"Dumnezeu a văzut că era lucru bun" (Gen 1,12.18.21.25). Relatarea biblică a începutului istoriei lumii şi al omenirii ne vorbeşte despre Dumnezeu care priveşte la creaţie, aproape că o contemplă, şi repetă: este lucru bun. Asta ne face să intrăm în inima lui Dumnezeu şi, tocmai din interiorul lui Dumnezeu, primim mesajul său. Putem să ne întrebăm: ce semnificaţie are acest mesaj? Ce anume spune acest mesaj mie, ţie, nouă tuturor?
1. Ne spune pur şi simplu că această lume a noastră în inima şi în mintea lui Dumnezeu este "casă a armoniei şi a păcii" şi este locul în care toţi pot găsi propriul loc şi să se simtă "acasă", pentru că este "lucru bun". Toată creaţia formează un ansamblu armonios, bun, dar mai ales fiinţele umane, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt o unică familie, în care relaţiile sunt marcate de o fraternitate reală nu numai proclamată în cuvinte: celălalt şi cealaltă sunt fratele şi sora care trebuie iubiţi, iar relaţia cu Dumnezeu care este iubire, fidelitate, bunătate se reflectă asupra tuturor relaţiilor dintre fiinţele umane şi aduce armonie întregii creaţii. Lumea lui Dumnezeu este o lume în care fiecare se simte responsabil de celălalt, de binele celuilalt. În această seară, în reflecţie, în post, în rugăciune, fiecare dintre noi, cu toţii ne gândim în adâncul fiinţei noastre: oare nu aceasta este lumea pe care eu o doresc? Oare nu aceasta este lumea pe care cu toţii o purtăm în inimă? Lumea pe care o voim oare nu este o lume de armonie şi de pace, în noi înşine, în raporturile cu alţii, în familii, în oraşe, în şi între naţiuni? Şi adevărata libertate în alegerea căilor care trebuie parcurse în această lume oare nu este numai cea orientată spre binele tuturor şi condusă de iubire?
2. Dar să ne întrebăm acum: aceasta este lumea în care noi trăim? Creaţia păstrează frumuseţea sa care ne umple de uimire, rămâne o lucrare bună. Dar există şi "violenţa, diviziunea, ciocnirea, războiul". Acest lucru se întâmplă atunci când omul, apogeul creaţiei, nu mai priveşte orizontul frumuseţii şi al bunătăţii, se închide în propriul egoism. Când omul se gândeşte numai la el însuşi, la propriile interese şi se pune în centru, când se lasă fascinat de idolii dominării şi ai puterii, când se pune în locul lui Dumnezeu, atunci strică toate relaţiile, dărâmă totul; şi deschide poarta pentru violenţă, pentru indiferenţă, pentru conflict. Exact asta e ceea ce vrea să ne facă să înţelegem textul din Geneză în care se relatează păcatul fiinţei umane: omul intră în conflict cu sine însuşi, îşi dă seama că este gol şi se ascunde pentru că îi este frică (Gen 3,10), îi este frică de privirea lui Dumnezeu; acuză femeia, cea care este carne din carnea sa (v. 12); strică armonia cu creaţia, ajunge să-şi ridice mâna împotriva fratelui pentru a-l ucide. Putem spune că de la armonie se trece la "lipsă de armonie"? Nu, nu există "lipsa de armonie": ori există armonie ori se cade în haos, unde este violenţă, conflict, ciocnire, frică... Tocmai în acest haos este atunci când Dumnezeu întreabă conştiinţa omului: "Unde este Abel, fratele tău?". Şi Cain răspunde: "Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?" (Gen 4,9). Şi nouă ne este adresată această întrebare şi ne va face bine şi nouă să ne întrebăm: Oare sunt eu păzitorul fratelui meu? Da, tu eşti păzitorul fratelui tău! A fi persoană umană înseamnă a fi păzitori unii ai altora! Şi în schimb, atunci când se strică armonia, se întâmplă o metamorfoză: fratele care trebuie păzit şi care trebuie iubit devine adversarul care trebuie combătut, care trebuie eliminat. Câtă violenţă vine din acel moment, câte conflicte, câte războaie au marcat istoria noastră! Este suficient să vedem suferinţa atâtor fraţi şi surori. Nu e vorba despre ceva conjunctural, ci acesta este adevărul: în orice violenţă şi în orice război noi facem să se nască din nou Cain. Noi toţi! Şi astăzi continuăm această istorie de ciocnire între fraţi, şi astăzi ridicăm mâna împotriva celui care este fratele nostru. Şi astăzi ne lăsăm conduşi de idoli, de egoism, de interesele noastre; şi această atitudine merge înainte: am perfecţionat armele noastre, conştiinţa noastră a adormit, am făcut mai subtile motivaţiile noastre pentru a ne justifica. Ca şi cum ar fi un lucru normal, continuăm să semănăm distrugere, durere, moarte! Violenţa, războiul aduc numai moarte, vorbesc despre moarte! Violenţa şi războiul au limbajul morţii!
