Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 24 august 2022
Cateheze despre bătrâneţe: 18. Durerile creaţiei. Istoria creaturii ca mister de gestaţie
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Am celebrat de puţin timp Ridicarea la cer a Mamei lui Isus. Acest mister luminează împlinirea harului care a plăsmuit destinul Mariei, şi luminează şi destinaţia noastră. Destinaţia este cerul. Cu această imagine a Fecioarei ridicate la cer aş vrea să închei ciclul de cateheze despre bătrâneţe. În Occident o contemplăm ridicată în înălţime învăluită de lumină glorioasă; în Orient este reprezentată întinsă, dormind, înconjurată de apostolii care sunt în rugăciune, în timp ce Domnul Înviat o poartă în mâini ca pe o fetiţă.
Teologia a reflectat mereu asupra raportului acestei "ridicări" singulare cu moartea, pe care dogma nu-l defineşte. Cred că ar fi şi mai important de explicat raportul acestui mister cu învierea Fiului, care deschide calea naşterii la viaţă pentru noi toţi. În actul divin al reunirii Mariei cu Cristos Înviat nu este pur şi simplu depăşită putrezirea corporală normală a morţii umane, nu numai asta, este anticipată asumarea corporală a vieţii lui Dumnezeu. De fapt, este anticipat destinul învierii care ne priveşte: deoarece, conform credinţei creştine, Cel Înviat este primul născut dintre mulţi fraţi şi surori. Domnul înviat este Cel care a mers mai întâi, care a înviat înainte de toţi, apoi vom merge noi: acesta este destinul nostru: învierea.
Am putea spune - urmând cuvântul lui Isus spus lui Nicodim - că este un pic ca o a doua naştere (cf. In 3,3-8). Dacă prima a fost o naştere pe pământ, această a doua este naşterea la cer. Nu întâmplător Apostolul Paul, în textul care a fost citit la început, vorbeşte despre durerile naşterii (cf. Rom 8,22). Aşa cum, imediat ce am ieşit din sânul mamei noastre, suntem tot noi, aceeaşi fiinţă umană care era în sân, tot aşa, după moarte, ne naştem la cer, la spaţiul lui Dumnezeu, şi suntem tot noi care am mers pe acest pământ. În mod asemănător i s-a întâmplat lui Isus: Cel înviat este tot Isus: nu pierde umanitatea sa, trăirea sa şi nici corporalitatea sa, nu, pentru că fără ea n-ar mai fi el, n-ar fi Isus: aşadar, cu umanitatea sa, cu trăirea sa.
Ne spune asta experienţa discipolilor, cărora el le apare timp de patruzeci de zile după învierea sa. Domnul arată rănile care au sigilat jertfa sa; dar nu mai sunt semnele urâte ale chinuirii îndurate în mod dureros, sunt de acum dovada de neşters a iubirii sale fidele până la sfârşit. Isus înviat cu trupul său trăieşte în intimitatea trinitară a lui Dumnezeu! Şi în ea nu pierde amintirea, nu abandonează propria istorie, nu destramă relaţiile în care a trăit pe pământ. Prietenilor le-a promis: "După ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu" (In 14,3). El a plecat pentru a ne pregăti locul nouă tuturor şi după ce a pregătit un loc va veni. Nu va veni numai la sfârşit pentru toţi, va veni de fiecare dată pentru fiecare dintre noi. Va veni să ne caute pentru a ne duce la el. În acest sens moartea este un pic pasul spre întâlnirea cu Isus care mă aşteaptă pentru a mă duce la el.
Cel Înviat trăieşte în lumea lui Dumnezeu, unde este un loc pentru toţi, unde se formează un pământ nou şi se construieşte cetatea cerească, locuinţă definitivă a omului. Noi nu putem să ne imaginăm această transfigurare a corporalităţii noastre muritoare, ci suntem singuri că ea va menţine feţele noastre care pot fi recunoscute şi ne va permite să rămânem umani în cerul lui Dumnezeu. Ne va permite să participăm, cu emoţie sublimă, la exuberanţa infinită şi fericită a actului creator al lui Dumnezeu, ale cărui aventuri interminabile le vom trăi pe toate personal.
