Biserica pune Comemorarea Tuturor Credincioșilor Răposați imediat după Solemnitatea Tuturor Sfinților. Nu este o simplă succesiune de date, ci o alegere pedagogică pentru a menține vie speranța în patria cerească. Pe 1 noiembrie, în sfinți, cunoscuți și necunoscuți, contemplăm vocația fiecărei persoane la sfințenie, la plinătatea comuniunii cu Dumnezeu și cu frații și surorile noastre; pe 2 noiembrie, Comemorarea Tuturor Credincioșilor Răposați, credința ne însoțește oriunde moartea a lăsat o absență, un cuvânt suspendat, o rană pe care trecerea timpului nu o poate vindeca întotdeauna.
Ziua de 2 noiembrie nu ne cere să ne ascundem lacrimile. Fiecare chip iubit pe care nu-l mai putem întâlni pe acest pământ concretizează fragilitatea condiției noastre. Chiar și o amintire împăcată păstrează nostalgie; alteori, durerea rămâne străbătută de întrebări fără răspuns. Tocmai în această experiență, Biserica proclamă vestea cea bună: nu suntem condamnați la nimic. Învierea lui Cristos nu șterge realitatea separării, ci o luminează și o transfigurează. Piatra îndepărtată de la mormânt proclamă că moartea nu este ultimul cuvânt asupra vieții omului, ci că în Cristos toți sunt înviați la o viață nouă.
Această speranță capătă o semnificație intensă pentru Biserica Ordinariatului militar. În amintirea celor căzuți în toate războaiele, în misiunile internaționale și în timpul serviciului, întâlnim nu numai pagini de istorie națională, ci vieți reale, bărbați și femei, familii, proiecte întrerupte. În spatele fiecărui nume gravat pe o piatră funerară se află afecțiuni, alegeri, responsabilități și un viitor care nu a putut fi împlinit. Recunoștința față de ei nu se poate epuiza în gestul, oricât de necesar, al unei ceremonii sterile.
În mausolee, cimitire militare și locuri de comemorare, rugăciunea face această amintire mai profundă. Nu este numai un omagiu adus trecutului, ci un act de iubire care încredințează fiecare persoană milostivirii lui Dumnezeu și îi susține pe cei care continuă să trăiască purtând povara absenței lor. Familiilor celor căzuți, doresc să exprim apropierea întregii Biserici a Ordinariatului: nicio recunoaștere publică nu poate umple golul unei persoane dragi, dar o comunitate poate și trebuie să păstreze memoria lor și să împărtășească durerea celor care rămân.
A-i onora pe cei căzuți înseamnă a recunoaște valoarea serviciului, loialitatea față de datorie și iubirea de țară, înțelese ca responsabilitate față de ceilalți și preocupare pentru binele comun. De asemenea, înseamnă a nu confunda niciodată sacrificiul celor care și-au pierdut viața cu glorificarea războiului. Memoria cea mai autentică ne face conștienți de costul uman al oricărei violențe și ne îndeamnă să lucrăm, cu perseverență, pentru dreptate și pace.
Generațiilor viitoare trebuie să le transmitem nu numai nume și date, ci un simț al responsabilității capabil să protejeze demnitatea fiecărei vieți. Nicio afiliere, niciun interes, cu atât mai puțin numele lui Dumnezeu, nu poate justifica ura și anihilarea altora. Pacea nu se naște din uitare: crește dintr-o amintire care poate deveni responsabilitate, întâlnire, slujire.
Sfântul Ioan al Crucii ne amintește în mod frumos această trecere: „Ce se va întâmpla dincolo când totul pentru mine se va îndrepta spre veșnicie, nu știu. Cred: cred doar că mă așteaptă o Iubire. Știu doar că atunci, sărac și neîmpovărat, va trebui să-mi fac un bilanț al vieții. Dar nu disper, pentru că eu cred, cred cu adevărat că mă așteaptă o Iubire”. Această așteptare este mesajul care poate vindeca inimile și mințile rănite de violență, de război și de răul unora împotriva altora.
Comemorările religioase și civile din aceste zile ne invită să proclamăm că nu este planul lui Dumnezeu ca omenirea să fie unii împotriva altora, să ucidă în numele lui Dumnezeu sau al altor pseudo-valori.
Gian Franco Saba
Ordinariu militar pentru Italia
(După Agenția SIR, 2 noiembrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
