu ştiu. Mereu, dacă există un lucru urât, pune pe cineva care să mă ajute! Se face prezent. A fost foarte generos. Probabil pentru El ştie că eu singur nu mă descurc! (nr râde).

Însă ştiţi că, în acea zi de 27 martie - cred că vorbesc într-adevăr în numele tuturor - dumneavoastră ne-aţi luat chiar în braţe, ne-aţi dat atâta forţă în ziua aceea. De acolo fiecare dintre noi a conştientizat şi într-un fel cred că am repornit. O altă întrebare, pentru că, am spus-o, Isus a fost biciuit, umilit, încoronat cu spini, răstignit. Şi toate acestea într-un fel au venit un pic de la familia sa, pentru că a fost trădat de Iuda, a fost renegat de Petru. Până la urmă: loviturile mortale i-au venit chiar de la apropiaţii săi. Aşadar care sunt rănile pe care Biserica astăzi continuă să le provoace asupra Răstignitului?

Eu vorbesc clar în asta, pentru că sunt convins de asta. Crucea mai dură pe care Biserica o face asupra Domnului astăzi este mondenitatea, spiritul de mondenitate. Spiritul de mondenitate care este un pic spiritul puterii, dar nu numai al puterii, înseamnă a trăi în stilul monden care - este curios - se alimentează şi creşte cu bani. Există un lucru interesant. În cele trei ispite ale diavolului făcute lui Isus, diavolul face propuneri mondene. Prima, foamea, se înţelege: este umană - dar după aceea? Puterea, vanitatea: lucrurile mondene. Pentru că modalitatea este atrăgătoare şi Biserica, atunci când cade în mondenitate, în spiritul monden, Biserica este înfrântă. Spiritul de mondenitate este acela care face mai mult rău astăzi, dar aşa s-a făcut mereu. Când Isus ne spune: "vă rog faceţi o opţiune clară, voi nu puteţi sluji doi stăpâni. Ori îl slujiţi pe Dumnezeu" - şi eu aşteptam ca să spună "ori îl slujiţi pe diavol" -, dar nu spune asta. "Ori îl slujiţi pe Dumnezeu ori slujiţi banii". A folosi banii pentru a face binele, pentru a duce înainte familia cu munca este bine. Dar a sluji! Şi mondenitatea se opreşte mult asupra acestui lucru.

Leon al XIII-lea, am citit, care la sfârşitul Liturghiei a introdus o rugăciune împotriva diavolului pentru că, spunea el, exista riscul ca diavolul să se poată strecura în Biserică şi prin crăpăturile uşilor. Aşadar, după părerea dumneavoastră, aceasta este crăpătura prin care diavolul a reuşit să intre, astăzi, în Biserică?

Mondenitatea, dar asta este din totdeauna. În fiecare epocă mondenitatea îşi schimbă numele, dar este mereu mondenitate. Acea rugăciune, către sfântul arhanghel Mihail, eu o spun în fiecare zi, dimineaţa. În fiecare zi! Pentru ca să mă ajute să-l înving pe diavol. Cineva care mă aude poate să spună: "Dar, sanctitate, dumneavoastră aţi studiat, dumneavoastră sunteţi papă şi încă mai credeţi în diavol?". Da, cred, dragule, cred. Mie îmi este frică de el, pentru aceasta trebuie să mă apăr mult. Diavolul care a făcut toată manevra pentru ca Isus să sfârşească, aşa cum a sfârşit, pe cruce. Putere a întunericului asupra lui Isus: "Aceasta este ora voastră", puterea întunericului.

Şi atunci, Sanctitate, mă întorc la războiul din Ucraina. De ce Kiev - vedem asta, imaginile vin - este complet distrus. Cenuşă. Probabil tocmai acel peisaj îi place mult diavolului. Aşadar vă întreb: Kiev nu mai este un simplu loc geografic, ci în ochii lumii reprezintă mult mai mult. În inima dumneavoastră, ce este?

