|
| © Vatican Media |
Relatarea Rusaliilor (cf. Fap 2,1-11) ne arată două domenii ale acţiunii Duhului Sfânt în Biserică: în noi şi în misiune, cu două caracteristici: forţa şi gentileţea.
Acţiunea Duhului în noi este puternică, aşa cum simbolizează semnele vântului şi ale focului, care adesea în Biblie sunt asociate la puterea lui Dumnezeu (cf. Ex 19,16-19). Fără această forţă nu am reuşi niciodată să înfrângem răul, nici să învingem dorinţele trupului despre care vorbeşte Sfântul Paul, să învingem acele pulsiuni ale sufletului: necurăţia, idolatria, discordiile, invidiile... (cf. Gal 5,19-21): cu Duhul se pot învinge. El ne dă forţa pentru a face asta, pentru că el intră în inima noastră "uscată, rigidă şi îngheţată" (cf. Secvenţa Veni Sancte Spiritus). Acele pulsiuni ruinează relaţiile noastre cu alţii şi dezbină comunităţile noastre şi el intră în inimă şi vindecă tot.
Ne arată asta şi Isus, când, împins de Duhul, se retrage timp de patruzeci de zile în pustiu (cf. Mt 4,1-11) pentru a fi ispitit. Şi în acel timp şi umanitatea sa creşte, se întăreşte şi se pregăteşte pentru misiune.
În acelaşi timp, acţiunea Mângâietorului în noi este şi gentilă: este puternică şi gentilă. Vântul şi focul nu distrug şi nici nu reduc în cenuşă ceea ce ating; unul umple casa în care se află discipolii şi celălalt se aşază delicat, în formă de flăcări, pe capul fiecăruia. Şi această delicateţe este o trăsătură a acţiunii lui Dumnezeu pe care o regăsim de atâtea ori în Biblie.
Şi este frumos a vedea cu aceeaşi mână robustă şi bătătorită care mai înainte a desţelenit pâlcurile patimilor, apoi în mod delicat, puse la adăpost plantele mici ale virtuţii, le "udă", le "îngrijeşte" (cf. Secvenţa) şi le protejează cu iubire, deoarece cresc şi se întăresc, iar noi putem să gustăm, după truda luptei împotriva răului, dulceaţa milostivirii şi a comuniunii cu Dumnezeu. Aşa este Duhul: puternic, ne dă forţa pentru a învinge, precum şi delicat. Se vorbeşte despre ungerea Duhului, Duhul ne unge, este cu noi. Cum spune o frumoasă rugăciune a Bisericii antice: "Blândeţea ta să rămână, o, Doamne, cu mine şi tot aşa roadele iubirii tale!" (Odele lui Solomon, 14,6).
Duhul Sfânt, coborât asupra discipolilor şi apropiindu-se - adică "mângâietor" -, acţionează transformând inimile lor şi revărsând în ei o "îndrăzneală care-i determină să transmită altora experienţa lor cu Isus şi speranţa care îi animă" (Sf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris missio, 24). Aşa cum vor mărturisi după aceea Petru şi Ioan în faţa sinedriului, când se va pretinde să li se impună să "nu vorbească în niciun fel nici să nu înveţe în numele lui Isus" (Fap 4,18); ei vor răspunde: "Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am ascultat" (v. 20). Şi pentru a răspunde asta au forţa Duhului Sfânt.
Şi acest lucru este important şi pentru noi, care am avut în dar pe Duhul la Botez şi la Mir. Din "cenacolul" acestei bazilici, ca şi apostolii, suntem trimişi, astăzi în special, să vestim tuturor evanghelia, mergând "mereu dincolo, nu numai în sens geografic, ci şi dincolo de barierele etnice şi religioase, pentru o misiune cu adevărat universală" (Redemptoris missio, 25). Şi graţie Duhului putem şi trebuie să facem asta cu aceeaşi forţă şi cu aceeaşi gentileţe.
Cu aceeaşi forţă: adică nu cu prepotenţă şi impuneri - creştinul nu este prepotent, forţa sa este alta, este forţa Duhului -, nici cu calculele şi cu şiretlicurile, ci cu energia care vine din fidelitatea faţă de adevăr, pe care Duhul îl învaţă inimilor noastre şi îl face să crească în noi. Şi astfel noi capitulăm în faţa Duhului, nu capitulăm în faţa forţei lumii, ci continuăm să vorbim despre pace aceluia care vrea războiul, să vorbim despre iertare aceluia care seamănă răzbunare, să vorbim despre primire şi solidaritate aceluia care încuie uşile şi ridică bariere, să vorbim despre viaţă aceluia care alege moartea, să vorbim despre respect aceluia căruia îi place să umilească, să insulte şi să rebuteze, să vorbim despre fidelitate aceluia care refuză orice legătură, confundând libertatea cu un individualism superficial, opac şi gol. Fără să ne lăsăm înfricoşaţi de dificultăţile, nici de batjocurile, nici de opoziţiile care, astăzi ca şi ieri, nu lipsesc niciodată în viaţa apostolică (cf. Fap 4,1-31).
Şi în acelaşi timp în care acţionăm cu această forţă, vestirea noastră vrea să fie gentilă, pentru a-i primi pe toţi. Să nu uităm asta: toţi, toţi, toţi. Să nu uităm acea parabolă a invitaţilor la sărbătoare care nu au voit să meargă: "Mergeţi la răscrucile drumurilor şi aduceţi pe toţi, pe toţi, pe toţi, buni şi răi, pe toţi" (cf. Mt 22,9-10). Duhul ne dă forţa pentru a merge înainte şi pentru a-i chema pe toţi cu gentileţe, ne dă gentileţea de a-i primi pe toţi.
Noi toţi, fraţilor şi surorilor, avem atâta nevoie de speranţă, care nu este optimism, nu, este altceva. Avem nevoie de speranţă. Speranţa se reprezintă ca o ancoră, acolo, la mal, iar noi, prinşi de frânghie, spre speranţă. Avem nevoie de speranţă, avem nevoie să ridicăm ochii spre orizonturi de pace, de fraternitate, de dreptate şi de solidaritate. Aceasta este singura cale a vieţii, nu există alta. Desigur, din păcate, adesea nu apare uşor, ba chiar uneori se prezintă întortocheată şi în urcuş. Dar noi ştim că nu suntem singuri: avem această siguranţă că noi cu ajutorul Duhului Sfânt, cu darurile sale, împreună putem s-o parcurgem şi s-o facem tot mai practicabilă şi pentru alţii.
Să reînnoim, fraţilor şi surorilor, credinţa noastră în prezenţă Mângâietorului alături de noi şi să continuăm să ne rugăm:
Vino, Duhule Creator, luminează minţile noastre,
umple inimile noastre cu harul tău, condu paşii noştri,
dăruieşte lumii noastre pacea ta.
Amin.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
