|
| © Vatican Media |
Arena din Verona
Sâmbătă, 18 mai 2024
1. PACEA TREBUIE ORGANIZATĂ (Masa Democraţie Drepturilor)
Întrebare
Papa Francisc, sunt Mahbouba Seraj, am venit aici, în Arena 2024, din Kabul, din Afganistan. Am crezut mereu în dumneavoastră, Sfinte Părinte: dumneavoastră sunteţi un om de pace şi dumneavoastră puteţi face multe. Ceea ce sfătuiesc este ca, pentru ca dumneavoastră să aveţi succes, va trebui să pregătiţi instituţii de pace, va trebui să puneţi toate eforturile în constituirea de instituţii de pace. În ţara mea, Afganistan, noi am avut iluzia democraţiei, iluzia păcii. De 44 de ani, ţara mea este în război şi aş vrea să ştiu ce se poate face: dumneavoastră, părinte, ce ne sfătuiţi? Dar nu numai pentru Afganistan: sfatul dumneavoastră iluminat este valabil pentru toată lumea. Cum putem face să funcţioneze opera de pace? Şi noi toţi suntem alături de dumneavoastră în această lucrare.
Traducerea versurilor care au fost rostite de Mahbouba Seraj:
"Moscheea, Mecca, Templul, toate sunt scuze. Viaţa lui Dumnezeu este în casa ta."
Răspuns
Întrebarea este despre ce tip de leadership poate duce înainte această misiune pe care tu ai exprimat-o aşa de profund. Cultura puternic marcată de individualism - nu de o comunitate - riscă mereu să facă să dispară dimensiunea comunităţii: unde este individualism puternic, dispare comunitatea. Şi asta, dacă noi trecem la termenii politici şi demografici, probabil că este rădăcina dictaturilor. Aşa merge. Dispar dimensiunea comunităţii, dimensiunea legăturilor vitale care ne susţin şi ne fac să mergem înainte. Şi în mod inevitabil produce consecinţe şi asupra modului în care se înţelege autoritatea. Cel care ocupă un rol de responsabilitate într-o instituţie politică, sau într-o firmă, sau într-o realitate de angajare socială riscă să se simtă învestit cu misiunea de a-i salva pe alţii ca şi cum ar fi un erou. Şi asta face mult rău, asta otrăveşte autoritatea. Şi acesta este una dintre cauzele singurătăţii pe care atâtea persoane aflate în poziţie de responsabilitate mărturisesc că o experimentează, precum şi unul dintre motivele pentru care suntem martori ai unei neangajări crescânde. Dacă ideea pe care o avem despre leader este aceea a unui solitar, mai presus de toţi ceilalţi, chemat să decidă şi să acţioneze pe cont propriu şi în favoarea lor, atunci ne însuşim o viziune sărăcită şi sărăcitoare, care ajunge să usuce energiile creative ale celui care este leader şi să facă steril ansamblul comunităţii şi al societăţii. Psihiatrii spun că una dintre agresiunile cele mai subtile este idealizarea: este un mod de a agresa.
Şi aceasta este o viziune foarte îndepărtată de cea exprimată de zicala bantu: "Eu sunt pentru că noi suntem". Înţelepciunea acestei zicale se află în faptul că accentul este pus pe legătura dintre membrii unei comunităţi: "Noi suntem, eu sunt". Nimeni nu există fără ceilalţi, nimeni nu poate face totul de unul singur. Aşadar, autoritatea de care avem nevoie este aceea care, înainte de toate, este în măsură să recunoască propriile puncte de forţă şi propriile limite, aşadar, să înţeleagă cui să se adreseze pentru a avea ajutor şi colaborare. Autoritatea este în mod esenţial colaboratoare; altminteri, va fi autoritarism şi atâtea boli care se nasc din el. Autoritatea pentru a construi procese solide de pace ştie de fapt să valorizeze ceea ce este bun în fiecare, ştie să aibă încredere, şi astfel permite persoanelor de a se simţi la rândul lor capabili să dea o contribuţie semnificativă. Acest tip de autoritate favorizează participarea, care adesea se recunoaşte că este insuficientă atât prin cantitate, cât şi prin calitate. Participare: să nu uităm acest cuvânt. Lucrăm toţi, toţi participăm în opera pe care o ducem înainte. O participare bună pe care voi o descrieţi aşa: "Exprimare de întrebări şi propuneri de răspunsuri colective la aspecte critice şi aspiraţii, producătoare de cultură şi noi viziuni despre lume, energie civilă care face indivizi şi comunităţi protagonişti ai propriului viitor" (Document Democraţie). Într-o societate sau într-o ţară sau într-un oraş, şi într-o mică firmă, dacă nu există participare, lucrurile nu funcţionează, pentru că noi suntem comunitate, nu suntem solitari. Să nu uităm acest cuvânt: participare. Este important.
