Să ne alegem partea cea mai bună care nu ne va fi luată (cf. Lc 10,42).
Isus, însoţit de ucenicii săi, se îndreaptă spre Ierusalim şi Golgota spre a ne mântui. Isus, în drumul său, trece prin oraşe şi sate predicând Evanghelia împărăţiei şi oferind ştiinţa mântuirii. Mulţi oameni rămân indiferenţi şi mulţi îl primesc pe el şi mântuirea lui. Nişte orfani, Marta, Maria şi Lazăr, din localitatea Betania, îl primesc pe Isus în casa lor (cf. Lc 10,38). Nici nu se putea o continuare mai bună a parabolei samariteanului milostiv, ca intrarea lui Isus în casa orfanilor Marta, Maria şi Lazăr, din Betania, pe care Isus îi iubea mult (cf. In 11,5) şi cărora le-a împărţit pacea, bucuria şi mântuirea sa.
Lui Dumnezeu cel întreit şi unic, chiar de la începutul lumii, i-a plăcut să locuiască printre oameni (cf. Prov 8,31), i-a plăcut să intre în casa lor (cf. Gen 18,1-10), dar mai ales i-a plăcut să intre în inima lor. De aceea, chiar de la început i-a zis fiecărei fiinţe umane: "Fiule, dă-mi inima ta" (Prov 23,26)! Marta, deşi după nume era "stăpână", l-a primit pe Isus în casa şi sufletul ei nu numai ca simplu musafir, ci ca Domn şi Stăpân al ei, aşa cum de altfel şi noi trebuie să-l primim (cf. 1Pt 3,15).
Isus, care nu este din lumea aceasta (cf. In 17,11); Isus care pe pământ nu a avut unde să-şi plece capul (cf. Lc 9,58); Isus, a cărei împărăţie nu este din lumea aceasta (cf. In 18,36), a fost mereu în drum spre Ierusalim şi spre înălţimile Golgotei, căci de acolo îi putea atrage mai bine pe oameni la sine (cf. In 12,32). Nici noi nu suntem din lume (cf. In 17,16); nici noi nu avem aici pe pământ avem o cetate stătătoare (cf. Evr 13,14), căci pe pământ suntem doar străini (cf. 1Pt 1,1), de aceea, împărăţia lui Isus este şi împărăţia noastră fericită (cf. Fil 3,20); de aceea, şi drumul nostru pe acest pământ trebuie să fie împreună cu Isus şi cu apostolii săi, drum care duce spre Ierusalim trecând prin înălţimile Golgotei, căci nu este alt drum pe care să-l urmăm pentru a putea ajunge cu el în glorie.
Isus călătoreşte şi astăzi prin lume împreună cu ucenicii săi şi bate la uşile inimilor noastre (cf. Ap 3,20) pentru a ne lăsa pacea, bucuria şi mântuirea sa; dar şi pentru a ne transforma în samariteni milostivi şi în oameni care îi ascultă cuvântul şi îi primesc cu bucurie mântuirea (cf. Lc 10,39).
Se spune că odată un mare rege şi-a trimis slujitorii să ducă o veste bună tuturor supuşilor săi. Slujitorii au început să bată pe la porţile oamenilor şi să le spună: "Ascultaţi vestea cea bună a regelui vostru!" Dar din spatele porţilor închise se auzeau cuvinte ca acestea: Nu avem timp de vorbe, avem treabă! Nu avem timp de vorbe, trebuie să mergem la câmp! Nu avem timp de vorbe, trebuie să mergem la târg! Nu avem timp de vorbe, trebuie să ne distrăm! Numai de la o casă s-au deschis porţile şi s-a spus: "Vrem să auzim cuvintele binecuvântate ale regelui nostru!" Numai această familie a fost condusă la palatul regelui unde a fost înnobilată şi încărcată de daruri.
