CELEBRAREA VESPERELOR ŞI A TE DEUM-ULUI DE MULŢUMIRE PENTRU SFÂRŞITUL ANULUI
OMILIA SFÂNTULUI PĂRINTE BENEDICT AL XVI-LEA
Bazilica Vaticană
Joi, 31 decembrie 2012
Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori!
Vă mulţumesc vouă tuturor care aţi voit să participaţi la această liturgie de la ultima oră din anul Domnului 2012. Această "oră" poartă în sine o deosebită intensitate şi devine, într-un anumit mod, o sinteză a tuturor orelor din anul care urmează să se termine. Îi salut cordial pe domnii cardinali, pe episcopi, pe preoţi, persoanele consacrate şi credincioşii laici, în special pe cei care reprezintă comunitatea eclezială din Roma. În mod special salut toate autorităţile prezente, începând de la primarul oraşului, şi le mulţumesc pentru că au voit să împărtăşească împreună cu noi acest moment de rugăciune şi de aducere de mulţumire lui Dumnezeu.
Te Deum - ul pe care-l înălţăm către Domnul în această seară, la sfârşitul unui an solar, este un imn de mulţumire care se deschide cu lauda - "Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm, pe tine, Doamne, te mărturisim" - şi se termină cu o mărturisire de încredere - "În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu vom regreta în veci". Oricum s-ar fi desfăşurat anul, uşor sau greu, steril sau bogat în roade, noi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu. De fapt, în Te Deum este conţinută o înţelepciune profundă, acea înţelepciune care ne face să spunem că, în pofida a toate, există bine în lume şi acest bine este destinat să învingă graţie lui Dumnezeu, Dumnezeul lui Isus Cristos, întrupat, mort şi înviat. Desigur, uneori este greu de perceput această realitate profundă, deoarece răul face mai mult zgomot decât binele; o omucidere feroce, violenţe răspândite, grave nedreptăţi sunt subiecte de ştiri; dimpotrivă, gesturile de iubire şi de slujire, truda zilnică suportată cu fidelitate şi răbdare rămâne adesea în umbră, nu ies în evidenţă. Şi din acest motiv nu putem să ne oprim numai la ştiri dacă vrem să înţelegem lumea şi viaţa; trebuie să fim capabili să rămânem în tăcere, în meditaţie, în reflecţia calmă şi prelungită; trebuie să ştim să ne oprim pentru a ne gândi. În acest mod, sufletul nostru poate găsi vindecare de inevitabilele răni ale cotidianului, poate coborî în profunzimea faptelor care se întâmplă în viaţa noastră şi în lume şi să ajungă la acea înţelepciune care permite să se evalueze lucrurile cu ochi noi. Mai ales în reculegerea conştiinţei, unde ne vorbeşte Dumnezeu, se învaţă să se privească propriile acţiuni cu adevăr, chiar şi răul prezent în noi şi în jurul nostru, pentru a începe un drum de convertire care să ne facă mai înţelepţi şi mai buni, mai capabili de a genera solidaritate şi comuniune, de a învinge răul cu binele. Creştinul este un om de speranţă, chiar şi mai ales în faţa întunericului care adesea există în lume şi care nu depinde de proiectul lui Dumnezeu, ci de alegerile greşite ale omului, pentru că ştie că forţa credinţei poate să mute munţii (cf. Mt 17,20): Domnul poate să lumineze chiar şi întunericul cel mai profund.
Anul Credinţei, pe care Biserica îl trăieşte, vrea să trezească în inima fiecărui credincios o mai mare conştiinţă că întâlnirea cu Cristos este izvorul vieţii adevărate şi al unei speranţe solide. Credinţa în Isus permite o constantă reînnoire în bine şi capacitatea de a ieşi din nisipurile mişcătoare ale păcatului şi de a reîncepe din nou. În Cuvântul făcut trup este posibil, mereu din nou, să găsim adevărata identitate a omului, care se descoperă destinatar al iubirii infinite a lui Dumnezeu şi chemat la comuniunea personală cu El. Acest adevăr, pe care Isus Cristos a venit să-l reveleze, este certitudinea care ne determină să privim cu încredere la anul pe care urmează să-l începem.
Biserica, ce a primit de la Domnul său misiunea de a evangheliza, ştie bine că Evanghelia este destinată tuturor oamenilor, îndeosebi noilor generaţii, pentru a sătura acea sete de adevăr pe care fiecare o poartă în inimă şi care adesea este întunecată de atâtea lucruri care ocupă viaţa. Această angajare apostolică este cu atât mai necesară când credinţa riscă să se întunece în contexte culturale care-i împiedică înrădăcinarea personală şi prezenţa socială. Şi Roma este un oraş în care credinţa creştină trebuie să fie vestită mereu din nou şi mărturisită în manieră credibilă. Pe de o parte, numărul crescând de credincioşi de alte religii, dificultatea comunităţilor parohiale de a se apropia de tineri, răspândirea stilurilor de viaţă impregnate de individualism şi de relativism etic; pe de altă parte, căutarea în atâtea persoane a unui sens pentru propria existenţă şi a unei speranţe care să nu dezamăgească, nu pot să ne lase indiferenţi. Asemenea apostolului Paul (cf. Rom 1,14-15) fiecare credincios din acest oraş trebuie să se simtă debitor al Evangheliei faţă de ceilalţi locuitori!