O durere. Durerea este o certitudine, este un sentiment care îţi ia tot. Când unul, după intervenţie, simte durere fizică, rana pe care ţi-au făcut-o, tu ceri o anestezie, ceva care să te ajute s-o tolerezi. Dar pentru durerea umană, durerea morală, nu există anestezii. Numai rugăciunea şi plânsul. Eu sunt convins că astăzi noi nu plângem bine. Am uitat să plângem. Dacă eu pot să dau un sfat, mie şi oamenilor, este de a cere darul lacrimilor. Şi a plânge, aşa cum Petru a plâns, după ce l-a trădat pe Isus. A plâns, când a fugit, când l-a renegat pe El. A plâns. Un plâns care nu este o descărcare, nu. Este ruşinea făcută fizic şi cred că nouă ne lipseşte ruşinea. Suntem de atâtea ori fără ruşine - care este o insultă când se foloseşte în patria mea "acela este unul fără ruşine" - dar harul de a plânge. Există o rugăciune frumoasă, există o Liturghie pentru a cere darul lacrimilor. O rugăciune frumoasă, în acea Liturghie, spune aşa: "Doamne, tu care din stâncă ai făcut să iasă apă, fă să iasă lacrimi din stânca inimii mele". Inima împietrită, inima care nu se înduioşează, nu ştie să plângă. Eu mă întreb: câţi oameni, în faţa imaginilor din războaie, oricare război, au reuşit să plângă? Unii da, sunt sigur, dar atâţia nu au reuşit. Încep să justifice sau să atace. Nu, asta (nr Sfântul Părinte indică inima): tu trebuie să îngrijeşti asta. Şi Isus atinge aici. Astăzi, în Vinerea Sfântă, în faţa lui Isus răstignit, lasă-ţi inima atinsă, lasă ca El să-ţi vorbească cu tăcerea sa şi cu durerea sa. Să-ţi vorbească cu acei oameni care suferă în lume: suferă foamea, suferă războiul, suferă atâta exploatare şi toate aceste lucruri. Ca Isus să-ţi vorbească şi, te rog, nu să vorbeşti tu. Tu tăcere. Lasă ca El să vorbească şi cere harul plânsului.

Cât pot face religiile pentru a elimina acea deşertificare din inimi. Cât şi ce cuvinte vreţi să adresaţi şi episcopilor ortodocşi?

Da, şi ei pregătesc Paştele cu noi cu o săptămână de diferenţă, pentru că urmează - şi catolicii orientali -, urmează calendarul iulian, nu cel gregorian. Profit pentru a trimite un mesaj de fraternitate tuturor fraţilor mei episcopi ortodocşi, care trăiesc acest Paşte cu aceeaşi durere cu care îl trăim noi, eu şi atâţia catolici. Nu este uşor a fi episcop... şi mulţumire fie lui Dumnezeu că nu este uşor! Pentru aceasta eu nu înţeleg pe cei care vor să devină episcopi! Nu ştiu ce te aşteaptă! Dar profit pentru a-i saluta pe toţi episcopii ortodocşi, ca fraţi în credinţă.

Există o altă frază pe care Isus o rosteşte pe cruce: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac". Iertarea. Dumneavoastră aţi spus că a întoarce obrazul celălalt nu înseamnă a suferi în tăcere, a ceda în faţa nedreptăţii. Şi Isus, ne-aţi amintit, denunţă nedreptatea, şi aţi specificat că o face fără mânie, nici violenţă: dimpotrivă, cu duioşie. Sanctitate, cum putem să fim gentili sau să iertăm toate acele persoane care ne fac rău, acele persoane care ucid nevinovaţi, acele persoane care fac rău nu numai fizic, ci şi psihologic?

Eu vă dau reţeta mea. Dacă eu nu am făcut acel rău, este pentru că El m-a oprit cu mâna Sa, cu milostivirea Sa. Sunt sigur pentru că altminteri eu aş fi făcut atâtea lucruri ca aceia, atâta rău. În asta eu post să spun că sunt un martor al milostivirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta eu nu pot să condamn pe unul care vine să ceară iertare. Trebuie să iert mereu. Fiecare dintre noi poate s-o spună despre sine însuşi în schema sa personală (nr cercetarea cugetului). Este adevărat că poate că nu-mi va reuşi din punct de vedere afectiv: "Vino, dragule, ca să-mi dai un sărut". Nu, probabil voi fi supărat! Dar spun: "Doamne, ia-mi mânia, eu iert, dar nu simt sentimentul iertării. Eu iert. Tu descurcă-te pentru a duce această iertare...".

Iertarea are numai o rădăcină divină.

