Ce gândesc oamenii cu privire la iubire?
* Virgiliu afirmă, pe bună dreptate, în Bucolice: "iubirea învinge totul" ("Omnia vincit amor"), şi adaugă: "et nos cedamus amori" "să cedăm şi noi iubirii".
* Dante, în Divina comedie, afirmă că "iubirea mişcă soarele şi celelalte stele" (Paradisul, XXXIII, v. 145). În Dante, lumina şi iubirea sunt un singur lucru: sunt potenţa creatoare primordială care mişcă universul.
* Termenul iubire astăzi a devenit unul din cuvintele cele mai folosite şi, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înţelesuri complet diferite: se vorbeşte despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, de iubirea muncii, despre iubirea dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi rude, despre iubirea faţă de aproapele şi despre iubirea faţă de Dumnezeu.
* Deşi are semnificaţii şi interpretări multiple şi diferite:
- cuvântul iubire este "un cuvânt primordial, expresie a realităţii primordiale; nu se poate abandona simplu, ci trebuie reluat, purificat şi readus la strălucirea sa originară, pentru ca să poată lumina viaţa umană şi să o ducă pe calea cea dreaptă";
- iubirea dintre bărbat şi femeie iese în evidenţă ca arhetip al iubirii prin excelenţă, în faţa căreia pălesc, la prima vedere, toate celelalte tipuri de iubire.
Ce obiecţii se aduc Bisericii cu privire la iubire?
* Cineva obiectează: Biserica;
- cu poruncile şi interdicţiile sale oare nu face amar lucrul cel mai frumos al vieţii, adică iubirea?
- oare nu condamnă "erosul" (iubirea de atracţie) pentru a accepta numai "agape" (iubirea de dăruire dezinteresată)?
- nu este adversara corporalităţii, a sexualităţii umane?
- nu prezintă un mesaj, cel al iubirii, care astăzi este neactual şi ineficace? De fapt, trăim într-o perioadă în care:
§ ostilitatea şi aviditatea par că au devenit superputeri;
§ se asistă la apoteoza urii şi a răzbunării, ajungând uneori să se asocieze la ele numele lui Dumnezeu însuşi.
* La aceste obiecţii papa răspunde în diferite pagini din enciclică, dezvoltând tema iubirii.
De unde provine iubirea?
În concepţia creştină, iubirea provine de la Dumnezeu, mai mult însuşi Dumnezeu este Iubirea: "Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). A spune că "Dumnezeu este iubire" este la fel cu a afirma că Dumnezeu iubeşte.
Care sunt dimensiunile iubirii?
"Iubirea" are trei dimensiuni, manifestări: eros, philia, agape (caritas).
Care sunt caracteristicile erosului?
* Erosul are aceste caracteristici principale:
- semnifică iubirea "lumească";
- este ca înrădăcinată în însăşi natura omului;
- în Biblie, îşi are originea în bunătatea Creatorului;
- vrea să ne ridice "în extaz" spre divin, să ne conducă dincolo de noi înşine;
- poate să fie degradată la pur "sex", marfă, un simplu "lucru" care se poate cumpăra şi vinde. În acest caz:
§ există o degradare a trupului uman, care nu mai este integrat în întregul libertăţii existenţei noastre, nu mai este expresie vie a totalităţii fiinţei noastre, ci este ca respins în domeniul pur biologic;
§ omul însuşi devine marfă, este privat de demnitatea sa, dezumanizat.
* Erosul cere un drum de asceză, de renunţări, de purificări şi de vindecări. Are nevoie de disciplină, de purificare pentru a dărui omului nu plăcerea de o clipă, ci o anumită pregustare a culmii existenţei, a acelei fericiri la care tinde toată fiinţa noastră.
* Numai aşa erosul poate să se transforme în agape: în felul acesta iubirea faţă de celălalt nu se mai caută pe sine, ci devine grijă pentru celălalt, dispoziţie la sacrificiu pentru el şi deschidere şi spre darul unei noi vieţi umane.
Ce se înţelege prin philia?
