Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 11 ianuarie 2023
Cateheze - Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. Chemarea la apostolat (Mt 9,9-13)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Începem astăzi un nou ciclu de cateheze, dedicat unei teme urgente şi decisive pentru viaţa creştină: pasiunea pentru evanghelizare, adică zelul apostolic. Este vorba de o dimensiune vitală pentru Biserică: de fapt, comunitatea discipolilor lui Isus se naşte apostolică, se naşte misionară, nu prozelitistă şi de la început trebuia să distingem asta: a fi misionar, a fi apostolic, a evangheliza nu este acelaşi lucru cu a face prozelitism, nu are nimic de-a face una cu cealaltă. Este vorba de o dimensiune vitală pentru Biserică, comunitatea discipolilor lui Isus se naşte apostolică şi misionară. Duhul Sfânt o plăsmuieşte în ieşire - Biserica în ieşire, care iese -, pentru ca nu fie concentrată asupra sieşi, ci extrovertită, martoră contagioasă a lui Isus, şi credinţa se contagiază - orientată să iradieze lumina sa până la marginile pământului. Însă se poate întâmpla ca ardoarea apostolică, dorinţa de a ajunge la alţii cu vestea bună a Evangheliei, să scadă, să devină lâncedă. Uneori pare să se eclipseze, sunt creştini închişi, nu se gândesc la ceilalţi. Dar atunci când viaţa creştină pierde din vedere orizontul evanghelizării, orizontul vestirii, se îmbolnăveşte: se închide în ea însăşi, devine autoreferenţială, se atrofiază. Fără zel apostolic, credinţa se ofileşte. În schimb misiunea este oxigenul vieţii creştine: o tonifică şi o purifică. Aşadar, să întreprindem un parcurs pentru redescoperirea pasiunii evanghelizatoare, începând de la Scripturi şi de la învăţătura Bisericii, pentru a lua de la izvoare zelul apostolic. Apoi ne vom apropia de câteva izvoare vii, de câţiva martori care au reaprins în Biserică pasiunea pentru Evanghelie, pentru ca să ne ajute să reînsufleţim focul pe care Duhul Sfânt vrea să facă să ardă mereu în noi.
Şi astăzi aş vrea să încep de la un episod evanghelic într-un fel emblematic, l-am auzit: chemarea apostolului Matei, şi el însuşi o relatează în Evanghelia sa, în textul pe care l-am ascultat (cf. 9,9-13).
Totul începe de la Isus, care "vede" - spune textul - "un om". Puţini îl vedeau pe Matei aşa cum era: îl cunoşteau ca acela care "stătea la postul de vamă" (v. 9). De fapt, era perceptor de taxe: adică unul care aduna tributuri pentru imperiul roman care ocupa Palestina. Cu alte cuvinte, era un colaboraţionist, un trădător al poporului. Putem să ne imaginăm dispreţul pe care oamenii îl simţeau faţă de el: era un "vameş", aşa se numea. Dar, în ochii lui Isus, Matei este un om, cu mizeriile sale şi măreţia sa. Fiţi atenţi la asta: Isus nu se opreşte la adjective, Isus caută mereu substantivul. "Acesta este un păcătos, aceste un cutare...", sunt adjective; Isus merge la persoană, la inimă, aceasta este o persoană, acesta este un bărbat, aceasta este o femeie, Isus merge la substanţă, la substantiv, niciodată la adjectiv, lasă deoparte adjectivele. Şi în timp ce între Matei şi oamenii de acolo există distanţă - pentru că ei vedeau adjectivul, "vameş" -, Isus se apropie de el, pentru că fiecare om este iubit de Dumnezeu; "Şi acest nenorocit?". Da, şi acest nenorocit, ba mai mult el a venit pentru acest nenorocit, o spune Evanghelia: "Eu am venit pentru păcătoşi, nu pentru cei drepţi". Această privire a lui Isus care este foarte frumoasă, care îl vede pe celălalt, oricine ar fi, ca destinatar al iubirii, este începutul pasiunii evanghelizatoare. Totul porneşte de la această privire, pe care o învăţăm de la Isus.
Putem să ne întrebăm: cum este privirea noastră faţă de ceilalţi? De câte ori le vedem defectele şi nu necesităţile; de câte ori etichetăm persoanele pentru ceea ce fac sau ceea ce gândesc! Şi fiind creştini ne spunem: este dintre ai noştri sau nu este dintre ai noştri? Aceasta nu este privirea lui Isus: el priveşte mereu pe fiecare cu milostivire, ba chiar cu predilecţie. Şi creştinii sunt chemaţi să facă asemenea lui Cristos, privind ca el în special pe aşa-numiţii "îndepărtaţi". De fapt, relatarea chemării lui Matei se încheie cu Isus care spune: "Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (v. 13). Şi dacă fiecare dintre noi se simte drept, Isus este departe, El se apropie de limitele noastre şi de mizeriile noastre, pentru a ne vindeca.
