Papa Francisc: Discurs adresat participanților la Adunarea Generală a „Caritas Internationalis” (11 mai 2023)

© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Generală a Caritas Internationalis (11 mai 2023)

Iubiţi fraţi şi surori,

În faţa ororilor şi a devastărilor Celui de-Al Doilea Război Mondial, venerabilul Pius al XII-lea a voit să arate grija şi preocuparea întregii Biserici faţă de familia umană, faţă de multele circumstanţe în care viaţa bărbaţilor, a femeilor, a copiilor şi a bătrânilor era ameninţată şi împiedicată, în urmărirea unei dezvoltări umane integrale, de înteţirea conflictelor războinice. Mişcat de spirit profetic, s-a pronunţat în favoarea instituirii unui organism care să susţină, să coordoneze şi să mărească această colaborare între deja numeroasele organizaţii caritative prin care Biserica universală vestea şi mărturisea, cu gesturi şi cuvinte, iubirea lui Dumnezeu şi predilecţia lui Cristos faţă de cei săraci, cei din urmă, cei rebutaţi.

Sfântul Ioan Paul al II-lea a voit să evidenţieze legătura strânsă care, încă de la începuturi, a unit Caritas Internationalis cu păstorii Bisericii şi, îndeosebi, cu succesorul lui Petru care prezidează caritatea universală[1]. A făcut asta, înainte de toate, cu referinţă la izvorul iubirii pentru Biserică, la încredinţarea cu care Cristos s-a dăruit pe sine discipolilor săi în timpul ultimei Cine.

Nu trebuie să uităm niciodată că la originea fiecărei activităţi caritative şi sociale a noastră este Cristos care, „iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1). În sacramentul Euharistiei, semn al prezenţei vii, reale şi permanente a lui Cristos care se oferă pe sine însuşi pentru noi, care iubeşte cel dintâi fără a cere nimic în schimb, „Domnul vine în întâmpinarea omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27), devenind însoţitorul său de călătorie”[2].

Euharistia este pentru om. Este hrană şi băutură care ne susţine pe drum, răcoreşte în trudă, ridică din căderi, cheamă la primirea în mod liber a totului lui Dumnezeu pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Puşi în faţa acestui mister, mare şi inefabil, a dăruirii de sine necondiţionate şi supraabundente pe care Cristos a făcut-o din iubire, rămânem uimiţi şi, uneori, depăşiţi.

Aşa cum iudeii care s-au simţit străpunşi în inimă la cuvintele lui Petru, în ziua de Rusalii, şi noi trebuie să ne întrebăm: „Ce putem să facem, fraţilor?” (Fap 2,37).

Putem intra în misterul bucuros şi excedent al „restituirii”, al amintirii recunoscătoare, care ne face să aducem mulţumire lui Dumnezeu în alegerea de a ne îndrepta privirea spre fratele care suferă, care are nevoie de îngrijiri, care are nevoie de ajutorul nostru pentru a regăsi demnitatea sa de fiu, răscumpărat „nu cu preţul de lucruri coruptibile, […] ci cu sângele preţios al lui Cristos” (1Pt 1,18-19).

Putem răspunde la iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi devenind semn şi instrument al ei pentru ceilalţi. Nu există mod mai bun pentru a arăta lui Dumnezeu că am înţeles sensul Euharistiei decât încredinţând celorlalţi ceea ce noi am primit. Iată un mod de a înţelege semnificaţia cea mai autentică a Tradiţiei: când, ca răspuns la iubirea lui Cristos, devenim dar pentru ceilalţi, noi vestim moartea şi învierea Domnului, până când el va veni (cf. 1Cor 11,26).

Este important să ne întoarcem la izvor, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, pentru că identitatea lui Caritas Internationalis depinde direct de misiunea pe care a primit-o. Ceea ce o distinge de celelalte agenţii care acţionează în domeniul socialului este vocaţia sa eclezială şi, în cadrul Bisericii, ceea ce îi specifică slujirea faţă de multele instituţii şi asociaţii ecleziale dedicate carităţii este misiunea de a ajuta şi a însoţi episcopii în exercitarea carităţii pastorale, în comuniune cu Scaunul Apostolic şi în sintonie cu magisteriul Bisericii. Vă mulţumesc pentru munca pe care o desfăşuraţi cu privire la parteneriat şi la cooperarea fraternă, ca pilaştri ai identităţii catolice a Caritas, şi vă îndemn să mergeţi înainte pe acest drum.

Pentru a vă încuraja să continuaţi în angajarea voastră în slujba carităţii, cu lărgime a inimii şi speranţă reînnoită, doresc să vă invit să recitiţi cu atenţie exortaţia post-sinodală Amoris laetitia. Îndeosebi, al patrulea capitol, deşi se referă la viaţa familială şi matrimonială, conţine idei care pot fi utile ca să orienteze lucrarea care vă aşteaptă în viitor şi să dea nou impuls misiunii voastre.