Şi o mare provocare astăzi este să trezim în tineri pasiunea pentru participare. Există un cuvinţel pe care-l uităm când spunem: "fac eu", "voi merge eu"... Cuvinţelul care este? Împreună. Această forţă a lui împreună, participarea este asta. Trebuie investit în tineri, în formarea lor, pentru a transmite mesajul că drumul pentru viitor nu poate trece numai prin angajarea unuia singur, oricât de animat ar fi de cele mai bune intenţii şi cu pregătirea necesară, ci trece prin acţiunea unui popor - poporul este protagonistul, să nu uităm asta -, în care fiecare are propria parte, fiecare pe baza propriilor îndatoriri şi în funcţie de propriile capacităţi. Şi vă voi pune eu o întrebare: Într-un popor, munca împreună este suma muncii fiecăruia? Numai aceea? Nu, este mai mult! Este mai mult. Unu plus unu fac trei: acesta este miracolul de a munci împreună.
2. PACEA TREBUIE PROMOVATĂ (Masa Migraţii)
Întrebare
João Pedro Stédile: Papa Francisc, vă aduc o îmbrăţişare puternică a întregului popor "sem Terra" din Brazilia: suntem uniţi şi ne rugăm pentru tine. Aduc şi cuvinte ale episcopului nostru al celor Fără Pământ, episcopul Pedro Casaldáliga Plá, care din păcate nu mai este cu noi. El ne-a spus: "Blestemate să fie toate închiderile, blestemate să fie toate proprietăţile private care ne împiedică să trăim şi să iubim. Mulţumesc.
Papa Francisc, sunt Elda Baggio, lucrător umanitar de la "Medici fără frontiere" şi sunt aici cu João Pedro Stédile, care a venit aici din Brazilia şi aduce cu sine toată înţelepciunea şi experienţa Mişcării celor fără pământ. Desigur, şi noi avem la inimă pacea şi construirea păcii şi am experimentat că primul pas constă în a sta de partea migranţilor, a victimelor, a-i asculta, a lăsa să poată povesti despre ei şi a face auzit glasul lor. Însă a trăi toate acestea dezarmează inimile noastre, privirile, minţile şi face evidente nedreptăţile care există. Dar nu este un pas uşor de făcut: cum să trăim această convertire de perspectivă, această schimbare de perspectivă? Ce ne poate ajuta să facem asta?
Răspuns
Tocmai evanghelia este cea care ne spune să stăm de partea celor mici, de partea celor slabi, de partea celor uitaţi. Evanghelia ne spune asta. Şi Isus, cu gestul spălării picioarelor care răstoarnă ierarhiile convenţionale, ne spune acelaşi lucru. Întotdeauna el este cel care îi cheamă pe cei mici şi pe cei excluşi şi în pune în centru, îi invită să stea în mijlocul celorlalţi, îi prezintă tuturor ca martori ai unei schimbări necesare şi posibile. Cu acţiunile sale Isus rupe convenţii şi prejudecăţi, face vizibile persoanele pe care societatea din timpul său le ascundea sau le dispreţuia. Acest lucru este foarte important: să nu ascundem limitările. Există persoane foarte limitate, fizic, spiritual, social, economic... Să nu ascundem limitările. Isus nu le ascundea. Şi Isus face asta fără a le înlocui, fără a le instrumentaliza, fără a le priva de glasul lor, de istoria lor, de trăirile lor. Mie îmi place când văd persoane cu limitări fizice care participă la întâlniri, ca în acest caz, pentru că Isus nu le ascundea, acesta este adevărul. Fiecare are propriul glas, fie că vorbeşte cu limba, fie că vorbeşte cu propria existenţă. Fiecare dintre noi are propriul glas. Şi de atâtea ori noi nu ştim să-l ascultăm, pentru că ne gândim fiecare la propriile lucruri sau, şi mai rău, mergem toată ziua cu telefonul celular şi asta ne împiedică să vedem realitatea: de atâtea ori, nu-i aşa?