Prin philia se înţelege iubirea de prietenie. Ea este reluată şi aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus şi discipolii săi.
Ce caracteristici are iubirea înţeleasă ca agape (caritas)?
Iubirea înţeleasă ca agape:
* este o iubire oblativă: iubirea devine îngrijirea celuilalt şi pentru celălalt. Nu se mai caută pe sine, cufundarea în beţia fericirii; în schimb caută binele celui iubit: devine renunţare, este gata pentru sacrificiu, ba chiar îl caută. Fericirea celuilalt devine mai importantă decât a mea. Atunci nu mai vreau numai să iau, ci să dăruiesc, şi tocmai în această eliberarea de eu omul se găseşte pe sine însuşi şi devine plin de bucurie;
* este "extaz", nu în sensul de un moment de beţie, ci extaz ca drum, ca exod permanent din eu-l închis în sine însuşi spre eliberarea sa prin dăruirea de sine, şi tocmai aşa spre regăsirea de sine, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu: "Dacă cineva va încerca să-şi salveze viaţa, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra" (Lc 17,33), spune Isus;
* nu este numai un sentiment. Sentimentele pleacă şi vin. Este şi sentiment, dar nu numai: implică toate dimensiunile şi manifestările persoanei. Iubirea implică şi voinţa şi inteligenţa. Cu cuvântul său, Dumnezeu se adresează inteligenţei noastre, voinţei noastre şi sentimentului nostru în aşa fel încât putem să învăţăm să-l iubim "din toate inima şi din tot sufletul";
* caută aspectul definitiv şi această într-un sens dublu: în sensul exclusivităţii ("numai această unică persoană"), şi în sensul acelui "pentru totdeauna". Iubirea cuprinde totalitatea existenţei în orice dimensiune a sa, şi în aceea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa tinde spre definitiv: iubirea tinde spre veşnicie;
* nu este ceva străin, pus alături sau chiar împotriva erosului, ci eros şi agape sunt unite între ele.
Cum sunt unite între ele eros şi agape?
* "Iubirea" este unica realitate, chiar dacă are diferite dimensiuni; din când în când, una şi cealaltă dimensiune pot să iasă mai mult în evidenţă. În realitate, eros şi agape nu se lasă niciodată separate complet una de cealaltă. Eros şi agape nu se opun, ci se armonizează între ele. Cer să nu fie niciodată separate complet una de alta, dimpotrivă cu cât ambele, deşi în dimensiuni diferite, găsesc echilibrul lor just, cu atât se realizează adevărata natură a iubirii.
* Chiar dacă iniţial erosul este mai ales doritor, ascendent - fascinaţie pentru marea promisiune de fericire - apropiindu-se apoi de cealaltă va pune tot mai puţin întrebări despre sine, va căuta tot mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji tot mai mult de el, se va dărui şi va dări "să fie pentru" celălalt. Astfel, momentul lui agape se inserează în eros; altminteri, erosul decade şi pierde şi însăşi natura sa. Pe de altă parte, omul nu poate nici să trăiască exclusiv în iubirea oblativă, descendentă. Nu poate mereu numai să dăruiască, trebuie şi să primească. Cine vrea să dăruiască iubire, el însuşi trebuie să o primească în dar.
* Părinţii Bisericii au văzut simbolizată, în relatarea despre scara lui Iacob, această conexiune inseparabilă dintre urcare şi coborâre, dintre erosul care îl caută pe Dumnezeu şi agape care transmite darul primit (cf. Gen 28,12; In 1,51).
* Aşadar, iubirea, care iniţial apare mai ales ca eros între bărbat şi femeie, trebuie apoi să se transforme interior în agape, în dăruire de sine pentru celălalt, şi aceasta tocmai pentru a răspunde la adevărata natură a erosului.
* În căsătoria monogamică, ce corespunde imaginii lui Dumnezeu monoteist, străluceşte întâlnirea erosului cu agape. Căsătoria bazată pe o iubire exclusivă şi definitivă devine icoana raportului lui Dumnezeu cu poporul său şi invers: modul de a iubi al lui Dumnezeu devine măsura iubirii umane. Această legătură strânsă între eros, agape şi căsătorie în Biblie aproape că nu are texte paralele în literatura din afara ei.
