Esplanada de la Sanctuarul din Fatima
Joi, 13 mai 2010
Dragi pelerini,
"Seminţia voastră se va bucura de renume printre neamuri, [...] şi vor recunoaşte în ei o seminţie binecuvântată de Domnul" (Is 61,9). Aşa începea prima lectură de la această Euharistie, ale cărei cuvinte au o împlinire minunată în această adunare reunită cu evlavie la picioarele sfintei Fecioare Maria de la Fatima. Surori şi fraţi atât de iubiţi, şi eu am venit ca pelerin la Fatima, la această "casă" pe care Maria a ales-o pentru a ne vorbi nouă în timpurile moderne. Am venit la Fatima pentru a mă bucura de prezenţa Mariei şi a ocrotirii sale materne. Am venit la Fatima, pentru că spre acest loc converge astăzi Biserica peregrină, voită de Fiul său ca instrument de evanghelizare şi sacrament de mântuire. Am venit la Fatima pentru a mă ruga, cu Maria şi cu atâţia pelerini, pentru umanitatea noastră încercată de lipsuri şi suferinţe. În sfârşit, am venit la Fatima, cu aceleaşi sentimente ale fericiţilor Francisc şi Iacinta şi ale slujitoarei lui Dumnezeu Lucia, pentru a încredinţa Sfintei Fecioare mărturisirea intimă că-l "iubesc", că Biserica, preoţii "îl iubesc" pe Isus şi doresc să ţină ochii aţintiţi spre el, în timp ce se încheie acest An al Sfintei Preoţii, şi pentru a încredinţa ocrotirii materne a Mariei pe preoţi, pe consacraţi şi pe consacrate, pe misionari şi pe toţi făcătorii de bine care fac primitoare şi binefăcătoare Casa lui Dumnezeu.
Ei sunt seminţia pe care Domnul a binecuvântat-o... Seminţie pe care Domnul a binecuvântat-o eşti tu, iubită Dieceză de Leiria-Fatima, împreună cu păstorul tău Mons. Antonio Marto, căruia îi mulţumesc pentru salutul pe care mi l-a adresat la început şi pentru toată grija cu care m-a umplut, şi prin intermediul colaboratorilor săi, în acest sanctuar. Îl salut pe domnul preşedinte al republicii şi celelalte autorităţi care sunt în slujba acestei naţiuni glorioase. În mod ideal îmbrăţişez toate diecezele din Portugalia, reprezentate aici de episcopii lor, şi încredinţez cerului toate popoarele şi naţiunile de pe pământ. În Dumnezeu, îi strâng la inimă pe toţii fiii şi fiicele lor, îndeosebi pe aceia dintre ei care trăiesc în suferinţă sau abandonaţi, dorind să le transmit lor acea mare speranţă care arde în inima mea şi care aici, la Fatima, poate fi găsită în manieră mai palpabilă. Marea noastră speranţă să-şi înfigă rădăcini în viaţa fiecăruia dintre voi, dragi pelerini prezenţi aici, şi a celor care sunt uniţi cu noi prin intermediul mijloacelor de comunicare socială.
Da! Domnul, marea noastră speranţă, este cu noi; în iubirea sa milostivă, oferă un viitor poporului său: un viitor de comuniune cu el. Experimentând milostivirea şi consolarea lui Dumnezeu care nu l-a abandonat de-a lungul obositorului drum de întoarcere din exilul din Babilon, poporul lui Dumnezeu exclamă: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu" (Is 61,10). Fiică sublimă a acestui popor este Fecioara Mamă din Nazaret, care, îmbrăcată în har şi surprinsă în mod delicat datorită gestaţiei lui Dumnezeu care se împlinea în sânul ei, îşi însuşeşte la fel această bucurie şi această speranţă în cântarea Magnificat: "Duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu". Între timp ea nu se vede ca o privilegiată în mijlocul unui popor steril, ba chiar profeţeşte pentru ei bucuriile dulci ale unei maternităţi minunate a lui Dumnezeu, pentru că "milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el" (Lc 1,47.50).