Aşa cum aţi scris în documentul de la o masă de lucru a voastră, pentru a pune capăt oricărei forme de război şi de violenţă trebuie să stăm alături de cei mici, să respectăm demnitatea lor, să-i ascultăm şi să facem în aşa fel încât glasul lor să se poată auzi fără a fi filtrat. Mereu aproape de cei mici, pentru ca glasul lor să se facă auzit. Să-i întâlnim pe cei mici şi să împărtăşim durerea lor. Şi să luăm poziţie alături de ei împotriva violenţelor ale căror victime sunt ei, ieşind din această cultură a indiferenţei care se justifică atât de mult.
O întrebare - eu ştiu că voi ştiţi asta -: Ne-am gândit astăzi la câţi copii şi copile sunt constrânşi să muncească, munci de sclavi, pentru a-şi câştiga viaţa? Cei mici... Acel copil care probabil n-a avut niciodată o jucărie, pentru că trebuie să meargă acolo, acolo, acolo pentru a-şi câştiga pâinea, poate în gropile de gunoaie căutând lucruri de vândut... Sunt atâţia, astfel de copii, care nu ştiu să se joace, pentru că viaţa i-a constrâns să trăiască aşa. Cei mici: cei mici suferă. Şi suferă din cauza vremii rele? Nu, din vina noastră. Noi suntem responsabilii. "Nu, părinte, eu nu, pentru că eu sunt...". Toţi suntem responsabili, toţi suntem responsabili de toţi. Dar astăzi cred că "premiul Nobel" pe care-l putem da atâtora, atâtora dintre noi, este "premiul Nobel" al lui Ponţiu Pilat, pentru că suntem maeştri să ne spălăm pe mâini.
Iată, aceasta este convertirea care schimbă viaţa noastră, convertirea care schimbă lumea. O convertire care se referă la noi toţi singular, dar şi ca membri ai comunităţilor, ai mişcărilor, ai realităţilor asociative la care aparţinem, şi drept cetăţeni. Şi se referă şi la instituţii, care nu sunt externe sau străine de acest proces de convertire. Primul pas este să recunoaştem că nu suntem noi în centru... [vede un om bătrân care merge în centrul Arenei]... în centru este acest bătrân: este atât de important ca fiecare dintre noi. În centru nu sunt viziunile noastre, ideile noastre. Şi apoi să acceptăm că stilul nostru de viaţă în mod inevitabil va fi atins şi modificat de acest lucru. Când stăm alături de cei mici, suntem "incomodaţi". Cei mici ne incomodează, pentru că ating, ating inima. A merge cu cei mici ne constrânge să schimbăm pasul, să revedem ceea ce purtăm în rucsacul nostru, pentru a ne uşura de atâtea poveri şi lucruri nefolositoare şi să facem spaţiu pentru lucruri noi. Aşadar, este important să trăim toate acestea nu ca o pierdere, ci ca o îmbogăţire, o curăţare înţeleaptă, care elimină ceea ce este fără viaţă şi valorizează ceea ce este promiţător. O curăţare nu este o pierdere: este dureroasă, da, pe moment îţi ia ceva, dar este un lucru care îţi dă viaţă. Trebuie să trăim apropierea de cei mici ca o curăţare. Să privim la lista celor mici, a atâtor "mici" pe care-i avem noi. Şi să ne gândim la o categorie pe care noi toţi o avem în familie, mici în simţ, să spunem, de diminuaţi din cauza vârstei: să ne gândim la bunici. Îmi vine în minte o istorie foarte frumoasă care nu este ceva ce s-a întâmplat istoric, este o poveste. Există o familie frumoasă - tată, mamă, copii - şi cu ei locuia bunicul: bătrânel, deja, şi mânca împreună cu ei. Dar bunicul, îmbătrânind, lua supa aşa [face gestul cu mâna tremurândă] şi se murdărea peste tot. La un moment dat, tatăl a spus într-o zi: "Bunicul mâine va începe să mănânce în bucătărie, pentru că mănâncă rău şi astfel noi nu putem invita oameni la noi". Ziua următoare, bunicul a început să mănânce în bucătărie. Săptămâna următoare, tatăl se întoarce acasă şi copilul de cinci ani se juca, se juca folosind lemne, bucăţi de lemn... "Dar ce faci?" - "Ah, o măsuţă, tată!" - "O măsuţă? De ce?" - "Pentru tine, când vei fi bătrân". Să fim atenţi cu bătrânii: bătrânii sunt înţelepciune. Să nu uităm asta. O spun cu durere: această societate de atâtea ori îi ascunde pe bătrâni, îi abandonează pe bătrâni. Mulţumesc.