Aşadar, totul începe de la privirea lui Isus: "A văzut un om", pe Matei. După asta urmează - al doilea pasaj - o mişcare. Mai întâi privirea, Isus a văzut, apoi al doilea pasaj, mişcarea. Matei stătea la postul de vamă; Isus i-a spus: "Urmează-mă". Şi "ridicându-se, el l-a urmat" (v. 9). Observăm că textul subliniază că "s-a ridicat". Pentru ce este atât de important acest detaliu? Pentru că în acele timpuri cel care era aşezat avea autoritate asupra celorlalţi, care stăteau în picioare în faţa lui pentru a-l asculta sau, ca în acel caz, pentru a plăti tributul. Aşadar, cel care stătea aşezat avea putere. Primul lucru pe care-l face Isus este să-l dezlipească pe Matei de putere: de la a sta aşezat la a-i primi pe ceilalţi îl pune în mişcare spre ceilalţi, nu primeşte, nu: merge la ceilalţi; îl face să lase o poziţie de supremaţie pentru a-i pune pe acelaşi plan cu fraţii şi a-i deschide orizonturile slujirii. Asta face şi acest lucru este fundamental pentru creştini: noi, discipolii lui Isus, noi, Biserică, stăm aşezaţi aşteptând ca oamenii să vină sau ştim să ne ridicăm, să pornim la drum cu ceilalţi, să-i căutăm pe ceilalţi? Este o poziţie necreştină a spune: "Să vină, eu sunt aici, să vină". Nu, mergi tu ca să-i cauţi, fă tu primul pas.
O privire - Isus a văzut -, o mişcare - se ridică - şi al treilea, o destinaţie. După ce s-a ridicat şi l-a urmat pe Isus, unde va merge Matei? Am putea să ne imaginăm că, fiind schimbată viaţa acelui om, Învăţătorul îl conduce spre noi întâlniri, noi experienţe spirituale. Nu, sau măcar nu imediat. În primul rând Isus merge la casa lui; acolo Matei îi pregăteşte "un mare ospăţ", la care "participă o mulţime numeroasă de vameşi" (Lc 5,20), adică oameni ca şi el. Matei se întoarce în ambientul său, dar se întoarce schimbat şi împreună cu Isus. Zelul său apostolic nu începe într-un loc nou, curat, un loc ideal, îndepărtate, ci acolo, începe acolo unde trăieşte, cu oamenii pe care-i cunoaşte. Iată mesajul pentru noi: nu trebuie să aşteptăm să fim perfecţi şi să fi parcurs un drum lung în urma lui Isus a-l mărturisi; vestirea noastră începe astăzi, acolo unde trăim. Şi nu începe încercând să-i convingem pe ceilalţi, să convingem nu: ci mărturisind în fiecare zi frumuseţea Iubirii care ne-a privit şi ne-a ridicat şi această frumuseţe, a comunica această frumuseţe îi convinge pe oameni, nu a ne comunica pe noi, ci pe Domnul însuşi. Noi suntem cei care-l vestesc pe Domnul, nu ne vestim pe noi înşine, nici nu vestim un partid politic, o ideologie, nu: îl vestim pe Isus. Trebuie să-l punem în contact pe Isus cu oamenii, fără a-i convinge, ci a lăsa ca Domnul să convingă. Aşa cum, de fapt, ne-a învăţat papa Benedict, "Biserica nu face prozelitism. Ea se dezvoltă mai degrabă prin atracţie" (Omilie la Liturghia inaugurală a celei de-a V-a Conferinţe Generale a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Aparecida, 13 mai 2007). A nu uita asta: când voi veţi vedea creştini care fac prozelitism, care îţi fac o listă de oameni pentru a veni... aceştia nu sunt creştini, sunt păgâni travestiţi în creştini, dar inima este păgână. Biserică nu creşte prin prozelitism, creşte prin atracţie. Odată îmi amintesc că în spital la Buenos Aires au plecat surorile care lucrau acolo pentru că erau puţine şi nu puteau duce înainte spitalul şi a venit o comunitate de surori din Coreea şi au sosit, să ne gândim luni, de exemplu, nu-mi amintesc ziua. Au preluat casa surorilor de la spital şi marţi au coborât să viziteze bolnavii din spital, dar nu vorbeau niciun cuvânt în spaniolă, vorbeau numai coreeană şi bolnavii erau fericiţi, pentru că ei comentau: "Surorile acestea sunt bune, bune, bune" - Dar ce ţi-a spus sora? "Nimic, dar cu privirea mi-a vorbit, l-au comunicat pe Isus". A nu ne comunica pe noi înşine, ci cu privirea, cu gesturile, a-l comunica pe Isus. Aceasta este atracţia, contrariul prozelitismului.
Această mărturie atrăgătoare, această mărturie bucuroasă este destinaţia la care ne duce Isus cu privirea sa de iubire şi cu mişcarea de ieşire pe care Duhul său o trezeşte în inimă. Şi noi ne putem gândi dacă privirea noastră se aseamănă cu aceea a lui Isus pentru a-i atrage pe oameni, pentru a apropia de Biserică. Să ne gândim la asta.
_______________
Şi să nu uităm martirizata Ucraina, mereu în inima noastră; acestui popor care experimentează suferinţe crunte să exprimăm afectul nostru, apropierea noastră şi rugăciunea noastră. Şi acum voi rămâne câteva clipe în tăcere în faţa icoanei cunoscute ca Sfânta Fecioară Maria a Poporului, venerată în Belarus, rugându-mă pentru acel iubit popor şi pentru pace. Vă invit să vă uniţi spiritual cu această rugăciune a mea.
Vă dau vouă tuturor binecuvântarea mea.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