Ce loc ocupă agape în creştinism?
Este fundamentul şi centrul credinţei creştine. De fapt:
* Dumnezeu creează totul din iubire.
* Omul mai ales este creat de Dumnezeu-iubire, este creat pentru a iubi şi este creat cu capacitatea de a iubi. A spune că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu înseamnă că ne asemănăm cu Dumnezeu în iubire.
* Dumnezeu îl iubeşte gratuit pe om şi îl iubeşte în moduri infinite. De fapt, Dumnezeu:
- este mai intim pentru mine decât sunt eu însumi, mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu pe mine însumi;
- iartă păcatul omului;
- devine el însuşi om în Isus Cristos, pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu.
* Isus Cristos:
- este cel în care Dumnezeu a luat un chip omenesc şi o inimă omenească;
- este iubirea care se dăruieşte până la moarte: moare şi învie din moarte pentru a-l mântui pe om;
- devine chiar hrana noastră, în Euharistie: ceea ce era faptul de a sta în faţa lui Dumnezeu devine acum, prin participarea la dăruirea lui Isus, împărtăşire cu trupul său şi cu sângele său, devine unire intimă şi profundă cu el;
- în timp ce ne leagă de el ne uneşte între noi, constituindu-ne într-o singură mare familie: Biserica: "Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine" (1Cor 10,17).
* Agape în creştinism:
- este realitatea cea mai mare: "Dar mai mare decât toate este iubirea" (1Cor 13,13);
- "este la începutul existenţei creştine. De fapt, la baza existenţei creştine nu există o decizie etică sau o mare idee abstractă, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, cu Iubirea, care dă vieţii un nou orizont şi direcţia justă, definitivă;
- are incidenţă la nivel personal, social, cultural, propunând un stil de viaţă care frânge cercul de efemer şi de egoist în care suntem închişi;
- ne face să-l considerăm pe om mereu ca fiinţă uni-duală, în care spiritul şi materia se întrepătrund reciproc, experimentând tocmai aşa ambele o nouă nobleţe;
- nu anulează diferenţele legitime, ci le armonizează într-o unitate superioară, care nu este impusă din exterior, ci care din interior dă formă, pentru a spune aşa, întregului;
- uneşte împreună Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui: în cel mai mic îl întâlnim pe însuşi Isus şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu. Eu iubesc, în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, chiar şi persoana pe care nu o plac sau nici măcar nu o cunosc. El vrea ca noi să devenim prieteni ai prietenilor săi. În "cultul" însuşi, în împărtăşania euharistică este conţinut faptul de a fi iubiţi şi de a iubi la rândul nostru pe ceilalţi. O Euharistie care nu se traduce în iubire practicată concret este în ea însăşi fragmentată".
* Omul poate realiza agape, deoarece:
- este creată după imaginea lui Dumnezeu-iubire şi este iubit de Dumnezeu, aşadar, iubeşte în aspectul complet al potenţialităţilor sale;
- îl primeşte în dar pe Duhul Sfânt, prin Botez şi Mir.
* "Agape comportă un drum de creştere care nu este niciodată încheiat şi completat; se transformă în decursul vieţii, se maturizează şi tocmai pentru aceasta rămâne fidelă faţă de sine însuşi. De fapt, iubirea nu se găseşte deja frumoasă şi pregătită, ci creşte; pentru a spune aşa, noi putem să o învăţăm lent în aşa fel încât ea să cuprindă tot mai mult toate forţele noastre şi să ne deschidă calea pentru o viaţă corectă".
* La întrebarea lui Dostoevski: ce frumuseţe va salva lumea? Răspunsul este: frumuseţea explozivă a iubirii lui Dumnezeu.
Iubirea se poate porunci?
"De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10), iubirea acum nu mai este doar o "poruncă", ci este răspunsul la darul iubirii, cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. "Porunca" iubirii devine posibilă numai pentru că nu este doar exigenţă: iubirea poate să fie "poruncită", deoarece mai înainte este dăruită.