3. PACEA TREBUIE ÎNGRIJITĂ (Masa Ambient/Creaţie)
Întrebare
Mă numesc Vanessa Nakate, sunt o activistă ugandeză, o activistă pentru climă. Prima dată când l-am văzut pe papa a fost când a venit în vizită în ţara mea. L-am văzut în papa-mobilul său, am spus: Sunt bucuroasă, chiar dacă suntem despărţiţi de o ferestruică, dar măcar l-am văzut. Nu mi-aş fi imaginat vreodată că după nouă ani voi fi pe aceeaşi scenă unde este el... este cu adevărat o onoare, o onoare infinită! Nu este necesar să ai succes ca subiecţi individuali, ci ca omenire, colectivitate; o planetă trăibilă este o soluţie optimală pentru toţi, nu pentru unii.
Annamaria Panarotto:
Iată vă recitesc versetul pe care l-a spus acum Vanessa: Nu avem nevoie să învingem ca indivizi, trebuie să învingem împreună ca omenire! O planetă sănătoasă şi trăibilă este o victorie pentru toţi, nu numai pentru unii! Iată, dragă Papa Francisc, sunt una dintre mamele No-Pfas din Veneto. Mamele se fac auzite, mereu! Un grup care este angajat de mulţi ani împotriva poluării apelor aici în Veneto care i-a îmbolnăvit pe copiii noştri şi sunt aici cu Vanessa Nakate, tânără şi curajoasă păzitoare a casei comune venită din Uganda. Pacea se face împreună. Nu poate fi pace între fiinţele umane dacă bărbaţii şi femeile nu fac pace cu Creaţia. A construi relaţii de dreptate între toate făpturile cere timp. Cum se poate regăsi în această epocă marcată de viteză şi instantaneitate? Apoi, dragă Papa Francisc, voiam să spun că astăzi suntem aici mulţi, foarte mulţi şi toţi suntem artizani de pace, suntem reprezentanţi din grupuri, mişcări, asociaţii, Biserici, dar suntem şi vrem să fim, să rămânem artizani de pace. Însă simţim şi urgenţa aproape de a constrânge politica să aibă viziuni diferite, să dea răspunsuri mai imediate. Aşadar, voiam să te întreb dacă ne poţi ajuta să înţelegem ce paşi trebuie să facem...
Răspuns
Mulţumesc! Mi-a plăcut... mai ales mi-a plăcut acel "însă" al tău. Mulţumesc! Privesc pancarta aceea: "Să demilitarizăm mintea şi teritoriile". Vorbim despre pace, dar voi ştiţi că acţiunile care în unele ţări sunt mai profitabile sunt cele ale fabricilor de arme? Este urât acest lucru, este urât. Şi aşa nu putem să demilitarizăm, pentru că este o afacere foarte mare. Voi priviţi lista ţărilor care fabrică armele şi vedeţi un pic ce afacere frumoasă este aceea. A pregăti pentru moarte. Ce lucru urât! Şi "însă" al tău arată cu degetul această situaţie de contradicţie.