Scriind comunităţii creştinilor din Corint, Sfântul Paul afirmă că iubirea este „calea cea mai sublimă” (1Cor 12,31) pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a percepe esenţialul vieţii creştine. În celebrul Imn adus iubirii, Apostolul precizează că lipsa de iubire goleşte de conţinut orice acţiune: rămâne forma exterioară, dar nu realitatea. Chiar şi acţiunile mai extraordinare, generozitatea mai eroică, până şi împărţirea propriilor averi pentru a le da celor înfometaţi (1Cor 13,3), fără iubire nu valorează nimic.

Fără mărturisirea de credinţă în Dumnezeu Tatăl, care este principiul oricărui bine; fără experienţa prieteniei cu Cristos, care a arătat lumii faţa iubirii trinitare; fără conducerea Duhului, care orientează istoria omenirii spre posesia vieţii depline (In 10,10), nu rămâne altceva decât aparenţă. Nu binele, ci numai o aparenţă de bine.

Atunci ar fi uşor de pierdut din vedere scopul diaconiei la care suntem chemaţi: a duce bucuria evangheliei, unitatea, dreptatea şi pacea. Ar fi uşor de urmat acele logici moderne care induc la rătăcirea în activismul pragmatic şi la pierderea în particularismele care sfâşie corpul eclezial.

Caritatea ne face să fim. Atunci când primim în iubirea lui Dumnezeu şi iubim în el, luăm din adevărul a ceea ce suntem, ca indivizi şi ca Biserică, şi înţelegem profund sensul existenţei noastre. Nu numai că înţelegem importanţa vieţii noastre, ci şi cât este de preţioasă a altora. Distingem clar cum fiecare viaţă este indispensabilă şi apare ca o minune în ochii lui Dumnezeu.

Iubirea ne face să deschidem ochii, să lărgim privirea, ne permite să recunoaştem în cel străin pe care-l întâlnim pe drumul nostru faţa unui frate, cu un nume, o istorie, o dramă la care nu putem să rămânem indiferenţi. În lumina iubirii lui Dumnezeu, fizionomia celuilalt iese din umbră, iese din nesemnificaţie şi capătă valoare, relevanţă. Lipsurile aproapelui ne interoghează, ne incomodează, ne provoacă la responsabilitate. Şi tot în lumina iubirii găsim forţa şi curajul de a răspunde la răul care îl oprimă pe celălalt, de a răspunde personal, implicându-ne faţa, inima, suflecându-ne mânecile. Iubirea lui Dumnezeu ne face să observăm povara umanităţii celuilalt ca „un jug plăcut şi o povara uşoară” (Mt 11,30). Ne induce să simţim ca ale noastre rănile pe care le observăm pe trupul său şi ne solicită să vărsăm uleiul fraternităţii pe rănile invizibile pe care le citim în filigranul sufletului celuilalt.

Vrei să ştii dacă un creştin trăieşte caritatea?

Atunci priveşte dacă este dispus să ajute de bunăvoie, cu zâmbetul pe buze, fără a bombăni şi fără a se mânia. Caritatea este răbdătoare, scrie Paul, şi răbdarea este capacitatea de a susţine încercările neaşteptate, trudele zilnice, fără a pierde bucuria şi încrederea în Dumnezeu. Pentru aceasta este rezultatul unui travaliu lent al spiritului, în care învăţăm să ne dominăm pe noi înşine, conştientizând propriile limite.

Este un mod de a ne raporta la noi înşine din care, după aceea, izvorăşte acea maturitate relaţională care ne face să recunoaştem „că şi celălalt posedă dreptul de a trăi pe acest pământ împreună cu mine, aşa cum este” (AL, 92).

A ieşi din autoreferenţialitate, din a considera ceea ce vrem pentru noi drept centrul în jurul căruia să facem să se rotească orice lucru, cu preţul de a-i supune pe ceilalţi dorinţelor noastre, nu numai că ne cere să înfrânăm tirania egocentrismului, ci cere şi aptitudinea dinamică şi creativă de a lăsa să se evidenţieze calităţile şi carismele celorlalţi.

În acest sens, a trăi caritatea înseamnă a fi mărinimoşi, binevoitori, recunoscând, de exemplu, că pentru a lucra împreună, în mod constructiv, înainte de toate trebuie „dat spaţiu” celuilalt. Facem asta atunci când ne deschidem la dialog şi la ascultare, acceptând cu flexibilitate opiniile diferite de ale noastre, fără a ne îndârji pe poziţiile noastre, ci mai degrabă căutând un punct de întâlnire, o cale de mediere.

Creştinul care trăieşte cufundat în iubirea lui Dumnezeu nu alimentează invidia, pentru că „în iubire nu există loc pentru a simţi părere de rău din cauza binelui celuilalt” (AL, 95).

