|
| © Vatican Media |
Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la cursul de formare de la Rota Romana (23 noiembrie 2024)
Eminenţă,
Excelenţe,
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Sunt bucuros să vă întâlnesc la sfârşitul cursului de formare promovat de Tribunalul Rota Romana despre tema Ministerium Iustitiae et Caritatis in Veritate. Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial şi îi mulţumesc decanului de la Rota şi celor care au colaborat pentru aceste zile de studiu şi de reflecţie. Ele v-au dat ocazia de a examina provocările juridico-pastorale referitoare la căsătorie şi familie. Acest lucru este foarte important. Este vorba de un domeniu apostolic vast, dar şi complex şi delicat, căruia este necesar să se dedice energie şi entuziasm, cu intenţia de a promova evanghelia familiei şi a vieţii.
"Caritatea în adevăr, pentru care Isus Cristos a devenit martor prin viaţa sa pământească şi, mai ales, prin moartea şi învierea sa, este principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii omeniri. Iubirea – «caritas» – este o forţă extraordinară, care stimulează persoanele să se angajeze cu curaj şi generozitate în domeniul dreptăţii şi păcii. Este o forţă care-şi are originea în Dumnezeu, Iubire veşnică şi Adevăr absolut". Cu aceste cuvinte Benedict al XVI-lea deschidea enciclica sa Caritas in veritate[1], în care prezintă doctrina socială a Bisericii în perspectiva raportului dintre caritate şi dreptate, şi a ambelor cu adevărul. Sunt cuvinte care sunt valabile pentru întregul domeniu al societăţii civile, dar care sunt pe deplin pertinente atunci când se iau în considerare relaţiile dintre credincioşi şi dintre ei şi păstori, în cadrul poporului lui Dumnezeu. De aceea este foarte potrivit a califica misiunea Tribunalului Rota Romana ca ministerium iustitiae et caritatis in veritate – slujire a dreptăţii şi a carităţii în adevăr –; şi această descriere se poate extinde la toate tribunalele ecleziastice, ba chiar îmbrăţişează toată acţiunea pastorală a Bisericii, care a fost obiect al acestei întâlniri.
Fundamentul mesajului pe care astăzi aş vrea să vi-l las este acesta: voi sunteţi chemaţi să iubiţi dreptatea, caritatea şi adevărul şi să vă angajaţi zilnici pentru a le realiza în munca voastră ca jurişti canonişti şi în toate îndatoririle pe care le desfăşuraţi în slujba credincioşilor. Este vorba de a le iubi pe toate trei în acelaşi timp, pentru că ele merg împreună – dreptatea, caritatea şi adevărul, merg împreună – şi, dacă se face abstracţie de una, celelalte pierd din autenticitate. De fapt, modelul nostru este Isus Cristos, care este Adevărul şi este drept şi milostiv.
Nici dreptate fără caritate, nici caritate fără dreptate. O caritate fără dreptate nu este caritate. Dreptatea este virtute cardinală foarte importantă, care ne face să dăm fiecăruia dreptul său. Şi această virtute trebuie trăită desigur şi în interiorul Bisericii: cer asta drepturile credincioşilor şi drepturile Bisericii însăşi. Totuşi, în nicio comunitate umană, şi cu atât mai puţin în Biserică, nu este suficient a respecta drepturile: trebuie mers dincolo de drepturi, cu elanul carităţii, căutând binele celuilalt prin dăruirea generoasă a propriei existenţe. Trebuie trăită slujirea iubirii, "pentru că […] dreptatea se înţelege numai în lumina iubirii"[2]. Şi în îndeletnicirile voastre juridice trebuie să vă amintiţi de asta mereu: persoanele trebuie tratate nu numai conform dreptăţii, ceea ce este indispensabil, ci şi mai ales cu caritate. Nu uitaţi niciodată că acela care se apropie de voi cerându-vă să exercitaţi funcţia voastră eclezială trebuie să întâlnească mereu faţa Mamei noastre, Biserica sfântă, care îi iubeşte cu duioşie pe toţi fiii săi.
Astfel trebuie evitată o dreptate rece care să fie pur şi simplu distributivă fără a merge mai departe, adică fără milostivire. Se poate aplica dreptăţii ceea ce afirmă enciclica Fratelli tutti: "Persoanele pot dezvolta unele atitudini pe care le prezintă ca valori morale: tărie, sobrietate, hărnicie şi alte virtuţi. Însă pentru a orienta în mod adecvat actele diferitelor virtuţi morale, trebuie considerat şi în ce măsură ele realizează un dinamism de deschidere şi de unire faţă de alte persoane. Acest dinamism este caritatea pe care Dumnezeu o revarsă. Altminteri, vom avea poate numai o aparenţă de virtute, iar acestea vor fi incapabile să construiască viaţa în comun"[3].