Iubirea nu poate fi poruncită. Dumnezeu nu ne porunceşte un sentiment, ci ne face să experimentăm iubirea sa. Şi din aceasta, ca răspuns, poate să apară iubirea şi în noi. În creştinism iubirea nu este o impunere, ci o propunere, un exemplu. Un dar se poate primi, sau respinge. Însă măreţia lui Cristos este: eu sunt pentru cel care mă vrea.
A da presupune deci a obţine: ceea ce ne permite să iubim este faptul că am fost iubiţi. Iubirea noastră este răspunsul la darul iubirii cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Aşa cum un copil ca adult va şti să iubească dacă de mic a fost iubit de mama şi de tata, tot aşa omul ştie să dăruiască pentru că mai înainte a primit, a experimentat iubirea lui Dumnezeu".
Este posibil cu adevărat să-l iubim pe Dumnezeu deşi nu-l vedem?
* "Într-adevăr, nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu aşa cum este el în sine însuşi. Totuşi Dumnezeu nu este pentru noi complet invizibil, nu a rămas pentru noi pur şi simplu inaccesibil. Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, spune Scrisoarea lui Ioan (cf. 4,10) şi această iubire a lui Dumnezeu s-a manifestat printre noi, s-a arătat căci el "l-a trimis în lume pe Fiul său, unul-născut, ca să trăim prin el" (1In 4,9). Dumnezeu s-a arătat: în Isus noi am putut să-l vedem pe Tatăl (cf. In 14,9).
* Putem să-l iubim pe Dumnezeu, dat fiind faptul că el nu a rămas la o distanţă la care nu se poate ajunge, ci a intrat şi intră în viaţa noastră. Vine spre noi, spre fiecare dintre noi:
- cu cuvântul său, conţinut în Sfânta Scriptură;
- în sacramente prin care lucrează în existenţa noastră, în special în Euharistie
- în liturgia Bisericii, în rugăciunea sa;
- în comunitatea vie a credincioşilor: în ea noi experimentăm iubirea lui Dumnezeu, percepem prezenţa sa şi învăţăm în acest fel şi să o recunoaşte în viaţa zilnică;
- în întâlnirea cu aproapele nostru, îndeosebi cu persoane care sunt atinse de el şi transmit lumina sa;
- în evenimentele prin care el intervine în viaţa noastră;
- în semnele creaţiei, pe care ni le-a dăruit.
* Dumnezeu nu numai că ne-a oferit iubirea, ci a trăit-o el cel dintâi şi în mod deplin şi bate în atâtea moduri la uşa inimii noastre pentru a trezi iubirea noastră de răspuns".
Credinţa diminuează capacitatea omului de a iubi?
Nicidecum. Dimpotrivă o intensifică: credinţa ne educă să iubim dincolo de limitele pe care istoria, politica, cultura, caracterul le impun în raportul cu ceilalţi. Graţie credinţei învăţăm să nu mai privim cealaltă persoană numai cu proprii ochi şi cu propriile sentimente, ci conform perspectivei lui Isus Cristos. Toţi cei care cred în Cristos pot să iubească mai bine şi mai mult. Cel care merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci în schimb devine cu adevărat aproapele lor.
Ce model de agape avem?
Isus Cristos este modelul prin excelenţă.
* "De fapt el este Iubirea întrupată a lui Dumnezeu. În el eros-agape ajunge la forma sa cea mai radicală. În moartea pe cruce, Isus, dăruindu-se pentru a-l ridica şi mântui pe om, exprima iubirea în forma cea mai sublimă, deoarece se împlineşte acea îndreptare a lui Dumnezeu împotriva sieşi în care el se dăruieşte pentru a-l ridica pe om şi a-l mântui.
* Acestui act de oferire Isus i-a asigurat o prezenţă durabilă prin instituirea Euharistiei, în care sub speciile pâinii şi vinului se dăruieşte pe sine însuşi ca mană nouă care ne uneşte cu el. Participând la Euharistie, şi noi suntem implicaţi în dinamica dăruirii sale. Ne unim cu el şi în acelaşi timp ne unim cu toţi ceilalţi cărora el se dăruieşte; astfel devenim toţi "un singur trup". În felul acesta iubirea faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele sunt cu adevărat unite împreună.