Nu se laudă şi nu se umflă, pentru că are simţul măsurii, şi nu se bucură în a se pune mai presus de aproapele, ci dimpotrivă se apropie de celălalt cu respect şi cu discreţie, cu gentileţe şi duioşie, ţinând cont de fragilităţile sale. Cultivă în sine umilinţa, „deoarece pentru a putea înţelege, scuza şi sluji pe ceilalţi din inimă, este indispensabil de a vindeca orgoliul” (AL, 98).

Nu caută propriul interes, ci se angajează să promoveze binele celuilalt şi să-l susţină în efortul de a-l obţine.

Nu ţine cont de răul primit, nici nu propagă cu bârfa cele comise de ceilalţi, ci cu discreţie şi în tăcere încredinţează totul lui Dumnezeu, fără a da curs judecăţii.

Iubirea acoperă totul, spune Paul, nu ca să fie ascuns adevărul, de care creştinul chiar se bucură mereu, ci pentru ca păcatul să fie distinct de păcătos, în aşa fel încât unul să fie condamnat şi celălalt să fie salvat. Iubirea iartă totul, pentru ca toţi să putem găsi întărire în îmbrăţişarea milostivă a Tatălui şi să fim îmbrăcaţi de iertarea sa.

Paul încheie „elogiul adus iubirii” afirmând că aceasta din urmă, fiind cale excelentă pentru a ajunge la Dumnezeu, este mai mare decât credinţa şi decât speranţa. Ceea ce spune Apostolul este extrem de adevărat. În timp ce credinţa şi speranţa sunt „daruri provizorii”, adică legate de condiţia noastră viatică, de pelerini pe acest pământ, iubirea în schimb este un „dar definitiv”, o garanţie şi o anticipare a timpului din urmă, a împărăţiei lui Dumnezeu. Iată de ce tot restul va trece, dar iubirea nu se va sfârşi niciodată. Binele care se realizează în numele lui Dumnezeu este partea bună din noi care nu va fi ştearsă, care nu se va pierde. Judecata lui Dumnezeu cu privire la istorie se împlineşte cu privire la prezentul iubirii, la discernământul a ceea ce am făcut pentru alţii în numele său.

Aşa cum promite Isus, va fi câştigul vieţii veşnice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Caritas Internationalis a fost gândită şi voită pentru a da exprimare comuniunii ecleziale, acelei agape intra-ecleziale, pentru a fi un mijloc şi o manifestare a ei, mediind între Biserica universală şi Bisericile particulare, susţinând angajarea întregului popor al lui Dumnezeu în exercitarea carităţii.

Misiunea voastră este, înainte de toate, aceea de a coopera în semănatul Bisericii universale, vestind evanghelia cu faptele bune. Nu este vorba numai de a demara proiecte şi strategii care să se reveleze învingătoare, care să urmărească eficacitatea, ci să vă gândiţi într-un constant şi continuu proces de convertire misionară. Înseamnă a arăta că evanghelia este „răspuns la aşteptările cele mai profunde ale persoanei umane: la demnitatea sa şi la realizarea deplină în reciprocitate, în comuniune şi în rodnicie” (AL, 201). Pentru aceasta, nu este secundar a aminti legătura intimă între drumul de sfinţenie personală şi convertirea misionară eclezială: cel care lucrează pentru Caritas este chemat să dea mărturie despre această iubire în faţa lumii. Fiţi discipoli misionari, puneţi-vă în urmarea lui Cristos!

În al doilea rând, sunteţi chemaţi să însoţiţi Bisericile locale în angajarea lor efectivă la caritatea pastorală. Aveţi grijă să formaţi persoane competente, în măsură să ducă mesajul Bisericii în viaţa politică şi socială. Provocarea unui laicat conştient şi matur este mai actuală ca oricând, pentru că prezenţa lor se extinde în toate acele domenii care ating direct viaţa săracilor. Ei sunt cei care pot să exprime, cu libertate creativă, inima maternă şi grija Bisericii faţă de dreptatea socială, implicându-se în misiunea grea de a schimba structurile sociale nedrepte şi de a promova fericirea persoanei umane.

În sfârşit, vă recomand unitatea. Confederaţia voastră este făcută din atâtea identităţi: trăiţi diversitatea ca bogăţie, pluralitatea ca o resursă. Întreceţi-vă în a vă stima reciproc, lăsând ca toate conflictele să ducă la confruntare, la creştere şi nu la dezbinare.

Invoc mijlocirea Mariei, Maica Bisericii, şi, în timp ce vă cer să vă rugaţi pentru mine, cu bucurie implor binecuvântarea Domnului asupra voastră şi asupra celor care vă susţin în opera voastră.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Ioan Paul al II-lea, Documentul Durante l’Ultima Cena (În timpul Ultimei Cine], 16 septembrie 2004, 2.

[2] Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, 2.