3. În acest moment mă întreb: Este posibil să parcurgem un alt drum? Putem ieşi din acest vârtej de durere şi de moarte? Putem învăţa din nou să mergem şi să parcurgem căile păcii? Invocând ajutorul lui Dumnezeu, sub privirea maternă a lui Salus populi romani, Regina păcii, vreau să răspund: Da, este posibil pentru toţi! Ba chiar aş vrea ca fiecare dintre noi, de la cel mai mic la cel mai mare, până la cei care sunt chemaţi să conducă naţiunile, să răspundă: Da, vrem asta! Credinţa mea creştină mă determină să privesc la Cruce. Cât aş vrea ca pentru un moment toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă să privească la Cruce! Acolo se poate citi răspunsul lui Dumnezeu: acolo, la violenţă nu s-a răspuns cu violenţă, la moarte nu s-a răspuns cu limbajul morţii. În tăcerea Crucii tace zgomotul armelor şi vorbeşte limbajul reconcilierii, al iertării, al dialogului, al păcii. Aş vrea să-i cer Domnului, în această seară, ca noi creştinii, fraţii din celelalte religii, fiecare bărbat şi femeie de bunăvoinţă să strige cu putere: violenţa şi războiul nu este niciodată calea păcii! Fiecare să se însufleţească să privească în adâncul propriei conştiinţe şi să asculte acel cuvânt care spune: ieşi din interesele tale care atrofiază inima, depăşeşte indiferenţa faţă de celălalt care face insensibilă inima, învinge motivaţiile tale de moarte şi deschide-te la dialog, la reconciliere: priveşte la durerea fratelui tău şi nu adăuga altă durere, opreşte mâna ta, reconstruieşte armonia care s-a frânt; şi asta nu cu ciocnirea, ci cu întâlnirea! Să se termine zgomotul armelor! Războiul marchează mereu eşecul păcii, este mereu o înfrângere pentru omenire. Să răsune încă o dat cuvintele lui Paul al VI-lea: "Să nu mai fie unii împotriva altora, să nu mai fie, niciodată!... să nu mai fie războiul, să nu mai fie războiul!" (Discurs la Naţiunile Unite, 4 octombrie 1965: AAS 57 [1965], 881). "Pacea se afirmă numai cu pacea, aceea care nu este dezlipită de obligaţiile dreptăţii, ci este alimentată de sacrificiul propriu, de clemenţă, de milostivire, de caritate" (Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1976: AAS 67 [1975], 671). Iertare, dialog, reconciliere sunt cuvintele păcii: în iubita naţiune siriană, în Orientul Mijlociu, în toată lumea! Să ne rugăm pentru reconciliere şi pentru pace, să lucrăm pentru reconciliere şi pentru pace şi să devenim toţi, în orice loc, bărbaţi şi femei de reconciliere şi de pace. Amin.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