De ce Biserica realizează slujirea de iubire?
* "Slujirea de iubire aparţine esenţei Bisericii, ca şi slujirea sacramentelor şi slujirea vestirii evangheliei. Aceste trei slujiri se presupun reciproc şi nu pot fi separate una de alta.
* Biserica nu poate fi dispensată niciodată de exercitarea iubirii ca activitate organizată a credincioşilor şi, pe de altă parte, nu va fi niciodată o situaţie în care să nu fie nevoie de iubirea fiecărui creştin, deoarece omul, dincolo de dreptate, va avea mereu nevoie de iubire.
* Organizarea eclezială a carităţii nu este o formă de asistenţă socială care se adaugă întâmplător la realitatea Bisericii, o iniţiativă care s-ar putea lăsa şi altora. În schimb ea face parte din natura Bisericii. După cum Logosului divin îi corespunde vestirea umană, cuvântul credinţei, tot aşa lui Agape, care este Dumnezeu, trebuie să-i corespundă agape a Bisericii, activitatea sa caritativă.
* Iubirea aproapelui este datoria oricărui credincios, ca şi a întregii comunităţi ecleziale la toate nivelurile: comunitate locală (parohie), Biserică particulară (dieceză), Biserică universală. Actul totalmente personal al lui agape nu poate să rămână niciodată un lucru doar individual, ci trebuie să devină în schimb şi un act esenţial al Bisericii ca şi comunitate: adică are nevoie şi de forma instituţională care se exprimă în acţiunea comunitară a Bisericii.
* Conştiinţa acestei îndatoriri caritative a avut relevanţă constitutivă în Biserică încă de la începuturile sale (cf. Fap 2,44-45) şi foarte repede s-a manifestat şi necesitatea unei anumite organizări ca bază pentru a îndeplinire mai eficientă a ei. Astfel, în structura fundamentală a Bisericii a apărut "diaconia" ca slujire a iubirii faţă de aproapele, exercitată în mod comunitar şi în mod ordonat, o slujire concretă, dar în acelaşi timp şi spirituală (cf. Fap 6,1-6). Cu răspândirea progresivă a Bisericii, această exercitare a carităţii s-a confirmat ca unul din domeniile sale esenţiale".
Activitatea caritativă a Bisericii este contrară dreptăţii?
Încă din secolul al XIX-lea, împotriva activităţii caritative a Bisericii s-a adus o obiecţie fundamentală: ea ar fi în opoziţie - s-a spus - cu dreptatea şi ar ajunge să acţioneze ca sistem de conservare a status quoului. Cu realizarea fiecărei opere de caritate Biserica ar favoriza menţinerea sistemului nedrept existent, făcându-l într-un fel suportabil şi frânând astfel răzvrătirea şi potenţiala îndreptare spre o lume mai bună".
Voind să răspundem la această obiecţie, trebuie spus că:
* trebuie lucrat constant pentru ca fiecare să aibă necesarul şi nimeni să nu sufere de lipsuri;
* egoismul persoanelor, grupurilor, statelor este mereu la pândă, şi de aceea trebuie luptat mereu împotriva lui;
* dincolo de dreptate, omul va avea mereu nevoie de iubire, care singură dă un suflet dreptăţii.
Biserica nu poate lăsa această slujire altor organizaţii filantropice?
Răspunsul este: nu, Biserica nu poate face aceasta. "Ea trebuie să practice iubirea faţă de aproapele şi ca şi comunitate, altminteri îl vesteşte pe Dumnezeul iubirii în mod incomplet şi insuficient. Angajarea caritativă are un sens care merge mult dincolo de simpla filantropie. Însuşi Dumnezeu ne stimulează în interiorul nostru să alinăm lipsurile. Astfel, în definitiv, noi îl ducem pe el însuşi în lumea suferindă. Cu cât îl ducem în mod conştient şi clar ca dar, cu atât iubirea noastră va schimba mai eficient lumea şi va trezi speranţa, o speranţă care merge dincolo de moarte" (Benedict al XVI-lea, Scrisoare către cititorii revistei Famiglia cristiana, februarie 2006).