Dumnezeu ne cere puţin din viaţă noastră şi din tot ce avem, Biblia vorbeşte de zeciuială, dar aceasta ca să ne înmulţească înmiit, ca regele din povestea lui Rabindranath Tagore (1861-1941) - laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913 - care i-a cerut cerşetorului ceva că să-l facă bogat pe pământ şi în cer. Păcat că cerşetorul i-a oferit numai un bob de grâu şi astfel a ratat ocazia vieţii lui de a deveni fericit în timp şi în veşnicie.
Dumnezeu şi diavolul trec în fiecare zi pe lângă noi. Unul ne cere puţin, altul ne dă puţin. Depinde pe cine ascultăm şi pe cine urmăm. Fericirea de aici şi cea din veşnicie depinde de alegerea noastră de acum. Fiecare dintre noi, atunci când îl primeşte pe Isus în inima lui, totdeauna primeşte ceea ce îi lipseşte că să fie fericit. Abraham fără copilul Isaac era nefericit, Marta şi Maria fără iertarea păcatelor erau nefericite, Paul fără descoperirea "Tainei mântuirii lui Cristos" era nefericit, alergând încoace şi încolo pentru a-i pune pe creştini în lanţuri.
Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune că în paginile Noului Testament găsim scris că Isus s-a făcut totul pentru noi: tată, mamă, frate şi soră; temelie, rădăcină, hrană şi haină; cap, prieten şi ajutor; salvator, ispăşitor şi mântuitor veşnic. De ce? Pentru ca noi să-l lăsăm pe Isus să fie pentru noi ceea a venit să fie.
Primul lucru pe care trebuie să-l facă un om care l-a primit pe Isus în inima sa ca Domn este să se aşeze la picioare lui Isus şi să-i asculte cuvintele. Maria stătea la picioarele lui Isus asemenea unei flori la soare, pentru a-i absorbi razele vindecătoare. "Fiul omului n-a venit să i se slujească, ci el să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20,28). Maria a înţeles din prima că Isus a venit pentru mântuirea ei şi de aceea s-a aşezat la picioarele lui Isus ca să fie vindecată şi mântuită de el. Mai târziu a înţeles şi Marta. Şi, deşi după nume era "stăpână", l-a primit pe Isus în casa şi în sufletul ei nu numai ca simplu musafir, ci ca pe un Domn şi mântuitor al ei. Şi noi trebuie să înţelegem asta şi să-l primim pe Isus ca vindecător şi mântuitor (cf. 1Pt 3,15).
Când nu te laşi slujit şi mântuit de Isus, devii un om împărţit, devii un om îngrijorat, devii un om fără pace. Ceea ce a dojenit Isus la Marta nu a fost faptul că ea lucra, ci faptul că ea lucra într-un timp nepotrivit, lucra în timpul când trebuia să-l lase pe Isus să lucreze mântuirea în sufletul ei. Lucrările şi îngrijorările noastre din timpul când trebuie să-l lăsăm pe Isus să lucreze mântuirea în inimile noastre sunt ca spinii din ogor care împiedică grâul să crească şi să rodească (cf Mt 13,22; Lc 8,14), dar mai ales sunt ca spinii dureroşi pe care soldaţii păgâni i-au pus pe capul lui Isus (cf. In 19,2).
De aceea, mereu trebuie să cerem lumină de la Dumnezeu ca să ştim cum să acţionăm. Moise şi Iosue mereu întrebau pe Dumnezeu cum trebuie să acţioneze, la fel făcea şi David. Moise o singură dată nu a întrebat şi atunci a greşit. Ahab nu a întrebat şi o săgeată trimisă la întâmplare l-a ucis (cf. 1Rg 22,34). Oare noi întrebăm pe Dumnezeu care este voinţa sa cu noi atunci când ne alegem meseria, când ne alegem partenerul de viaţă şi când ne alegem modul de a trăi şi de a acţiona?
Se spune că sfântul Augustin (354-430), pe când era încă tânăr, întreba mereu elementele naturii: "Pământule, tu eşti scopul vieţii mele? Mare, tu eşti scopul vieţii mele? Plante şi animale, voi sunteţi scopul vieţii mele? Făpturilor, voi sunteţi scopul vieţii mele? Aştrilor cereşti, voi sunteţi scopul vieţii mele"? Şi toate aceste elemente i-au răspuns, rând pe rând: "Caută mai sus de noi". Atunci a înţeles că numai Dumnezeu este scopul vieţii lui. De aceea a exclamat: "Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră, până ce se va odihni în tine". Această odihnă necesară a venit Isus ca să ne-o aducă.
Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), episcop de Geneva, spunea: "Nu există decât un singur bine şi un singur rău. Singurul bine este să-ţi mântuieşti sufletul. Şi singurul rău este să-ţi pierzi sufletul".
Sfânta Tereza de Avila (1515-1582), călugăriţă carmelită spaniolă, spunea: "Nu avem decât un singur suflet şi dacă l-am pierdut, am pierdut totul pentru totdeauna".
Referitor la ceea ce putem face noi pentru Isus, stă ascuns în expresia: "Maria s-a aşezat la picioarele lui Isus" (Lc 10,39). Isus pe pământ are nişte picioare. Aceste picioare ale lui Isus de pe pământ sunt săracii, bolnavii şi amărâţii lumii acesteia. Iar el s-a identificat cu fiecare dintre ei. "Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-ţi sete şi ţi-am dat de ai băut? Când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la tine?" Drept răspuns, împăratul le va zice: "Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut" (Mt 25,37-40).
Ospitalitatea şi grija faţă de cei sărmani ne este propusă de lecturile de astăzi ca formă de manifestare a credinţei; ca formă de atragere a binecuvântărilor divine; ca formă de a face pocăinţă; şi nu în ultimul rând ca o formă de a face apostolat şi misiune în lume.
Cuvântul "ospitalitate" reuneşte în sine două cuvinte, unul însemnând prieten şi celălalt însemnând străin. Deci, ospitalitatea conţine în sine ideea de a ni-i face prieteni pe cei străini.
Henri Jozef Machiel Nouwen (1932-1996) a fost un preot catolic olandez, teolog, profesor, scriitor de literatură spirituală, care a intrat într-un ordin călugăresc. Călugării aceştia respectau jurământul tăcerii, trăind o viaţă de meditaţie şi rugăciune. Ziua în care Nouwen urma să intre la mănăstire a fost o zi ploioasă şi Nouwen nu a putut ajunge decât târziu, după ora de culcare. A sunat clopoţelul de la intrare şi i-a deschis un frate care l-a salutat călduros, i-a luat haina, l-a condus în bucătărie unde i-a pregătit ceva de mâncare. Au stat la vorbă până noaptea târziu, astfel că Nouwen a reuşit să se mai destindă şi să se simtă pregătit pentru viaţa monastică. Dar el ştia că acest călugăr ar fi trebuit să păzească jurământul tăcerii şi în cele din urmă l-a întrebat de ce avusese bunăvoinţa să stea cu el şi să vorbească? Călugărul i-a răspuns: "Dintre toate datoriile credinţei creştine şi regulile ordinului meu nici una nu este mai înaltă decât ospitalitatea".
Ospitalitatea este redată de romanul "Mizerabilii" al lui Victor Hugo (1802-1885) ca cea mai bună formă de apostolat şi de aducere la convertire. În acest roman este vorba de un ocnaş, pe nume Jean Valjean, care evadează din închisoare. Domnul Myriel, episcopul de Bienvenu, care locuieşte la Digne împreună cu sora sa, Baptistine, are ocazia de a-l întâlni acest ocnaş evadat, care îi bate la uşă pentru a-i cere mâncare şi adăpost. Fiind un om nespus de bun, milostiv şi ospitalier, care nu pierdea nici o ocazie de a face o faptă bună, îl găzduieşte pe ocnaşul pe care îl refuzase toată lumea. Noaptea însă, Jean Valjean fuge cu argintăria casei. Este prins de jandarmi şi adus în faţa episcopului Myrel de Bienvenu, care îl declară nevinovat pe Jean Valjean, spunând că el îi dăruise argintăria şi cele două sfeşnice de argint, pe care acesta a uitat să le ia la plecare. În urma acestei ospitalităţi, a aceste iubiri şi mai ales a acestei iertări nemeritate din partea episcopului Myriel, Jean Valjean se converteşte, devenind binefăcătorul întregii regiuni.