Dovadă este acest loc binecuvântat. Peste şapte ani vă veţi întoarce aici pentru a celebra centenarul primei vizite făcută de Doamna "venită din cer", ca Învăţătoare care-i introduce pe micii vizionari în cunoaşterea intimă a iubirii trinitare şi-i face să-l guste pe Dumnezeu însuşi ca lucrul cel mai frumos din existenţa umană. O experienţă de har care i-a făcut să devină îndrăgostiţi de Dumnezeu în Isus, până acolo încât Iacinta exclama: "Îmi place aşa de mult să-i spun lui Isus că-l iubesc! Atunci când îi spun asta de multe ori, mi se pare că am un foc în piept, dar nu mă ard". Şi Francisc spunea: "Ceea ce mi-a plăcut mai mult decât orice a fost să-l văd pe Domnul nostru în acea lumină pe care Mama noastră ne-a pus-o în piept. Îl iubesc aşa de mult pe Dumnezeu!" (Memoriile sorei Lucia, I, 42 şi 126).
Fraţilor, ascultând aceste nevinovate şi profunde destăinuiri mistice ale păstoraşilor, cineva ar putea să privească la ei cu un pic de invidie pentru că ei au văzut, sau cu resemnarea dezamăgită a celui care nu a avut acelaşi noroc, dar insistă în voinţa de a vedea. Acestor persoane papa le spune asemenea lui Isus: "Oare nu vă înşelaţi voi tocmai pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu?" (Mc 12,24). Scripturile ne invită să credem: "Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut" (In 20,29), însă Dumnezeu - mai intim mie decât sunt eu însumi (cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, III, 6, 11) - are puterea de a ajunge la noi, îndeosebi prin simţurile interioare, aşa încât sufletul primeşte atingerea suavă a unei realităţi care se află dincolo de sensibil şi care-l face capabil să ajungă la ceea ce nu este sensibil, ceea ce nu este vizibil pentru simţuri. Pentru acest scop se cere o vigilenţă interioară a inimii pe care, în cea mai mare parte a timpului, n-o avem din cauza presiunii puternice a realităţilor externe şi a imaginilor şi preocupărilor care umplu sufletul (cf. Comentariu teologic al Mesajului de la Fatima, anul 2000). Da! Dumnezeu poate ajunge la noi, oferindu-se viziunii noastre interioare.
Mai mult, acea Lumină în interiorul Păstoraşilor, care provine din viitorul lui Dumnezeu, este aceeaşi care s-a manifestat la împlinirea timpurilor şi a venit pentru toţi: Fiul lui Dumnezeu făcut om. Faptul că el are puterea de a înflăcăra inimile mai reci şi triste îl vedem în discipolii de la Emaus (cf. Lc 24,32). De aceea speranţa noastră are fundament real, se sprijină pe un eveniment care se situează în istorie şi în acelaşi timp o depăşeşte: este Isus din Nazaret. Şi entuziasmul provocat de înţelepciunea sa şi de puterea sa mântuitoare în oamenii de odinioară era aşa de mare încât o femeie în mijlocul mulţimii - aşa cum am ascultat în Evanghelie - exclamă: "Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt". Totuşi Isus răspunde: "Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează" (Lc 11,27.28). Dar cine are timp să asculte cuvântul său şi să se lase fascinat de iubirea sa? Cine veghează, în noaptea îndoielii şi a incertitudinii, cu inima trează în rugăciune? Cine aşteaptă zorile zilei noi, ţinând aprinsă flacăra credinţei? Credinţa în Dumnezeu îi deschide omului orizontul unei speranţe sigure care nu dezamăgeşte; indică un fundament solid pe care să ne sprijinim, fără frică, propria viaţă; cere abandonarea, plină de încredere, în mâinile Iubirii care susţine lumea.
"Seminţia voastră se va bucura de renume printre neamuri, [...] şi vor recunoaşte în ei o seminţie binecuvântată de Domnul" (Is 61,9) cu o speranţă de neclintit şi care rodeşte într-o iubire care se sacrifică pentru alţii dar nu-i sacrifică pe alţii; ba chiar - aşa cum am ascultat în lectura a doua - "toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură" (1Cor 13,7). Pentru acestea ne sunt exemplu şi stimulent Păstoraşii, care au făcut din viaţa lor o ofrandă lui Dumnezeu şi o împărtăşire cu alţii din iubire faţă de Dumnezeu. Sfânta Fecioară i-a ajutat să deschidă inima la universalitatea iubirii. Îndeosebi, fericita Iacinta se arăta neobosită în împărtăşirea cu cei săraci şi în sacrificiul pentru convertirea păcătoşilor. Numai cu această iubire de fraternitate şi de împărtăşire vom reuşi să edificăm civilizaţia iubirii şi a păcii.