Dar nici nu se poate imagina o caritate fără dreptate. De fapt "caritatea – explică tot Papa Benedict – depăşeşte dreptatea, pentru că a iubi înseamnă a dărui, a oferi din ceea ce este "al meu" altuia; dar nu este niciodată fără dreptate, care induce să se dea altuia ceea ce este «al său», ceea ce-i revine din cauza a ceea ce este el şi a ceea ce face el. Nu pot «să dăruiesc» altuia ceea ce este al meu, fără să-i fi dat în primul rând ceea ce-i revine conform dreptăţii. Cel care iubeşte cu caritate pe ceilalţi este înainte de toate drept faţă de ei"[4]. Tocmai pentru că îi iubiţi pe toţi şi pe fiecare credincios, cultivaţi sensibilitatea voastră juridică, nu înţeleasă cum se crede de atâtea ori ca simplă îndeplinire a formalităţilor de altfel necesare, ci ca recunoaştere delicată a ceea ce constituie un adevărat drept al persoanei în Biserică. Demnitatea sa infinită trebuie respectată exemplar în relaţiile intra-ecleziale.
Dar trebuie depăşite temeri inutile. Înainte de toate, teama de dreptate, ca şi cum ea ar putea ştirbi sau diminua caritatea. Dacă ne uităm bine, acea teamă provine dintr-o concepţie greşită despre dreptate, gândită ca revendicare egoistă şi potenţial conflictuală. Esenţa dreptăţii este cu totul altceva: ea este virtutea în mod tipic altruistă care mişcă spre binele celuilalt. Apoi dacă acest celălalt poate şi uneori trebuie să ceară ca să se respecte dreptul său, asta presupune obiectivitatea a ceea ce este necesar. Ca lucrători ai dreptăţii aveţi misiunea destul de relevantă de a contribui şi a constata care sunt drepturile şi obligaţiile credincioşilor şi cum trebuie să vă străduiţi pentru a le tutela, şi prin procese, atât de necesare când este cazul pentru binele Bisericii şi al tuturor membrilor săi.
Nici nu se poate avea frică de caritate, şi de milostivire ca exprimare caracteristică a sa. Caritatea nu dizolvă dreptatea, nu relativizează drepturile. În numele iubirii nu se poate neglija ceea ce este datorie de dreptate. De exemplu, nu se pot interpreta normele actuale despre procesele matrimoniale ca şi cum, în căutarea necesară a proximităţii şi a celerităţii, ele ar implica o slăbire a exigenţelor dreptăţii. La rândul său, milostivirea nu anulează dreptatea, dimpotrivă determină la trăirea ei mai delicat ca rod al compasiunii în faţa suferinţelor aproapelui. De fapt, "arhitrava care susţine viaţa Bisericii este milostivirea. Totul din acţiunea sa pastorală ar trebui să fie învăluit de duioşia cu care se îndreaptă spre credincioşi; nimic din vestirea sa şi din mărturia sa faţă de lume nu poate să fie lipsit de milostivire. Credibilitatea Bisericii trece pe drumul iubirii milostive şi compătimitoare"[5].
Armonia dintre caritate şi dreptate se luminează în referinţa lor comună la adevăr. Adevărată caritate şi adevărată dreptate: iată orizontul fascinant şi provocarea atrăgătoare a slujirii voastre ecleziale. Amintea asta incipit-ul însuşi al enciclicei lui Benedict al XVI-lea: Caritas in veritate. El învăţa în această privinţă: "Numai în adevăr caritatea străluceşte şi poate fi trăită în mod autentic. Adevărul este lumină care dă sens şi valoare carităţii. Această lumină este, în acelaşi timp, cea a raţiunii şi a credinţei, prin care inteligenţa ajunge la adevărul natural şi supranatural al carităţii: îi percepe semnificaţia de dăruire, de primire şi de comuniune. Fără adevăr, caritatea alunecă în sentimentalism. Iubirea devine un găoace goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr"[6].
Fraţilor şi surorilor, Biserica îşi pune multă încredere în voi, ca lucrători de dreptate şi de caritate în adevăr. Climatul muncii voastre să fie cel al speranţei, care este chiar în centrul de acum apropiatului An Sfânt. Se poate aplica vouă îndemnul pe care l-am făcut în Scrisoarea de convocare: "Să ne lăsăm atraşi încă de acum de speranţă şi să permitem ca prin intermediul nostru să devină contagioasă pentru cei care o doresc. Fie ca viaţa noastră să le spună: «Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, întăreşte-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul» (Ps 27,14). Fie ca forţa speranţei să umple prezentul nostru, în aşteptarea încrezătoare a întoarcerii Domnului Isus Cristos, căruia să fie lauda şi gloria acum şi în veacurile viitoare"[7].
Pentru misiunea voastră şi pentru sfinţirea voastră în ea, vă împart din inimă binecuvântarea mea. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] 29 iunie 2009, nr. 1.
[2] Scrisoarea enciclică Dilexit nos (24 octombrie 2024), 197.
[3] 3 octombrie 2020, nr. 91.
[4] Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 6; cf. Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 22.
[5] Bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015), 10.
[6] Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 3.
[7] Bula Spes non confundit (9 mai 2024), 25.
