Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie cu ocazia celor 500 de ani de creştinism în Filipine (Duminica a 4-a din Postul Mare, 14 martie 2021)
"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut" (In 3,16). Aici este inima evangheliei, aici este fundamentul bucuriei noastre. De fapt, conţinutul evangheliei nu este o idee sau o doctrină, ci este Isus, Fiul pe care Tatăl ni l-a dăruit pentru ca noi să avem viaţă. Isus este fundamentul bucuriei noastre, nu este o teorie frumoasă despre cum să fim fericiţi, ci înseamnă a experimenta că suntem însoţiţi şi iubiţi pe drumul vieţii. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său". Să ne oprim, fraţi şi surori, un moment asupra acestor două aspecte: "atât de mult a iubit" şi "l-a dat".
Înainte de toate, atât de mult a iubit Dumnezeu. Aceste cuvinte, pe care Isus le adresează lui Nicodim - un bătrân iudeu care voia să-l cunoască pe Învăţătorul - ne ajută să observăm adevărata faţă a lui Dumnezeu. El dintotdeauna ne-a privit cu iubire şi din iubire a venit în mijlocul nostru în trupul Fiului său. În el a venit să ne caute în locurile în care ne-am rătăcit; în el a venit să ne ridice din căderile noastre; în el a plâns lacrimile noastre şi a vindecat rănile noastre; în el a binecuvântat pentru totdeauna viaţa noastră. Oricine crede în el, spune evanghelia, nu piere (ibid.). În Isus, Dumnezeu a rostit cuvântul definitiv asupra vieţii noastre: tu nu eşti pierdut, tu eşti iubit. Mereu iubit.
Dacă ascultarea evangheliei şi practicarea credinţei noastre nu ne lărgesc inima pentru a ne face să percepem măreţia acestei iubiri, şi eventual alunecăm într-o religiozitate serioasă, tristă, închisă, atunci este semn că trebuie să ne oprim puţin şi să ascultăm din nou anunţarea veştii bune: Dumnezeu te iubeşte atât de mult încât îţi dă toată viaţa sa. Nu este un Dumnezeu care ne priveşte indiferent de sus, ci este un Tată, un Tată îndrăgostit care se implică în istoria noastră; nu este un Dumnezeu care se complace de moartea păcătosului, ci un Tată preocupat ca nimeni să nu piară; nu este un Dumnezeu care condamnă, ci un Tată care ne mântuieşte cu îmbrăţişarea binecuvântătoare a iubirii sale.
Şi ajungem la al doilea cuvânt: Dumnezeu "l-a dat" pe Fiul său. Tocmai pentru că ne iubeşte atât de mult, Dumnezeu se dăruieşte pe sine însuşi şi ne oferă viaţa sa. Cine iubeşte iese mereu din sine însuşi - nu uitaţi asta: cine iubeşte iese mereu din sine însuşi. Iubirea mereu se oferă, se dăruieşte, se dedică. Forţa iubirii este tocmai aceasta: sparge găoacea egoismului, rupe digurile siguranţelor umane prea calculate, dărâmă zidurile şi învinge fricile, pentru a se face dar. Aceasta este dinamica iubirii: aceea de a se face dar, a se da. Cine iubeşte este aşa: preferă mai degrabă să rişte în dăruire decât să se atrofieze reţinându-se pentru sine. Pentru aceasta, Dumnezeu iese din sine însuşi, pentru că "atât de mult a iubit". Iubirea sa este aşa de mare încât nu poate decât să ni se dăruiască. Atunci când poporul în drum în pustiu a fost atacat de şerpi veninoşi, Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă şarpele de aramă; însă, în Isus, înălţat pe cruce, el însuşi a venit să ne vindece de veninul pe care îl dă moartea, s-a făcut păcat pentru a ne mântui de păcat. Dumnezeu nu ne iubeşte cu vorbe: ni-l dăruieşte pe Fiul său pentru ca oricine îl priveşte şi crede în El să fie mântuit (cf. In 3,14-15).