Isus, când vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu, o descrie ca un ospăţ de nuntă, ca o sărbătoare cu prietenii, ca lucrarea care face perfectă casa: este surpriza care face recolta mai bogată decât semănatul. A lua în serios cuvintele evanghelice despre Împărăţie abilitează sensibilitatea noastră de a ne bucura de iubirea activă şi creatoare a lui Dumnezeu şi ne pune în sintonie cu destinaţia nemaiauzită a vieţii pe care o semănăm. În bătrâneţea noastră, drage şi dragi contemporani, şi vorbesc "bătrânilor" şi "bătrânelor", în bătrâneţea noastră importanţa atâtor "detalii" din care este făcută viaţa - o mângâiere, un zâmbet, un gest, o muncă apreciată, o surpriză neaşteptată, o veselie ospitalieră, o legătură fidelă - devine mai acută. Lucrurile esenţiale ale vieţii, la care ţinem cel mai mult pe măsură ce ne apropiem de despărţire, devin definitiv clare pentru noi. Iată: această înţelepciune a bătrâneţii este locul gestaţiei noastre, care luminează viaţa copiilor, a tinerilor, a adulţilor, şi a întregii comunităţi. Noi, "bătrânii", ar trebui să fim asta pentru ceilalţi: lumină pentru ceilalţi. Întreaga noastră viaţă apare ca o sămânţă care va trebui îngropată pentru ca să se nască floarea sa şi rodul său. Se va naşte, împreună cu tot restul lumii. Nu fără chinuri, nu fără durere, dar se va naşte (cf. In 16,21-23). Şi viaţa trupului înviat va fi de o sută şi de o mie de ori mai vie decât am gustat-o pe acest pământ (cf. Mc 10,28-31).
Domnul Înviat, nu întâmplător, în timp ce îi aşteaptă pe apostoli pe malul lacului, frige peşte (cf. In 21,9) şi apoi îl oferă lor. Acest gest de iubire grijulie ne face să intuim ce anume ne aşteaptă în timp ce trecem pe malul celălalt. Da, iubiţi fraţi şi surori, în special voi, bătrânii, cel mai bun din viaţă încă trebuie văzut; "Dar noi suntem bătrâni, ce trebuie să vedem în plus?" Cel mai bun, pentru că cel mai bun din viaţa încă trebuie văzut în întregime. Să sperăm această plinătate de viaţă care ne aşteaptă pe toţi, când Domnul ne va chema. Mama Domnului şi Mama noastră, care ne-a precedat în paradis, să ne restituie trepidaţia aşteptării pentru că nu este o aşteptare anesteziată, nu este o aşteptare plictisită, nu, este o aşteptare cu trepidaţie: "Când va veni Domnul meu? Când voi putea merge acolo?". Un pic de frică pentru că această trecere nu ştiu ce înseamnă şi a trece prin uşa aceea provoacă un pic de frică. dar este mereu mâna Domnului care te duce înainte şi odată trecut prin uşă este sărbătoarea. Să fim atenţi, voi, dragi "bătrâni" şi drage "bătrâne", de aceeaşi vârstă, să fim atenţi, el ne aşteaptă, numai o trecere şi apoi sărbătoarea.
_______________
APEL
Reînnoiesc invitaţia de a implora de la Domnul pacea pentru iubitul popor ucrainean care de şase luni - astăzi - îndură oroarea războiului. Doresc ca să se întreprindă paşi concreţi pentru a pune capăt războiului şi a îndepărta riscul unui dezastru nuclear la Zaporoje. Îi port în inimă pe prizonieri, mai ales pe cei care se află în condiţii fragile, şi cer autorităţilor responsabile să se străduiască pentru eliberarea lor. Mă gândesc la copii, atâţia morţi, apoi atâţia refugiaţi - aici în Italia sunt mulţi - atâţia răniţi, atâţia copii ucraineni şi copii ruşi care au devenit orfani şi starea de orfan nu are naţionalitate, au pierdut tatăl sau mama, fie ei ruşi sau ucraineni. Mă gândesc la atâta cruzime, la atâţia nevinovaţi care plătesc nebunia, nebunia tuturor părţilor, pentru că războiul este o nebunie şi în război nimeni nu poate spune: "Nu, eu nu sunt nebun". Nebunia războiului. Mă gândesc la acea sărmană tânără aruncată în aer de o bombă care era sub scaunul maşinii la Moscova. Nevinovaţii plătesc războiul, nevinovaţii! Să ne gândim la această realitate şi să ne spunem unul altuia: războiul este o nebunie. Şi cei care câştigă cu războiul şi cu comerţul de arme sunt nişte delincvenţi care ucid omenirea. Şi noi să ne gândim la alte ţări care sunt în război de mult timp: de peste 10 ani Siria, să ne gândim la războiul din Yemen, unde atâţia copii îndură foamea, să ne gândim la Rohingya care umblă prin lume datorită nedreptăţii de a fi alungaţi din ţara lor. Dar astăzi în mod special, la şase luni de la începutul războiului, să ne gândim la Ucraina şi la Rusia, ambele ţări le-am consacrat Inimii Neprihănite a Mariei, ca ea, ca Mamă, să-şi îndrepte privirea spre aceste două ţări iubite: să vadă Ucraina, să vadă Rusia şi să ne aduce pacea! Avem nevoie de pace!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
