|
| © Vatican Media |
Celebrarea dintr-o zi ca aceea de astăzi ne duce la două gânduri: amintire şi speranţă.
Amintire a celor care ne-au precedat, care şi-au petrecut viaţa, care au încheiat această viaţă; amintire a atâtor oameni care ne-au făcut bine: în familie, printre prieteni... Şi amintire şi a celor care nu au reuşit să facă atâta bine, dar au fost primiţi în amintirea lui Dumnezeu, în milostivirea lui Dumnezeu. Este misterul marii milostiviri a Domnului.
Şi apoi speranţă. Amintirea de astăzi este una pentru a privi înainte, pentru a privi drumul nostru, calea noastră. Noi mergem spre o întâlnire, cu Domnul şi cu toţi. Şi trebuie să-i cerem Domnului acest har al speranţei: speranţa care nu dezamăgeşte niciodată; speranţa, care este virtutea de toate zilele care ne duce înainte, ne ajută să rezolvăm probleme şi să căutăm căile de ieşire din ele. Dar întotdeauna înainte, înainte. Acea speranţă rodnică, acea virtute teologală de toate zilele, de toate momentele: o voi numi virtutea teologală "a bucătăriei", pentru că este la îndemână şi ne vine mereu în ajutor. Speranţa care nu dezamăgeşte: trăim în această tensiune între amintire şi speranţă.
Aş vrea să mă opresc asupra unui lucru care mi s-a întâmplat la intrare. Priveam vârsta acestor căzuţi. Majoritatea sunt între 20 şi 30 de ani. Vieţi retezate, vieţi fără viitor. Şi m-am gândit la părinţii, la mamele care primeau acea scrisoare: "Doamnă, am onoarea să vă spun că dumneavoastră aveţi un fiu erou". "Da, erou, dar mi l-au luat!". Atâtea lacrimi în acele vieţi retezate. Şi nu puteam să nu mă gândesc la războaiele de astăzi. Şi astăzi se întâmplă acelaşi lucru: atâtea persoane tinere şi nu atât de tinere... În războaiele din lume, şi în cele mai apropiate de noi, în Europa şi în afară: câţi morţi! Se distruge viaţa fără a avea conştiinţă despre asta.
Astăzi, gândindu-ne la cei morţi, păstrând amintirea celor morţi şi păstrând speranţa, să cerem Domnului pacea, pentru ca oamenii să nu se mai ucidă în războaie. Atâţia nevinovaţi morţi, atâţia soldaţi care-şi lasă viaţa acolo. Dar asta, pentru ce? Războaiele sunt întotdeauna o înfrângere, întotdeauna. Nu există victorie totală, nu. Da, unul îl învinge pe altul, dar în spate există mereu înfrângerea preţului plătit. Să-l rugăm pe Domnul pentru răposaţii noştri, pentru toţi, pentru toţi: ca Domnul să-i primească pe toţi. Şi să ne rugăm şi pentru ca Domnul să aibă milă de noi şi să ne dea speranţă: speranţa de a merge înainte şi de a-i putea găsi pe toţi împreună cu el, când ne va chema. Aşa să fie.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