Tocmai pentru aceasta, de acum de mulţi ani, Dieceza noastră este angajată să accentueze dimensiunea misionară a pastoraţiei obişnuite, aşa încât credincioşii, susţinuţi în special de Euharistia duminicală, să poată deveni discipoli şi martori coerenţi ai lui Isus Cristos. La această coerenţă de viaţă sunt chemaţi în mod cu totul deosebit părinţii creştini, care sunt pentru copiii lor primii educatori ai credinţei. Complexitatea vieţii într-un mare oraş ca Roma şi o cultură care apare adesea indiferentă faţă de Dumnezeu, impun să nu-i lăsăm singuri pe taţi şi pe mame în această misiune aşa de decisivă, dimpotrivă, să-i susţinem şi să-i însoţim în viaţa lor spirituală. În această privinţă, încurajez pe cei care lucrează în pastoraţia familială să pună în practică orientările pastorale rezultate din ultima Întâlnire diecezană, dedicată pastoraţiei baptismale şi post-baptismale. Este necesară o angajare generoasă pentru a dezvolta itinerarele de formare spirituală care după Botezul copiilor să-i însoţească pe părinţi ca să ţină vie flacăra credinţei, oferindu-le sugestii concrete aşa încât, încă de la cea mai fragedă vârstă, să fie vestită Evanghelia lui Isus. Naşterea de grupuri de familii, în care se ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi se împărtăşesc experienţele de viaţă creştină, ajută la întărirea sentimentului de apartenenţă la comunitatea eclezială şi la creşterea în prietenia cu Domnul. Este la fel de important a construi un raport de prietenie cordială şi cu acei credincioşi care, după ce şi-au botezat copilul, ocupaţi de urgenţele vieţii zilnice, nu arată mare interes de a trăi această experienţă: ei vor putea experimenta astfel afecţiunea Bisericii care, ca mamă grijulie, stă lângă ei pentru a le favoriza viaţa spirituală.
Pentru a putea vesti Evanghelia şi a permite celor care încă nu-l cunosc pe Isus, sau l-au părăsit, să treacă din nou prin poarta credinţei şi să trăiască comuniunea cu Dumnezeu, este indispensabil a cunoaşte în manieră aprofundată semnificaţia adevărurilor conţinute în Mărturisirea de credinţă. Aşadar, angajarea pentru o formare sistematică a lucrătorilor pastorali, care de acum de câţiva ani are loc în diferitele Prefecturi ale Diecezei de Roma, este o cale preţioasă care cere să fie continuată cu angajare şi în viitor, pentru a forma laici care să ştie să devină ecou al Evangheliei în fiecare casă şi în orice loc, chiar şi prin centrele de ascultare care au adus atât de mult rod în timpul Misiunii citadine. În această privinţă, "Dialogurile în catedrală", care de mulţi ani se ţin în Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, constituie o experienţă deosebit de oportună pentru a întâlni oraşul şi a dialoga cu acei care, căutători ai lui Dumnezeu şi ai adevărului, se întreabă cu privire la marile întrebări ale existenţei umane.
Ca în secolele trecute, şi astăzi Biserica din Roma este chemată să vestească şi să mărturisească neobosit bogăţia Evangheliei lui Cristos. Asta şi susţinându-i pe cei care trăiesc situaţii de sărăcie şi de marginalizare, precum şi familiile în dificultate, în special când trebuie să asiste persoane bolnave şi neputincioase. Am încredere vie că Instituţiile la diferite nivele nu vor înceta să acţioneze pentru ca toţi cetăţenii să aibă acces la ceea ce este esenţial pentru a trăi în mod demn.
Dragi prieteni, în ultima seară a anului care se îndreaptă către sfârşit şi în faţa pragului noului an, să-l lăudăm pe Domnul! Să-i manifestăm "Celui care este, care era şi care vine" (Ap 1,8) căinţa şi cererea de iertare pentru păcatele comise, precum şi mulţumirea sinceră pentru nenumăratele binefaceri acordate de Bunătatea divină. Îndeosebi, să mulţumim pentru harul şi adevărul care au venit la noi prin intermediul lui Isus Cristos. În El se află plinătatea oricărui timp uman. În El este păstrat viitorul oricărui om. În El se adevereşte împlinirea speranţelor Bisericii şi ale lumii. Amin.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