S-ar înşela cel care ar crede că misiunea profetică de la Fatima este încheiată. Aici retrăieşte acel plan al lui Dumnezeu care interpelează omenirea încă de la începuturile sale: "Unde este Abel, fratele tău? [...] Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ!" (Gen 4,9). Omul a putut să dezlănţuie un ciclu de moarte şi de teroare, dar nu reuşeşte să-l întrerupă... În Sfânta Scriptură apare frecvent că Dumnezeu este în căutarea celor drepţi pentru a salva cetatea oamenilor şi acelaşi lucru îl face aici, la Fatima, când sfânta Fecioară întreabă: "Vreţi să vă oferiţi lui Dumnezeu pentru a suporta toate suferinţele pe care El va voi să vi le trimită, ca act de reparare pentru păcatele cu care el este ofensat şi de implorare pentru convertirea păcătoşilor?" (Memoriile Sorei Lucia, I, 162).
Cu familia umană gata să sacrifice legăturile sale cele mai sfinte pe altarul egoismelor meschine de naţiune, rasă, ideologie, grup, individ, a venit din cer Mama noastră binecuvântată oferindu-se pentru a transplanta în inima celor care se încredinţează ei Iubirea lui Dumnezeu care arde în inima ei. În acel timp erau numai trei, al căror exemplu de viaţă s-a răspândit şi înmulţit în grupuri nenumărate pe întreaga suprafaţă a pământului, îndeosebi când trece Fecioara Peregrină, care s-au dedicat cauzei solidarităţii fraterne. Fie ca aceşti şapte ani care ne despart de centenarul Apariţiilor să grăbească prevestitul triumf al inimii neprihănite a Mariei spre gloria Preasfintei Treimi.
Benedict al XVI-lea
*
După sfânta Liturghie, Sfântul Părinte a adresat bolnavilor următorul salut:
Iubiţi fraţi şi surori bolnavi,
Înainte de a mă apropia de voi prezenţi aici, purtând în mâini ostensorul cu Isus Euharistie, aş vrea să vă adresez un cuvânt de încurajare şi de speranţă, pe care-l extind la toţi bolnavii care ne însoţesc prin radio şi televiziune şi la cei care nu au nici măcar această posibilitate, dar sunt uniţi cu noi prin legăturile mai profunde ale spiritului, adică, în credinţă şi în rugăciune:
Fratele meu şi sora mea, în ochii lui Dumnezeu ai "o valoare aşa de mare încât el însuşi s-a făcut om pentru a putea com-pătimi împreună cu omul, în mod foarte real, în carne şi sânge, aşa cum ne este demonstrat în relatarea Pătimirii lui Isus. De aici în orice suferinţă umană a intrat unul care împărtăşeşte suferinţa şi suportarea, de aici se răspândeşte în orice suferinţă con-solatio, consolarea iubirii părtaşe a lui Dumnezeu şi astfel apare steaua speranţei" (Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 39). Cu această speranţă în inimă, vei putea să ieşi din nisipurile mişcătoare ale bolii şi ale morţii şi să rămâi în picioare pe stânca tare a iubirii divine. Cu alte cuvinte: vei putea depăşi senzaţia de inutilitate a suferinţei care consumă persoana în interiorul ei şi-o face să se simtă o povară pentru alţii, când, într-adevăr, suferinţa, trăită cu Isus, foloseşte pentru mântuirea fraţilor.
Cum este posibil? Izvoarele puterii divine ţâşnesc chiar în mijlocul slăbiciunii umane. Este paradoxul Evangheliei. De aceea Învăţătorul divin, decât să se lungească pentru a explica motivele suferinţei, a preferat mai mult să cheme pe fiecare ca să-l urmeze, spunând: "Ia-ţi crucea şi urmează-mă" (cf. Mc 8,34). Vino cu mine. Ia parte, cu suferinţa ta, la această operă de mântuire a lumii, care se realizează prin suferinţa mea, prin intermediul crucii mele. Treptat ce îmbrăţişezi crucea ta, unindu-te în mod spiritual cu crucea mea, se va dezvălui ochilor tăi semnificaţia mântuitoare a suferinţei. Vei găsi în suferinţă pacea interioară şi chiar bucuria spirituală.
Iubiţi bolnavi, primiţi această chemare a lui Isus care trece pe lângă voi în preasfântul sacrament şi încredinţaţi-i orice contrarietate şi necaz pe care le înfruntaţi, pentru ca să devină - conform planurilor sale - mijloc de răscumpărare pentru lumea întreagă. Voi veţi fi răscumpărători în Răscumpărătorul, aşa cum sunteţi fii în Fiul. Lângă cruce... este Mama lui Isus, Mama noastră.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
