Dragi preoţi, călugăriţe şi credincioşi laici, care formaţi comunitatea Colegiului Pontifical Filipinez "de Nuestra Señora de la Paz y Buen Viaje", sunt bucuros să vă întâlnesc la aniversarea celor 500 de ani de la prima vestire a credinţei creştine în Filipine şi a celebrării primei Sfinte Liturghii, care a fost la 31 martie 1561, în ziua de Paşte. Şi merită să fie amintită şi o altă aniversare care vă priveşte, mai apropiată în timp: cea a întemeierii colegiului vostru la 29 iunie 1961. Sfântul Ioan al XXIII-lea l-a inaugurat personal la 7 octombrie în acel an. Îi mulţumim împreună Domnului pentru aceşti şaizeci de ani de formare sacerdotală, care au dat atâtor seminarişti şi preoţi posibilitatea de a creşte după inima lui Cristos pentru slujirea poporului lui Dumnezeu din Filipine.
Pornind de la aceste aniversări şi date, aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii despre timp, din care este făcută viaţa voastră şi care este un dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit şi l-a încredinţat responsabilităţii noastre, pentru ca să ştim să percepem ocazia pentru a spune "mulţumirile" noastre, pentru a face fapte bune şi a privi înainte cu speranţă. Şi aş vrea să-i mulţumesc rectorului pentru cuvintele pe care ni le-a spus. Însă, scuzaţi-mă, eu credeam că era un tânăr din Acţiunea Catolică! Voi nu îmbătrâniţi niciodată! Şi sunt bucuros că este cu voi cardinalul [Tagle]. Şi acesta este un lucru frumos. Să ne întoarcem asupra timpului.
Înainte de toate, să ne gândim la trecut, la istoria pe care fiecare persoană şi fiecare realitate o poartă cu sine. A merge în urmă în timp, chiar multe secole, aşa cum facem pentru naşterea Bisericii din Filipine, înseamnă a merge cu amintirea, mergând înapoi pe urmele celor care ne-au precedat, pentru a ne întoarce la originile credinţei voastre cu sentimente de recunoştinţă şi de uimire pentru ceea ce v-a fost dăruit. Fiecare aniversare dă oportunitatea de a răsfoi "albumul de familie" şi de a aminti de unde venim, ce credinţă trăită şi ce mărturii evanghelice ne-au permis să fim ceea ce suntem acum. Amintirea. Acea amintire deuteronomică; acea amintire care este mereu la baza vieţii zilnice. Amintirea drumului parcurs... "Amintiţi-vă, comemoraţi", spunea Moise în Deuteronom. "Amintiţi-vă timpurile, harurile lui Dumnezeu, nu uitaţi". A aminti rădăcina. Paul îi spunea lui Timotei: "Aminteşte-ţi de mama ta, de bunica ta". Rădăcinile, amintirea. Şi autorul Scrisorii către Evrei: "Amintiţi-vă de pristinos dies, acele prime zile, şi amintiţi-vă de cei care v-au vestit evanghelia". Un creştinism fără amintire este o enciclopedie, dar nu este viaţă.
Şi acest lucru - amintirea - este valabil pentru un popor întreg, dar şi pentru fiecare persoană. Fiecare dintre noi trebuie să meargă înapoi şi să-şi amintească mulţii paşi frumoşi şi urâţi, buni şi răi, dar să vadă mereu că acolo este Providenţa lui Dumnezeu. Privirea spre trecut ne face să-i amintim pe cei care cei dintâi ne-au făcut să ne îndrăgostim de Isus - un paroh, o soră, bunicii noştri, sau părinţii - cărora le suntem datori cu cel mai mare dintre daruri. Şi apoi pentru preoţi este îndrăgită în mod deosebit amintirea descoperirii vocaţiei, a momentului în care s-a spus primul, convinsul "da" la chemarea lui Dumnezeu, precum şi a zilei hirotonirii.
Când vi se întâmplă să vă simţiţi obosiţi şi descurajaţi - tuturor li se întâmplă asta - să vă simţiţi dărâmaţi de vreo încercare sau insucces, priviţi înapoi la istoria voastră, nu pentru a fugi într-un trecut "ideal", ci pentru a regăsi elanul şi emoţia "primei iubiri", cea a lui Ieremia (cf. Ier 2,2). Întoarcerea la prima iubire. Face bine să se reparcurgă trecerile lui Dumnezeu în viaţa noastră, toate momentele în care Domnul a intersectat drumul nostru, pentru a corecta, a încuraja, a relua, a reanima, a ierta. Astfel, ne este clar că Domnul nu ne-a părăsit niciodată, ne-a fost mereu alături în manieră când mai discretă, când mai evidentă, chiar şi în momentele care ni s-au părut mai întunecate şi mai aride.
Dacă trecutul oferă oportunitatea de a fi conştienţi de soliditatea credinţei noastre şi a vocaţiei noastre, viitorul lărgeşte orizonturile şi este o şcoală de speranţă. Viaţa creştină este prin natura sa proiectată spre viitor, cel apropiat, dar şi cel mai îndepărtat, la sfârşitul timpurilor, când vom putea să-l întâlnim pe Cel Înviat care a mers ca să ne pregătească un loc în Casa Tatălui (cf. In 14,2).
