Iubiţi fraţi şi surori!
Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia celei de-a 85-a aniversări a întemeierii Colegiului Pio Romeno. Vă salut pe toţi, superiori de la Congregaţia pentru Bisericile Orientale, preoţi, studenţi şi angajaţi de la Colegiu, şi mulţumesc rectorului, părintele Gabriel, pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru.
În urmă cu doi ani, în timpul Dumnezeieştii Liturghii pe care am prezidat-o la Blaj, la Câmpia Libertăţii, am încurajat să se opună rezistenţă noilor ideologii care încearcă să se impună şi să dezrădăcineze popoarele, uneori în mod ascuns, din tradiţiile lor religioase şi culturale. În timpul acelei celebrări am proclamat fericiţi şapte episcopi martiri, indicându-i ca exemple pentru tot poporul român. Voi, aici la Roma, în oraşul care păstrează mărturia lui Petru, Paul şi a altor mulţi martiri, puteţi redescoperi în mod împlinit rădăcinile voastre, prin studiu şi meditaţie. Este o oportunitate preţioasă să puteţi reflecta asupra modului în care s-au format rădăcinile. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Biserica greco-catolică română nu mai avea episcopi activi, deoarece au fost ucişi sau închişi, episcopul Ioan Ploscaru de Lugoj, prizonier timp de cincisprezece ani, a scris în jurnalul său: "Preoţii şi episcopii Bisericii Greco-Catolice au considerat această perioadă drept cea mai preţioasă din existenţa lor. Este un har a putea oferi lui Dumnezeu propriile suferinţe şi mărturia propriei credinţe, chiar şi cu preţul vieţii". Cel care îşi dă viaţa pentru evanghelie gândeşte astfel, îmbrăţişează răspunsul lui Dumnezeu la răul din lume: se încredinţează pe sine însuşi, imită iubirea blândă şi gratuită a Domnului Isus, care se oferă pentru cei de aproape şi pentru cei de departe. Acesta este izvorul care a permis rădăcinilor să se altoiască în pământ, să crească robuste şi să aducă rod. Şi voi sunteţi acel rod.
Dragi prieteni, fără a alimenta rădăcinile orice tradiţie religioasă pierde rodnicia. De fapt, are loc un proces periculos: cu trecerea timpului se focalizează tot mai mult asupra lor înşişi, asupra propriei apartenenţe, pierzând dinamismul originilor. Atunci se concentrează asupra aspectelor instituţionale, exterioare, asupra apărării propriului grup, a propriei istorii şi a propriilor privilegii, pierzând, eventual fără a-şi da seama, gustul darului. Rămânând în metaforă, este ca şi cum s-ar opri pentru a vedea trunchiul, ramurile şi frunzele, uitând că totul este susţinut de rădăcini. Dar numai dacă rădăcinile sunt bine afânate pomul continuă să crească măreţ; altminteri se concentrează pe sine însuşi şi moare. Asta se întâmplă când ne acomodăm şi suntem atinşi de virusul mondenităţii spirituale, care este răul cel mai mare care se poate întâmpla în Biserică: mondenitatea spirituală. Atunci ne ofilim într-o viaţă mediocră, autoreferenţială, făcută din arivism, escaladări, căutare de satisfacţii personale şi plăceri uşoare. Atitudinea care încearcă să se caţăre, să aibă putere, să aibă bani, să aibă faimă, să fie comozi, să facă o carieră. Asta înseamnă a voi să crească fără rădăcini. Este adevărat că există alţii care merg la rădăcini pentru a se ascunde acolo, pentru că le este frică de creştere. Este adevărat. La rădăcini se merge pentru a lua forţă, a lua sucul şi a continua să se crească. Nu se poate trăi în rădăcini şi nu se poate trăi în copac fără rădăcini. Tradiţia este un pic mesajul pe care noi îl primim de la rădăcini: este ceea ce îţi dă forţa pentru a merge înainte, astăzi, fără a repeta lucrurile de ieri, dar cu aceeaşi forţă a primei inspiraţii.
