|
| © Vatican Media |
Prima lectură (cf. Lev 13,1-2.45-46) şi evanghelia (cf. Mc 1,40-45) vorbesc despre lepră: o boală care comportă distrugerea fizică progresivă a persoanei şi la care adesea, din păcate, sunt asociate şi astăzi, în unele locuri, atitudini de marginalizare. Lepra şi marginalizarea: sunt două rele de care Isus vrea să-l elibereze pe omul pe care-l întâlneşte în evanghelie. Să vedem situaţia sa.
Acel lepros este constrâns să trăiască în afara cetăţii. Fragil din cauza bolii sale, în loc să fie ajutat de concetăţenii săi, este abandonat sieşi, ba chiar este rănit ulterior de îndepărtare şi de refuz. De ce? De frică, înainte de toate, frica de a fi contagiaţi şi de a avea acelaşi sfârşit: "Să nu ni se întâmple şi nouă! Să nu riscăm, să stăm departe!". Frica. Apoi din prejudecată: "Dacă are o boală atât de oribilă - era opinia comună -, cu siguranţă este pentru că Dumnezeu îl pedepseşte pentru vreun păcat pe care l-a comis: şi atunci merită asta, îi stă bine!". Aceasta este prejudecata. Şi, în sfârşit, din falsă religiozitate: de fapt, în acel timp se considera că a atinge un mort îi face impuri, iar leproşii erau oameni pe care carnea "murea de pe ei". Aşadar - se credea -, a-i atinge însemna a deveni impuri ca şi ei: iată o religiozitate deformată, care ridică bariere şi îngroapă mila.
Frică, prejudecată şi falsă religiozitate: iată trei motive ale unei mari nedreptăţi, trei "lepre ale sufletului" care fac să sufere un slab, rebutându-l ca pe un gunoi. Fraţilor, surorilor, să nu credem că sunt numai lucruri din trecut. Câte persoane suferinde întâlnim pe trotuarele din oraşele noastre! Şi câte frici, prejudecăţi şi incoerenţe, chiar printre cei care cred şi se declară creştini, continuă să le rănească ulterior! Şi în timpul nostru există atâta marginalizare, există bariere de dărâmat, "lepre" de vindecat. Dar cum? Cum putem face asta? Ce face Isus? Isus face două gesturi: atinge şi vindecă.
Primul gest: a atinge. Isus, la strigătul de ajutor al acelui om (cf. v. 40), simte compasiune, se opreşte, întinde mâna şi îl atinge (cf. v. 41), deşi ştia că, făcând asta, va deveni la rândul său un "refuzat". Mai mult, în mod paradoxal, părţile se vor inversa: bolnavul, când va fi vindecat, va putea să meargă la preoţi şi să fie readmis în comunitate; Isus, în schimb, nu va mai putea să intre în niciun centru locuit (cf. v. 45). Aşadar, Domnul putea evita să atingă acea persoană, ar fi fost suficient "s-o vindece de la distanţă". Dar Cristos nu este aşa, calea sa este aceea a iubirii care se apropie de cel care suferă, care intră în contact, care îi atinge rănile. Apropierea lui Dumnezeu. Isus este aproape, Dumnezeu este aproape. Dumnezeul nostru, iubiţi fraţi şi surori, n-a rămas distant în cer, ci în Isus s-a făcut om pentru a atinge sărăcia noastră. Şi în faţa celei mai grave "lepre", cea a păcatului, nu a ezitat să moară pe cruce, în afara zidurilor cetăţii, respins ca un păcătos, ca un lepros, pentru a atinge până la capăt realitatea noastră umană. Un sfânt scria: "S-a făcut lepros pentru noi".
Şi noi, care îl iubim şi îl urmăm pe Isus, ştim să ne însuşim "atingerea" sa? Nu este uşor şi trebuie să veghem atunci când în inimă se arată instinctele contrare acelui "a deveni aproape" al său şi acelui "a deveni dar" al său: de exemplu, când stăm la distanţă de ceilalţi pentru a ne gândi la noi înşine, când reducem lumea la zidurile acelui "a ne simţi bine", când credem că problema este întotdeauna şi doar ceilalţi... În aceste cazuri să fim atenţi, pentru că diagnoza este clară, este "lepră a sufletului": boală care ne face insensibili la iubire, la compasiune, care ne distruge prin "cangrenele" egoismului, preconcepţiei, indiferenţei şi intoleranţei. Să fim atenţi, fraţilor şi surorilor, şi pentru că, precum pentru primele pete mici de lepră, care apar pe piele în faza iniţială a răului, dacă nu se intervine imediat, infecţia creşte şi devine devastatoare. În faţa acestui risc, a posibilităţii acestei boli a sufletului nostru, care este leacul?
Ne ajută al doilea gest al lui Isus, care vindecă (cf. v. 42). De fapt, "atingerea" sa nu indică numai apropiere, ci este începutul vindecării. Şi apropierea este stilul lui Dumnezeu: Dumnezeu este mereu aproape, compătimitor şi duios. Apropiere, compasiune şi duioşie. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Şi noi suntem deschişi la acesta? Deoarece, lăsându-ne atinşi de Isus, ne vindecăm înăuntru, în inimă. Dacă ne lăsăm atinşi de el în rugăciune, în adoraţie, dacă îi permitem să acţioneze în noi prin cuvântul său şi prin sacramente, contactul său ne schimbă realmente, ne vindecă de păcat, ne eliberează de închideri, ne transformă dincolo de ceea ce putem face singuri, cu eforturile noastre. Părţile noastre rănite - cele ale inimii şi ale sufletului nostru -, bolile sufletului trebuie duse la Isus: rugăciunea face asta; dar nu o rugăciune abstractă, făcută numai din formule de repetat, ci o rugăciune sinceră şi vie, care depune la picioarele lui Cristos mizeriile, fragilităţile, falsităţile, fricile. Să ne gândim şi să ne întrebăm: Eu îl las pe Isus să atingă "leprele" mele ca să mă vindece?
De fapt, la "atingerea" lui Isus se renaşte ceea ce este mai bun în noi înşine: ţesuturile inimii se regenerează; sângele stimulentelor noastre creative curge din nou încărcat de iubire; rănile greşelilor din trecut se vindecă şi pielea relaţiilor regăseşte consistenţa sa sănătoasă şi naturală. Astfel revine frumuseţea pe care o avem, frumuseţea care suntem; frumuseţea de a fi iubiţi de Cristos, redescoperim bucuria de a ne dărui celorlalţi, fără frici şi fără prejudecăţi, liberi de forme de religiozitate anestezice şi lipsite de trupul fratelui; reia forţă în noi capacitatea de a iubi, dincolo de orice calcul şi convenienţă.
Aşadar, cum spune o pagină foarte frumoasă din Scriptură (cf. Ez 37,1-14), din ceea ce părea o vale de oase uscate învie trupuri vii şi renaşte un popor de mântuiţi, o comunitate de fraţi. Dar ar fi înşelător să credem că această minune cere forme grandioase şi spectaculoase pentru a se realiza. Ea are loc îndeosebi în caritatea ascunsă de fiecare zi: aceea care se trăieşte în familie, la locul de muncă, în parohie şi la şcoală; pe stradă, în birouri şi în magazine; aceea care nu caută publicitate şi nu are nevoie de aplauze, pentru că iubirii îi este suficientă iubirea (cf. Sf. Augustin, Enarr. in Ps. 118,8.3). Subliniază asta Isus astăzi, când îi porunceşte omului vindecat să "nu spună nimic nimănui" (v. 44): apropiere şi discreţie. Fraţilor şi surorilor, Dumnezeu ne iubeşte astfel şi dacă ne lăsăm atinşi de el, şi noi, cu forţa Duhului său, vom putea deveni martori ai iubirii care mântuieşte!
Şi astăzi ne gândim la María Antonia de San José, "Mama Antula". A fost o călătoare a Duhului. A parcurs mii de kilometri pe jos, prin deşerturi şi drumuri periculoase, pentru a-l duce pe Dumnezeu. Astăzi este pentru noi un model de fervoare şi îndrăzneală apostolică. Atunci când iezuiţii au fost expulzaţi, Duhul a aprins în ea o flacără misionară bazată pe încrederea în Providenţă şi pe perseverenţă. A invocat mijlocirea Sfântului Iosif şi, pentru a nu-l obosi prea mult, şi pe cea a Sfântului Gaetano Thiene. Pentru acest motiv a introdus devoţiunea către acesta din urmă, iar prima sa imagine a ajuns la Buenos Aires în secolul al XVIII-lea. Graţie lui Mama Antula acest sfânt, mijlocitor al Providenţei Divine, a intrat în case, în cartiere, în transporturi, în magazine, în fabrici şi în inimi, pentru a oferi o viaţă demnă prin muncă, dreptate, pâinea zilnică pe masa săracilor. Să o rugăm astăzi pe María Antonia, Sfânta María Antonia de Paz de San José, să ne ajute mult. Domnul să ne binecuvânteze pe toţi.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