Aşa cum trecutul nu trebuie să fie o retragere intimistă, tot aşa trebuie combătută ispita fugilor înainte, când nu trăim în pace prezentul nostru. Suntem în seminar şi totul ne apasă, pentru că ne imaginăm cu va fi viaţa după hirotonire. Ne este încredinţată o misiune pastorală şi, la primele dificultăţi, deja ne gândim la locul unde cu adevărat am putea să dăm ceea ce avem mai bun în noi înşine. Şi aşa mai departe, o precesiune păcătoasă asupra viitorului, imatură, pentru a scăpa de prezent. Adevăratul viitor este ancorat în prezent şi în trecut. Şi astfel atâţia oameni, timp de ani sau o viaţă întreagă, nu ajung la convertire. Este un pic spiritul plângerilor: "şi asta, asta, asta...". Dar priveşte înainte, priveşte înapoi. Tu ai promisiunea. Tu ai lecţia. Fă ca acum să fie o alianţă care să te ducă înapoi, dar nu umbla în acel labirint al propriilor plângeri, al propriilor insatisfacţii, al propriilor neplăceri. Acesta este începutul unei boli urâte, urâte, urâte care este amărăciunea sufletului.
Dragi preoţi - dar poate fi valabil şi pentru consacraţi şi pentru laici, dragilor - nu fiţi oameni ai veşnicului mâine, care mută mereu înainte, într-o condiţie ideală ipotetică - utopia rea - care mută momentul oportun şi decisiv pentru a face ceva bun; şi nu trăiţi în perena condiţie de "apnee", limitându-vă să suportaţi prezentul şi să aşteptaţi ca să treacă. "Da, Doamne, mâine, mâine...". Acel mâine bolnav.
În schimb, viitor în sens pozitiv înseamnă o privire profetică, o capacitate a discipolului care, fidel faţă de Învăţător, pornind de la ceea ce are în faţa sa, ştie să vadă ceea ce încă nu există şi se străduieşte după propria vocaţie pentru a o realiza, ca instrument docil în mâinile lui Dumnezeu.
Şi după ce am "călătorit" în trecut şi în viitor, să ne întoarcem la prezent, unicul timp care acum este în mâinile noastre, de care suntem chemaţi să profităm pentru un drum de convertire şi sfinţire. Prezentul este momentul în care Dumnezeu cheamă, nu ieri, nu mâine: astăzi; suntem chemaţi să trăim ziua de astăzi, inclusiv contradicţiile, suferinţele şi mizeriile sale - şi păcatele noastre -, care nu trebuie alungate sau evitate, ci asumate şi iubite ca ocazii pe care Domnul ni le oferă pentru a fi mai intim uniţi cu el şi chiar pe cruce.
Şi astăzi, dragi prieteni, este timpul concreteţii. Ziua de astăzi este concreteţe. Voi, preoţii, sunteţi la Roma pentru studiu şi formare permanentă în comunitatea din acest colegiu. Nu vi se cere să regretaţi parohiile din care veniţi, nici să vă imaginaţi funcţiile "prestigioase" pe care episcopul cu siguranţă va voi să vi le încredinţeze la întoarcerea voastră... Nu, asta nu! Aceasta este fantezie. În schimb, este vorba de a iubi această comunitate concretă, de a sluji fraţii pe care Dumnezeu i-a pus alături de voi - şi a nu vorbi rău despre ei! -, de a percepe oportunităţile de practică pastorală care vă sunt date. Dat fiind motivul pentru care sunteţi aici, este vorba de a fi serioşi şi silitori în studiu. Aşa cum a spus predecesorilor voştri Sfântul Ioan Paul al II-lea, "prin angajarea voastră în studiu veţi fi pregătiţi să desfăşuraţi slujirea cuvântului, proclamând misterul mântuirii clar şi fără ambiguităţi, distingându-l de simplele opinii umane" (2 iunie 2001).
A cunoaşte trecutul, proiectaţi în viitor, pentru a trăi mai bine prezentul, timp oportun pentru formare şi pentru sfinţire, primind oportunităţile pe care Domnul vi le dă de a-l urma şi de a configura la el viaţa voastră, chiar fiind departe de Filipinele voastre iubite.
Închei cu cuvintele Sfântului Ioan al XXIII-lea, cele pe care le-a adresat în urmă cu şaizeci de ani primei comunităţi a Colegiului Filipinez, pentru ca toţi preoţii să poată găsi aici "fe y cultura en fuente abundante y ambiente fraternal, y así pertrechados volverán a su patria, como escogidos pregoneros de la verdad" ["credinţă şi cultură în izvorul abundent şi ambient fratern, şi astfel echipaţi se vor întoarce în patria lor, ca vestitori aleşi ai adevărului"] (Mesaj radio, 7 octombrie 1961). Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