Da, iertarea la sfârşit este un astfel de lucru.

Mă gândesc şi la singurătate, pentru a mă întoarce la Isus pe cruce, mă gândesc la toate acele persoane care, şi ca urmare a Covidului, au pierdut locul de muncă. Sunt multe, Sanctitate, persoanele care trăiesc acest tip de dificultate. Ce cuvinte de speranţă vreţi să le daţi?

Cuvântul cheie pe care dumneavoastră l-aţi spus acum este speranţă. Speranţă nu înseamnă a mângâia şi a spune: "Ah, totul va trece, stai liniştit". Speranţa este o tensiune spre viitor, spre cer de asemenea. Pentru aceasta figura speranţei este ancora: ancora aruncată acolo şi eu la funie acolo, pentru a ajunge acolo, ca să rezolv situaţiile, dar mereu cu acea funie. Speranţa nu dezamăgeşte niciodată, ci te face să aştepţi. Speranţa este casnica vieţii catolice, a vieţii creştine. Este chiar cea mai umilă dintre virtuţi. Este ascunsă, dar dacă tu nu o ai la îndemână, nu vei găsi drumul corect. Speranţa este aceea care te face să găseşti drumul corect. A avea speranţă nu înseamnă a avea iluzie: "Merg... la unul care îmi leagă mâinile... asta îţi va merge bine". Nu, aceasta nu este speranţă. Speranţa este certitudinea că eu am în mână funia acelei ancore aruncate acolo. Nouă ne place să vorbim despre credinţă, mult, despre caritate: priveşte-o! Speranţa este un pic virtutea ascunsă, micuţa, micuţa din casă. Dar este cea mai puternică pentru noi.

Deci acesta este şi mesajul pentru tineri, deoarece mă gândesc la ei care văd un pic cum li se smulge viitorul din mâini: înainte dumneavoastră spuneaţi asta foarte clar. Acesta este motivul pentru care proiectează puţin, nu întotdeauna cred în relaţiile durabile, nu construiesc familii. Aşadar spunem că şi la nivel instituţional şi cultural nu sunt atât de ajutaţi. Atunci ce cuvinte vreţi să le spuneţi?

Să nu confunde speranţa cu optimismul. Optimismul putem să-l cumpărăm la chioşc. Ştiţi, optimismul se vinde! Dar altceva este speranţa. Speranţa înseamnă a fi sigur că noi mergem spre viaţă. Există un poet argentinian - bun, un mare poet - căruia îi aparţine o frază, o poezie, care m-a impresionat mereu, o definiţie a vieţii: "Viaţa este o moarte care vine". Nu, viaţa nu este o moarte care vine: viaţa înseamnă, probabil, de la moarte a ajunge la viaţă! Speranţa în asta este puternică: este acea funie a ancorei. Nu dezamăgeşte niciodată! Dar este umilă, este într-adevăr casnica vieţii creştine. Dar de atâtea ori casnicele duc înainte viaţa unei familii.

Sunt la încheiere, Sanctitate. Astăzi este Vinerea Sfântă, dar istoria mântuirii nu se termină aici. Di fericire Evanghelia are happy end pentru că există învierea lui Isus: acela este centrul istoriei mântuirii. Aşadar care este urarea dumneavoastră pentru acest Paşte?

O bucurie internă. Este un psalm care spune: "Când Domnul ne-a eliberat din Babilon, ni se părea că visăm". Plânsul de bucurie. Este bucuria. Urarea mea este de a nu pierde speranţa, dar adevărata speranţă - care nu dezamăgeşte - şi a cere harul plânsului, dar al plânsului de bucurie, al plânsului de mângâiere, plânsul de speranţă. Sunt sigur, asta o repet, trebuie să plângem mai mult. Am uitat plânsul. Să-i cerem lui Petru ca să ne înveţe să plângem aşa cum a făcut el. Şi apoi tăcerea din Vinerea Sfântă.

Sanctitate, este aproape ora trei. Cum trebuie să trăim acest orar, astăzi?

(nr nu răspunde, rămâne în tăcere).

Pot să vă îmbrăţişez în numele tuturor? Mulţumesc, Sanctitate! Mulţumesc.

Mulţumesc dumneavoastră. Domnul să vă binecuvânteze!

(După L'Osservatore Romano, 15 aprilie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu