Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,
Sunt bucuros să vă întâlnesc pe voi toţi, membri şi consultanţi ai Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cu ocazia Adunării Plenare. Adresez fiecăruia salutul meu cordial, îndeosebi Preşedintelui, cardinalul Kurt Koch - căruia îi mulţumesc pentru cuvintele respectuoase cu care a interpretat sentimentele comune - Secretarului şi Colaboratorilor Dicasterului, cu aprecierea pentru munca lor în slujba unei cauze aşa de decisive pentru viaţa Bisericii.
Anul acesta Adunarea voastră Plenară focalizează atenţia asupra temei: "Importanţa ecumenismului pentru noua evanghelizare". Cu această alegere vă situaţi în mod oportun în continuitate cu ceea ce a fost examinat în timpul recentei Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor şi, într-un anumit sens, intenţionaţi să daţi o formă concretă, conform perspectivei speciale a Dicasterului, la ceea ce a reieşit în acea Adunare. În afară de asta, reflecţia pe care o faceţi se inserează foarte bine în contextul Anului Credinţei pe care l-am voit ca moment propice pentru a repropune tuturor darul credinţei în Cristos înviat, în anul în care celebrăm a 50-a aniversare a începutului Conciliului al II-lea din Vatican. După cum se ştie, Părinţii conciliari au voit să sublinieze legătura foarte strânsă care există între misiunea evanghelizării şi depăşirea diviziunilor existente între creştini. "Această diviziune - se afirmă la începutul Decretului Unitatis redintegratio - contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura" (nr. 1). Afirmaţia din Decretul conciliar este un ecou al "rugăciunii sacerdotale" a lui Isus, când, adresându-se Tatălui, El cere ca discipolii săi "să fie una, pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). În această mare rugăciune de patru ori invocă unitatea pentru discipolii de atunci şi pentru cei din viitor şi de două ori indică drept scop al acestei unităţi ca lumea să creadă, ca "să-L recunoască" pe El ca trimis de Tatăl. Există aşadar o strânsă legătură între soarta evanghelizării şi mărturia unităţii dintre creştini.
Un autentic drum ecumenic nu poate să fie urmărit ignorând criza de credinţa pe care o străbat vaste regiuni ale planezei, între care acelea care cele dintâi au primit vestea Evangheliei şi unde viaţa creştină a fost înfloritoare timp de secole. Pe de altă parte, nu pot fi ignorate numeroasele semne care atestă rămânerea unei necesităţi de spiritualitate, care se manifestă în diferite moduri. Sărăcia spirituală a multora dintre contemporanii noştri, care nu mai percep ca privare absenţa lui Dumnezeu din viaţa lor, această sărăcie spirituală reprezintă o provocare pentru toţi creştinii. În acest context, nouă celor care credem în Cristos ni se cere să ne întoarcem la esenţial, la inima credinţei noastre, pentru a da împreună mărturie lumii despre Dumnezeul cel viu, adică despre un Dumnezeu care ne cunoaşte şi care ne iubeşte, în a cărui privire trăim; despre un Dumnezeu care aşteaptă răspunsul iubirii noastre în viaţa de fiecare zi. Aşadar este motiv de mare speranţă angajarea Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale pentru a reînnoită vestire a Evangheliei făcută omului contemporan. De fapt, a da mărturie despre Dumnezeul cel viu, care s-a apropiat în Cristos, este imperativul cel mai urgent pentru toţi creştinii şi este şi un imperativ care ne uneşte, în pofida comuniunii ecleziale incomplete pe care încă o mai experimentăm. Nu trebuie să uităm ceea ce ne uneşte, adică credinţa în Dumnezeu, Tată şi Creator, care s-a revelat în Fiul Isus Cristos, revărsându-l pe Duhul care dă viaţă şi sfinţeşte. Aceasta este credinţa de la Botezul pe care l-am primit şi este credinţa pe care, în speranţă şi în caritate, putem s-o mărturisim împreună. În lumina priorităţii credinţei se înţelege şi importanţa dialogurilor teologice şi a conversaţiilor cu Bisericile şi Comunităţile ecleziale în care este angajată Biserica catolică. Şi atunci când nu se întrevede, într-un viitor imediat, posibilitatea restabilirii comuniunii depline, ele permit să se perceapă, împreună cu rezistenţele şi piedicile, şi bogăţiile de experienţe, de viaţă spirituală şi de reflecţii teologice, care devin stimulent pentru o mărturie tot mai profundă.
Însă nu trebuie să uităm că ţinta ecumenismului este unitatea vizibilă dintre creştinii despărţiţi. Această unitate nu este o operă pe care o putem realiza pur şi simplu noi oamenii. Noi trebuie să ne angajăm cu toate forţele noastre, dar trebuie să recunoaştem şi că, în ultimă analiză, această unitate este dar al lui Dumnezeu, poate să vină numai de la Tatăl prin Fiul, pentru că Biserica este Biserica sa. În această perspectivă apare importanţa de a invoca unitatea vizibilă de la Domnul, dar reiese şi că este relevantă pentru noua evanghelizare căutarea acestei ţinte. Faptul de a merge împreună spre această ţintă este o realitate pozitivă, însă cu condiţia ca Bisericile şi Comunităţile ecleziale să nu se oprească de-a lungul drumului, acceptând diversităţile contradictorii drept ceva normal sau drept ceea ce se poate obţine mai bun. În schimb, în comuniunea deplină în credinţă, în sacramente şi în slujire va deveni evidentă în mod concret forţa prezentă şi activă a lui Dumnezeu în lume. Prin unitatea vizibilă a discipolilor lui Isus, unitate inexplicabilă din punct de vedere uman, va putea fi recunoscută acţiunea lui Dumnezeu care depăşeşte tendinţa lumii spre dezagregare.
Dragi prieteni, vreau să urez ca Anul Credinţei să contribuie şi la progresul drumului ecumenic. Unitatea este, pe de o parte, rod al credinţei şi, pe de altă parte, un mijloc şi aproape un fundament pentru a vesti în mod tot mai credibil credinţa celor care încă nu-l cunosc pe Mântuitorul sau care, deşi au primit vestea Evangheliei, aproape că au uitat acest dar preţios. Adevăratul ecumenism, recunoscând primatul acţiunii divine, cere înainte de toate răbdare, umilinţă, abandonare în voinţa Domnului. Până la urmă, ecumenismul şi noua evanghelizare cer ambele dinamismul convertirii, înţeles ca voinţă sinceră de a-l urma pe Cristos şi de a adera pe deplin la voinţa Tatălui. Mulţumindu-vă încă o dată, invoc cu plăcere asupra tuturor Binecuvântarea Apostolică. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