În societatea noastră trăim această tensiune: pe de o parte, totul ne împinge să acţionăm rapid, suntem obişnuiţi să avem un răspuns imediat la cererile noastre şi devenim nerăbdători dacă are loc o întârziere. De exemplu, revoluţia digitală din ultimii ani ne-a permis să fim conectaţi constant, să putem comunica uşor cu persoane foarte distante, să putem desfăşura munca noastră de la distanţă. Ar trebui să avem mai mult timp la dispoziţie şi în schimb ne dăm seama că suntem mereu în preocupare, alergând după urgenţa ultimului minut. Pe de altă parte, simţim că toate acestea nu sunt naturale. În societatea noastră se respiră un aer obosit, este oboseală în aer, atâţia nu găsesc motive pentru a duce înainte activităţile lor zilnice, îngreunate de senzaţia de a fi mereu în afara timpului, ca încuiaţi în repetarea a ceea ce se face, pentru că nu există forţa sau timpul de a căuta o armonie. Pacea nu se inventează de la o zi la alta. Pacea trebuie îngrijită. Dacă noi nu îngrijim pacea, va fi războiul, războaie mici, războaie mari. Pacea trebuie îngrijită, iar astăzi în lume există acest păcat grav: a nu îngriji pacea! Lumea este în alergare, ar trebui uneori să ştim să încetinim alergarea şi să nu ne lăsăm doborâţi de activităţi şi să facem spaţiu înlăuntrul nostru acţiunii lui Dumnezeu, acţiunii fraţilor, acţiunii societăţii care caută binele comun.
"A încetini" poate suna ca un cuvânt deplasat, în realitate este invitaţia de a recalibra aşteptările noastre şi acţiunile noastre. Este vorba de a face o "revoluţie" în sens astronomic: a merge să căutăm pacea, şi cum se face asta? Mereu cu dialogul: pacea se face în dialog. A-i recunoaşte pe ceilalţi, a-i respecta cu înţelepciune. Provocarea enormă pe care o avem în faţă este aceea de a merge împotriva curentului pentru a redescoperi şi a păstra contexte în care toate acestea sunt posibile de trăit cu ceilalţi. Şi nu trebuie să inventăm totul de la zero, trebuie să luăm asupra noastră istoria.
De atâtea ori războaiele vin din nerăbdarea de a face repede lucrurile şi de a nu avea acea răbdare de a construi pacea, lent, cu dialogul. Răbdarea este cuvântul pe care trebuie să-l repetăm încontinuu: răbdarea pentru a face pacea. Şi dacă vreunul - vedem asta în viaţa naturală -, dacă vreunul te insultă, îţi vine imediat să-i spui dublu şi apoi cvadruplu şi astfel se înmulţeşte agresiunea, agresiunile se înmulţesc. Trebuie să oprim, să oprim agresiunea. Odată - a fost o scenă foarte distractivă - era o persoană care a mers să cumpere ceva şi vede că nu-i dădeau preţul corect şi atunci a strigat de toate, a strigat de toate. Şi patronul prăvăliei îl asculta şi când acela a terminat să strige, i-a spus: "Domnule, aţi terminat?" - "Da, am terminat!" - "Mergeţi liniştit". Nu i-a spus cu aceste cuvinte, cu cuvinte mai puternice, dar l-a trimis să facă o plimbare. Atunci când noi vedem că lucrurile încep să fiarbă, să ne oprim, să facem o plimbare sau să spunem un cuvânt şi lucrurile vor merge mai bine. Să ne oprim la timp, să ne oprim la timp!
4. PACEA TREBUIE EXPERIMENTATĂ (Dezarmarea)
Întrebare
[Sergio Paronetto] Puţine versuri ale unei persoane foarte active în Arenele noastre precedente: Giulio Girardello, preot misionar, poet, iubire a lui Giulio Battistella, alt martor şi promotor al Arenelor. Însă aş vrea să spun mai întâi în 30 de secunde, Papa Francisc, un lucru. Aş vrea să-ţi spun, în numele atâtora, mulţumirea noastră pentru curajul tău. Aş vrea să-ţi spun că suntem aproape de tine, că vrem să te ajutăm, pentru că, ajutându-te pe tine, ne ajutăm pe noi înşine, ajutăm lumea să devină umană şi suntem coresponsabili mergând alături de tine.
Giulio spunea: "Numai din mâini plantate în sentimentul lumii se naşte pacea. Eu am abia două mâini şi sentimentul lumii pentru a face pace".