Cu cât iubim mai mult, cu atât devenim mai capabili să dăruim. Aceasta este şi cheia pentru a înţelege viaţa noastră. Este frumos a întâlni persoane care se iubesc, care îşi vor binele şi împărtăşesc viaţa; despre ei se poate spune ca despre Dumnezeu: se iubesc aşa de mult încât îşi dau viaţa lor. Nu contează numai ceea ce putem produce sau câştiga, contează mai ales iubirea pe care ştim s-o dăruim.
Şi acesta este izvorul bucuriei! Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său. De aici ia sens invitaţia pe care Biserica o adresează în această duminică: "Bucură-te [...]; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi din belşugul mângâierilor sale" (Antifona de intrare; cf. Is 66,10-11). Mă gândesc la ceea ce am trăit în urmă cu o săptămână în Irak: un popor martirizat a tresăltat de bucurie; mulţumire fie lui Dumnezeu, milostivirii sale.
Uneori căutăm bucuria acolo unde nu este, o căutăm în iluziile care dispar, în visele de măreţie ale eu-lui nostru, în siguranţa aparentă a lucrurilor materiale, în cultul imaginii noastre, şi atâtea lucruri... Însă experienţa vieţii ne învaţă că adevărata bucurie este să ne simţim iubiţi gratuit, să ne simţim însoţiţi, să avem pe cineva care împărtăşeşte visele noastre şi care, când naufragiem, vine să ne ajute şi să ne conducă la un port sigur.
Iubiţi fraţi şi surori, au trecut 500 de ani de când pentru prima dată vestirea creştină a ajuns în Filipine. Aţi primit bucuria evangheliei: că Dumnezeu ne-a iubit până acolo încât l-a dat pe Fiul său pentru noi. Şi această bucurie se vede în poporul vostru, se vede în ochii voştri, pe feţele voastre, în cântecele voastre şi în rugăciunile voastre. Bucuria cu care duceţi credinţa voastră în alte ţinuturi. De atâtea ori am spus că aici la Roma femeile filipineze sunt "contrabandiste" de credinţă! Pentru că acolo unde merg să lucreze, lucrează, dar seamănă credinţa. Aceasta este - permiteţi-mi cuvântul - o boală generaţională, dar o fericită boală! Păstraţi-o! Duceţi credinţa, acea vestire pe care voi aţi primit-o în urmă cu 500 de ani şi pe care o duceţi acum. Vreau să vă spun mulţumesc pentru bucuria pe care o duceţi în lumea întreagă şi în comunităţile creştine. Mă gândesc, aşa cum am spus, la atâtea experienţe frumoase în familiile romane - dar aşa este în toată lumea -, unde prezenţa voastră discretă şi harnică a ştiut să se facă şi mărturie de credinţă. Cu stilul Mariei şi al lui Iosif: lui Dumnezeu îi place să ducă bucuria credinţei cu slujirea umilă şi ascunsă, curajoasă şi perseverentă.
În această aniversare aşa de importantă pentru sfântul popor al lui Dumnezeu din Filipine, vreau să vă îndemn şi să nu încetaţi opera de evanghelizare - care nu este prozelitism, este altceva. Acea vestire creştină pe care aţi primit-o trebuie dusă mereu altora; evanghelia apropierii lui Dumnezeu cere să se exprime în iubirea faţă de fraţi; dorinţa lui Dumnezeu ca nimeni să nu piară cere Bisericii să se îngrijească de cel care este rănit şi trăieşte la margini. Dacă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu încât să ni se dăruiască pe sine însuşi, şi Biserica are această misiune: nu este trimisă să judece, ci să primească; nu să impună, ci să semene; Biserica este chemată nu să condamne, ci să-l ducă pe Cristos care este mântuirea.
Ştiu că acesta este programul pastoral al Bisericii voastre: angajarea misionară care îi implică pe toţi şi ajunge la toţi. Nu vă descurajaţi niciodată mergând pe acest drum. Nu vă fie frică să vestiţi evanghelia, să slujiţi, să iubiţi. Şi cu bucuria voastră veţi putea face în aşa fel încât să se spună şi despre Biserică: "atât de mult a iubit lumea!". Este frumoasă şi atrăgătoare o Biserică ce iubeşte lumea fără a o judeca şi care pentru lume se dăruieşte pe sine însăşi. Iubiţi fraţi şi surori, îmi doresc ca să fie aşa, în Filipine şi în orice parte a pământului.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