Ce caracteristici are activitatea caritativă a Bisericii?
Activitatea caritativă a Bisericii, pentru a fi autentică şi eficace:
* salvgardează propria identitate: de fapt, ea, "în afară de prima semnificaţie foarte concretă a ajutării aproapelui, are în mod esenţial şi aceea de a comunica tuturor celorlalţi iubirea lui Dumnezeu, pe care noi înşine am primit-o. Ea trebuie să-l facă într-un fel vizibil pe Dumnezeul cel viu. (...) Dumnezeu şi Cristos în organizarea caritativă nu trebuie să fie cuvinte străine; ele în realitate indică izvorul originar al carităţii ecleziale. Forţa Caritas-ului depinde de forţa credinţei tuturor membrilor şi colaboratorilor";
* pe lângă competenţa profesională, se bazează "pe experienţa unei întâlniri personale cu Cristos, a cărui iubire a atins inima credinciosului trezind în el iubirea faţă de aproapele. Programul creştinului este programul lui Isus: o inimă care vede. Această inimă vede unde este nevoie de iubire şi acţionează în mod corespunzător";
* are ca magna charta imnul adus iubirii de sfântul Paul (cf. 1Cor 13 şi urm.), care o face să evite riscul de a se degrada în pur activism;
* este însoţită în mod necesar de rugăciune. "Contactul viu cu Cristos evită ca experienţa imensităţii necesităţii şi a limitelor a propriei activităţi să-l poată duce, pe de o parte, pe lucrător în ideologia care pretinde să facă acum ceea ce Dumnezeu, după cât se pare, nu reuşeşte sau, pe de altă parte, să poată deveni ispită de a ceda inerţiei şi resemnării. Cel care se roagă nu-şi iroseşte timpul, chiar dacă situaţia pare să stimuleze numai la acţiune, nici nu pretinde să schimbe sau să corecteze planurile lui Dumnezeu, ci caută - după exemplul Mariei şi al sfinţilor - să scoată din Dumnezeu lumina şi forţa iubirii care învinge orice întuneric şi egoism prezente în lume";
* se realizează în comuniune cu episcopii: fără această legătură, marile agenţii ecleziale de caritate ar putea fi ameninţate, în practică, să se disocieze de Biserică şi să se identifice cu organisme neguvernamentale, ca o oarecare organizaţie obişnuită de asistenţă: în aceste cazuri, filozofia lor nu s-ar deosebi de Crucea Roşie sau de agenţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite;
* este independentă de partide şi ideologii. Activitatea caritativă a Bisericii "nu este un mijloc pentru a schimba lumea în mod ideologic şi nu este în slujba strategiilor lumeşti, ci este pusă în act aici şi acum de iubirea de care omul are mereu nevoie";
* cultivă o colaborare fructuoasă cu multiplele organizaţii caritative şi filantropice, cu structurile statului şi asociaţiile umanitare care însoţesc în diferite moduri solidaritatea exprimată de societatea civilă;
* evită să facă prozelitism. "Iubirea este gratuită. Nu se foloseşte pentru a atinge alte scopuri. Dar lucrul acesta nu înseamnă că acţiunea caritativă trebuie să-l lase deoparte, ca să spunem aşa, pe Dumnezeu şi pe Cristos. Creştinul ştie când a venit timpul să vorbească despre Dumnezeu şi când este potrivit să nu-l pomenească şi să lase să vorbească doar iubirea. El ştie că Dumnezeu este Iubire şi se face prezent tocmai în momentele în care nu s-a făcut nimic altceva decât iubire".
Mons. Raffaello Martinelli,
primatul bazilicii "Sfinţii Ambrozie şi Carol" din Roma
NB: Pentru a aprofunda tema, a se citi enciclica papei Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 2006.
Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Patraşcu