[Andrea Riccardi] Eu aş vrea să spun că a fi aici pare un vis: un popor, cu Papa Francisc, care crede în pace. Însă lumea este diferită, lumea este foarte diferită, pentru că sunt războaie şi ştim asta: războaie deschise, şi ne-am pus de partea victimelor care sunt atâtea. Dar şi în această lume este o lipsă de gânduri şi de planuri de pace care frustrează speranţele sfârşitului războiului din atâtea popoare. Vedeţi, Papa Francisc, pacea este vestită ca o naivitate, ba chiar, cum spuneţi dumneavoastră: pacea a devenit o vorbă urâtă, şi acest lucru este extrem de trist, pentru că pacea este viaţa tuturor, pacea este o mare binecuvântare. Dar alternativa există: trebuie să mărturisim că mulţi, bărbaţi şi femei obişnuiţi, se simt neputincioşi, nu ştiu ce să facă, iar neputinţa generează indiferenţa şi indiferenţa devine după aceea, la sfârşit, şi consens, complicitate la decizii greşite, la cărări de război, ceea ce este cu adevărat dramatic. Aşadar, ceea ce voiam să vă întrebăm este: Cum să fim, în acest moment aşa de complex, artizani de pace, mediatori chiar şi în faţa conflictelor de aproape şi de departe? Mulţumesc.
Răspuns
Mulţumesc. Mulţumesc pentru reflecţiile voastre. Dacă există viaţă, dacă există o comunitate activă, dacă există un dinamism pozitiv în societate, atunci există şi conflicte şi tensiuni. Este o realitate de fapt: lipsa de conflictualitate nu înseamnă că există pacea, ci că s-a încetat să se trăiască, să se gândească, să se dedice pentru cele în care se crede. Există o zicală spaniolă care spune: "Apa stătută este prima care se împuţeşte, care se descompune". Persoanele stătute sunt primele care se îmbolnăvesc.
În viaţa noastră, în realităţile noastre, în teritoriile noastre vom fi chemaţi mereu să ne confruntăm cu tensiunile şi conflictele. În faţa acestui lucru nu putem sta pe loc: tu trebuie să faci o opţiune, tu trebuie să fii creativ. Un conflict este tocmai o provocare la creativitate. Dintr-un conflict nu se poate ieşi, mai întâi, singuri: dintr-un conflict nu vei ieşi niciodată singur, este nevoie de comunitate, este nevoie de ajutorul fie al familiei, fie al prietenilor, dar dintr-un conflict niciodată nu putem ieşi singuri. Şi, al doilea, dintr-un conflict ieşim numai "pe deasupra". Altminteri vei merge în jos. Conflictul are ceva de labirint: dintr-un labirint tu nu poţi ieşi singur, este nevoie cel puţin de un fir, cel al Ariadnei, care apoi te va ajuta să ieşi. Şi dintr-un conflict ieşim pentru a fi mai buni, "pe deasupra". Dintr-un conflict nu putem ieşi cu anestezie, nu, dintr-un conflict este necesar să ieşim cu realism: eu sunt în labirint; trebuie să fim capabili să dăm conflictelor un nume, să le luăm în mână şi să ieşim, să ieşim pe deasupra şi să ieşim însoţiţi, cel puţin cu firul. În viaţa noastră vom fi chemaţi mereu să facem paşi înainte cu conflictele, să dialogăm cu conflictele.
Adesea suntem tentaţi să credem că soluţia pentru a ieşi din conflicte şi din tensiuni este cea a înlăturării lor. Nu! Le ignor, le ascund, le marginalizez. Nu. Aceasta este o bombă cu ceas. Făcând astfel, amputez realitatea unei bucăţi incomode, dar importante. Ştim că rezultatul final al acestui mod de a trăi conflictele este cel de a mări nedreptăţile şi de a genera reacţii de insatisfacţie, de frustrare, care se pot traduce şi în gesturi violente. Şi asta o vedem şi în politică, în societate. Când în politică, orice politică, se ascund conflictele, acestea izbucnesc după aceea, şi izbucnesc rău. Nu există armonie. Nici în familie, nici în societate nu se pot ascunde conflictele. Pentru aceasta, atunci când sunt probleme în familie, trebuie să vorbim despre ele pentru a le clarifica. Şi atunci când sunt probleme în societate, trebuie să le împărtăşim pentru a le rezolva. Dar singuri nu ieşim.