Ospitalitatea converteşte şi astăzi. Sfântul Iosif Benedict Cottolengo (1786-1842) a înfiinţat la Torino, în 1827, Mica Casă a Providenţei, pentru a-i adăposti şi îngriji pe bolnavii refuzaţi de spitalele din oraş. Mii de bolnavi trăiesc şi astăzi aici, ajungând aici la cunoaşterea milostivii şi a mântuirii lui Dumnezeu.
De aceea sfinţii, pe lângă faptul că erau convinşi că tot ceea ce făceau aproapelui lor făceau lui Isus însuşi, împlineau faptele de dragoste faţă de aproapele şi ca formă de apostolat al milostivirii divine.
Această convingere l-a făcut pe sfântul Ştefan, regele Ungariei (969-1038) şi pe sfântul Venceslau, regele Boiemiei (907-929), să-i viziteze personal pe săraci, bătrâni şi bolnavi, şi să le ducă cele necesare. Această convingere l-a făcut sfântul rege Ludovic IX, regele Franţei (1214-1270), să le slujească bolnavilor stând în genunchi. Această convingere a făcut-o pe sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607), călugăriţă carmelită italiană, să considere ca pierdută ziua în care nu a făcut o faptă de dragoste faţă de aproapele. Această convingere l-a făcut pe sfântul episcop Paulin de Nola (354-443) să se lase vândut ca sclav pentru eliberarea prizonierilor luaţi de piraţi. Această convingere i-a făcut pe sfântul Toma de Vilanova (1486-1555), călugăr spaniol, pe sfântul Ioan Maria Vianey (1786-1859), preot francez, şi pe sfântul Ioan Bosco (1815-1888), preot italian, să-şi schimbe hainele cu cele ale săracilor. Această convingere i-a făcut pe sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380), călugăriţă italiană, şi pe sfântul Pascal Baylon (1540-1592), călugăr spaniol, să dea tot ce aveau prin casă săracilor. Această convingere l-a făcut pe sfântul Maximilian Maria Kolbe (1894-1941), preot călugăr polonez, să moară în locul unui tată condamnat la moarte. Şi exemplele ar putea continua.
Numai Dumnezeu ştie câte haruri au primit, câte păcate au acoperit şi mai ales câte suflete au convertit toţi aceşti sfinţi prin faptele lor. Amărâţii şi bolnavii sunt picioarele lui Isus pe care trebuie să le îngrijim spre cunoaşterea milostivirii divine şi spre convertire, până la venirea lui Isus de-a doua.
În bula "Misericordiae Vultus", papa Francisc ne îndeamnă: "Să nu uităm faptele de milostenie sufletească: a-i sfătui pe cei îndoielnici, a-i învăţa pe neştiutori, a-i avertiza pe păcătoşi, a-i mângâia pe cei mâhniţi, a ierta ofensele, a îndura cu răbdare persoanele sâcâitoare, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi. Şi să redescoperim faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor înfometaţi, a da de băut celor însetaţi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i primi pe străini, a-i asista pe bolnavi, a-i vizita pe cei închişi, a-i îngropa pe morţi".
Tradiţia ne spune că Marta, împreună cu sora ei Maria şi cu fratele lor Lazăr, au părăsit Palestina şi au plecat în Galii, Franţa de astăzi, în regiunea Provence, şi acolo au predicat evanghelia milostivirii divine, spre convertirea şi mântuirea acelor păgâni. Vestirea evangheliei, cea mai înaltă formă a faptelor de milostenie sufletească, însoţită şi de faptele de milostenie trupească, este cea mai bună cale de a duce paradisul oamenilor. Acest lucru l-au făcut Marta, Maria şi Lazăr. Acest lucru trebuie să-l facem şi noi zilnic. Sfântul Paul spune astăzi: "Pe Isus îl proclamăm îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Cristos" (Col 1,28).
Pr. Ioan Lungu