Aici la Roma, în afară de a aprofunda rădăcinile, aveţi posibilitatea de a vă gândi la modul de a le actualiza, pentru ca slujirea voastră să nu fie o repetare sterilă a trecutului sau o menţinere a prezentului, ci să fie rodnic, care să privească înainte. Şi acesta este secretul rodniciei este acelaşi al acelor episcopi şi preoţi: adică, darul vieţii, evanghelia de pus în practică având inimă de păstori. Mă gândesc la cardinalul Mureşan, care peste câteva zile va împlini 91 de ani: ani de slujire în preoţie, începută în urmă cu şaizeci de ani într-un subteran umil, după eliberarea din închisoare a episcopilor supravieţuitori. Păstori săraci în lucruri, dar bogaţi în evanghelie. Fiţi astfel, apostoli bucuroşi ai credinţei pe care aţi moştenit-o, dispuşi să nu ţineţi nimic pentru voi înşivă şi gata să vă reconciliaţi cu toţi, să iertaţi şi să ţeseţi unitate, depăşind orice ostilitate şi victimizare. Atunci şi sămânţa voastră va fi evanghelică şi va aduce rod. Fără a uita de trecut, ci a trăi în prezent, cu rodnicie.
După rădăcini, aş vrea să vă spun ceva şi despre teren. În timp ce studiaţi, nu uitaţi terenul bun al credinţei. Este cel lucrat de bunicii voştri, de părinţii voştri, cel al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. În timp ce vă pregătiţi să transmiteţi credinţa, gândiţi-vă la ei şi amintiţi-vă că Evanghelia nu se vesteşte prin cuvinte complicate, ci în limba oamenilor, aşa cum ne-a învăţat Isus, Înţelepciunea întrupată: se transmite "în dialect", în dialectul poporului lui Dumnezeu, cel pe care-l înţelege poporul, cu simplitate. Vă rog, fiţi atenţi să nu deveniţi "clerici de stat", fiţi păstori ai poporului: apropiere de poporul din care voi veniţi. Paul îi spunea lui Timotei: "Adu-ţi aminte de mama ta şi de bunica ta". Rădăcinile tale, poporul la care tu aparţii. Şi profetul Samuel îi spune regelui David: "Adu-ţi aminte că ai fost ales chiar din turmă: nu uita turma din care tu ai fost ales", este prima ta apartenenţă. Autorul Scrisorii către Evrei ne recomandă: "Amintiţi-vă de înaintaşii voştri, de cei care v-au vestit cuvântul lui Dumnezeu". Vă rog, nu uitaţi poporul din care voi veniţi. Nu fiţi preoţi de laborator teologic, nu. Preoţi din popor, cu mirosul poporului, cu mirosul turmei. Am spus că evanghelia nu se vesteşte prin cuvinte complicate, ci "în dialect". Terenul bun este şi acela care vă face să atingeţi carnea lui Cristos, prezent în cei săraci, în cei bolnavi, în cei suferinzi, în cei mici şi în cei simpli, în cel care suferă şi în care este Isus, în cei rebutaţi, în această cultură a rebutului în care trebuie să trăim. Mă gândesc îndeosebi la numeroşii refugiaţi din Ucraina vecină pe care şi România îi primeşte şi îi asistă.
Aş vrea să spun un cuvânt şi vouă, dragi studenţi de limbă arabă care aparţineţi fostului Colegiu "Sfântul Efrem". De circa zece ani, toţi formaţi o comunitate unică. Împărtăşirea voastră de viaţă nu trebuie să fie simţită ca o diminuare a respectivelor trăsături distinctive, ci o rodnică promisiune de viitor. Colegiile naţionale, orientale şi latine, nu trebuie să fie nişte "enclave" în care să se întoarcă după ziua de studii pentru a trăi ca şi cum ar fi în patrie, ci trebuie să fie laboratoare de comuniune fraternă, unde să se experimenteze catolicitatea autentică, universalitatea Bisericii. Această universalitate este aerul bun de respirat pentru a nu fi înghiţiţi în particularisme care frânează evanghelizarea.
Rădăcinile, terenul, aerul bun. Vă urez să cultivaţi astfel vocaţia voastră în anii romani. Şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine. Acum vă binecuvântez din inimă pe voi şi pe cei dragi ai voştri. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