Un alt răspuns pe scurt este acela de a încerca să se rezolve tensiunile făcând să prevaleze unul dintre polii aflaţi în joc, şi asta este sinucidere, pentru că se reduce pluralitatea de poziţii la o unică perspectivă. Astăzi episcopul mi-a arătat actul de naştere al unui mare, Romano Guardini, care s-a născut aici la Verona. El spune că mereu conflictele se rezolvă pe un plan superior, pentru că astfel conflictele se transformă în plămadă de cultură nouă, de lucruri noi pentru a merge înainte. Uniformitatea este un drum înfundat: în loc de a merge înainte, se merge dedesubt; uniformitatea nu este de folos, este de folos unitatea, şi pentru a ajunge la unitate trebuie lucrat cu conflictele. Când ne este frică faţă de pluralitate, putem spune că acea familie, acea societate se sinucide psihologic şi cultural.
Primul pas de făcut pentru a trăi în mod sănătos tensiuni şi conflicte este să recunoaştem că fac parte din viaţa noastră, sunt fiziologice, când nu trec peste pragul violenţei. Aşadar, să nu ne fie frică de ele: binevenite, pentru a le rezolva. Să nu ne fie frică de ele. Să nu ne temem dacă există idei diferite care se confruntă şi probabil se ciocnesc. În aceste situaţii suntem chemaţi la un exerciţiu diferit. Să ne lăsăm interpelaţi de conflict, să ne lăsăm provocaţi de tensiuni, pentru a începe să căutăm: cum să rezolvăm, cum să mergem în căutarea armoniei. Aceasta este o lucrare pe care noi nu suntem obişnuiţi s-o facem: şi totuşi, este bogăţia, este bogăţia socială, asta, fie a familiei, fie a societăţii. Există conflicte? Să mergem, să vorbim despre conflicte, să ne confruntăm pentru a le rezolva. Vă rog, să nu fie frică de conflicte, fie că sunt conflicte familiale, fie că sunt sociale. Şi este clar că dacă mie nu-mi este frică de conflict, sunt înclinat să fac dialogul. Şi dialogul ne ajută să rezolvăm conflictele, mereu. Dar dialogul nu înseamnă a ajunge la egalitate, nu, pentru că fiecare are propria idee; ci ne face să împărtăşim pluralitatea. Păcatele regimurilor politice care au ajuns în dictaturi este că nu admit pluralitatea; şi pluralitatea este în societate mai mare ca în familie: nora cu soacra - lucru frumos de rezolvat, nu-i aşa? -, dar acel conflict familial trebuie rezolvat aşa cum trebuie rezolvat un conflict mondial. Trebuie să învăţăm să trăim cu conflictele: când copiii adolescenţi încep să ceară lucruri pe care nu suntem obişnuiţi să le dăm lor, există un conflict familial: a-i asculta, dialog. Tatăl care dialoghează cu copiii, mama care dialoghează cu copiii, cetăţeni care dialoghează între ei... Dialog. Şi conflictele te fac să înaintezi. O societate fără conflict este o societate moartă; o societate unde se ascund conflictele este o societate sinucigaşă; o societate unde se iau conflictele de mână şi se dialoghează este o societate de viitor.
5. PACEA TREBUIE PREGĂTITĂ (Masa Muncă şi economie)
Întrebare
Este o mare onoare, Papa Francisc, să fim aici. Dumneavoastră sunteţi un lider al păcii. Suntem aici cu 12 mii de constructori de pace. Vă purtăm cuvinte de pace din Ţara Sfântă.
Roberto Romano:
Voi încerca să fac eficace ceea ce a fost spus, pentru că în italiană nu este acelaşi lucru: "Îmi ridic ochii cu speranţă, nu prin cătarea puştilor, cântă un cântec pentru iubire, nu pentru război! Nu spune că ziua va veni, poartă acea zi, pentru că este un vis înăuntrul tău; şi în toate pieţele din oraş, chiar în toate cred, strigă numai pentru pace!".
Aceasta era prima poezie, cântec, elogiu adus speranţei. Acum este o a doua reprezentare a ceea ce putem vedea pas după pas: "Mâine vor înflori lămâii, ochii tăi vor dansa şi copiii tăi se vor juca iarăşi şi taţi şi copii se vor întâlni. Oraşul meu, da, chiar oraşul meu, oraşul păcii este oraşul măslinilor".
Papa Francisc, mă numesc Maoz Inon, vin din Israel şi părinţii mei au fost ucişi de Hamas. Papa Francisc, mă numesc Aziz Sarah, vin din Palestina şi acest război şi soldaţii israelieni mi-au luat fratele. Durerea noastră, suferinţa noastră ne-au apropiat, ne-au făcut să dialogăm pentru a crea un viitor mai bun. Noi suntem întreprinzători şi credem că pacea este cea mai mare lucrare de realizat. Suntem aici cu Roberto Romano care împărtăşeşte ideile noastre. Nu poate fi pace fără o economie de pace. O economie care nu ucide, care nu produce război, o economie bazată în schimb pe dreptate; şi întrebăm: Tinerii cum pot fi întreprinzători de pace când locurile de formare adesea sunt influenţate de paradigme tehnocratice şi de cultura profitului cu orice preţ?
Răspuns
Cred că în faţa suferinţei acestor doi fraţi, care este suferinţa a două popoare, nu se poate spune nimic..., nu se poate spune nimic. Ei au avut curajul de a se îmbrăţişa. Şi acesta nu este numai curaj şi mărturie de a voi pacea, ci este şi un proiect de viitor. A ne îmbrăţişa. Amândoi şi-au pierdut pe cei din familie, familia s-a rupt prin acest război. La ce foloseşte războiul? Vă rog, să facem un mic moment de tăcere, pentru că nu se poate vorbi prea mult despre asta, ci "să simţim". Şi privind îmbrăţişarea acestor doi, fiecare din propria inimă să-l roage pe Domnul pentru pace şi să ia o decizie interioară de a face ceva pentru a se termine războaiele. În tăcere, o clipă...
Şi să ne gândim la copiii din acest război, din atâtea războaie... Ce viitor vor avea? Îmi vin în minte copiii ucraineni care vin la Roma: nu ştiu să zâmbească. Copiii în război pierd zâmbetul. Şi să ne gândim la bătrânii care au lucrat toată viaţa pentru a duce înainte aceste două ţări, şi acum... O înfrângere, o înfrângere istorică şi o înfrângere a noastră a tuturor. Să ne rugăm pentru pace şi să spunem acestor doi fraţi să ducă această dorinţă a noastră şi voinţa de a lucra pentru pace la poporul lor. Mulţumesc, fraţilor!
Intervenţia conclusivă a Sfântului Părinte
Am ascultat femeile. Şi lumea are nevoie să privească la femei pentru a găsi pacea. Sunt mamele.
Mărturiile acestor curajoase constructoare de punţi între israelieni şi palestinieni ne confirmă asta.
Sunt tot mai convins că "viitorul omenirii nu este numai în mâinile marilor lideri, ale marilor puteri şi ale elitelor. Este mai ales în mâinile popoarelor - popoarele! -; în capacitatea lor de a se organiza, precum şi în mâinile lor care irigă, cu umilinţă şi convingere, acest proces de schimbare" (Discurs la a II-a Întâlnire mondială a mişcărilor populare, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015). Poporul trebuie să aibă conştiinţa de sine însuşi şi să acţioneze ca popor, să acţioneze cu această voinţă de a face pace.
Însă voi, ţesători şi ţesătoare de dialog în Ţara Sfântă, vă rog, cereţi liderilor mondiali să asculte glasul vostru, să vă implice în procesele de negociere, pentru ca acordurile să se nască din realitate şi nu din ideologii. Amintim că ideologiile nu au picioare pentru a merge, nu au mâini pentru a îngriji rănile, nu au ochi pentru a vedea suferinţele celuilalt. Pacea se face cu picioarele, mâinile şi ochii popoarelor implicate, toţi împreună.
Pacea nu va fi niciodată rod al neîncrederii, rod al zidurilor, al armelor îndreptate unii împotriva altora. Sfântul Paul spune: "Fiecare va aduna ceea ce a semănat" (Gal 6,7). Fraţilor şi surorilor, civilizaţiile noastre în acest moment seamănă distrugere, frică. Să semănăm, fraţilor şi surorilor, speranţă! Să fim semănători de speranţă! Fiecare să caute modul de a face asta, dar semănători de speranţă, mereu. Este ceea ce faceţi şi voi, în această Arenă de Pace: a semăna speranţă. Nu încetaţi. Nu vă descurajaţi. Nu deveniţi spectatori ai războiului aşa-numit "inevitabil". Nu, spectatori ai unui război aşa-numit inevitabil, nu. Cum spunea episcopul Tonino Bello: "În picioare toţi, constructori de pace!". Toţi împreună. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
