|
| © Vatican Media |
Domnilor cardinali,
Veneraţi fraţi în episcopat şi în preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori!
Lumina Crăciunului ne vine în întâmpinare, invitându-ne să redescoperim noutatea care, din umila peşteră din Betleem, străbate istoria umană. Atraşi de această noutate, care îmbrăţişează întreaga creaţie, să umblăm în bucurie şi în speranţă, pentru că Mântuitorul s-a născut pentru noi (cf. Lc 2,11): Dumnezeu s-a făcut trup, a devenit fratele nostru şi rămâne pentru totdeauna Dumnezeul-cu-noi.
Cu atâta bucurie în inimă şi cu un sentiment de profundă recunoştinţă, putem privi evenimentele care se desfăşoară, inclusiv cele din viaţa Bisericii. Aşadar, acum, aproape în ajunul sărbătorilor de Crăciun, în timp ce vă salut cordial pe toţi şi îi mulţumesc cardinalului decan pentru cuvintele sale - mereu pline de entuziasm: astăzi psalmul ne spune că avem şaptezeci de ani, optzeci pentru cei mai puternici, şi de aceea sărbătorim şi noi împreună cu voi - doresc mai întâi să-l amintesc pe iubitul meu predecesor, Papa Francisc, care şi-a încheiat viaţa pământească anul acesta. Vocea sa profetică, stilul său pastoral şi bogata sa învăţătură au marcat drumul Bisericii în ultimii ani, încurajându-ne mai presus de toate să punem din nou în centru milostivirea lui Dumnezeu, să dăm un impuls mai mare evanghelizării, să fim o Biserică bucuroasă şi veselă, primitoare faţă de toţi, atentă la cei mai săraci.
Inspirându-mă din exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, aş dori să revin asupra a două aspecte fundamentale ale vieţii Bisericii: misiunea şi comuniunea.
Biserica este prin natura sa extrovertită, orientată spre lume, misionară. Ea a primit de la Cristos darul Duhului pentru a duce tuturor vestea bună a iubirii lui Dumnezeu. Semn viu al acestei iubiri divine faţă de omenire, Biserica există pentru a invita, a chema şi a se aduna la ospăţul festiv pe care Domnul îl pregăteşte pentru noi, pentru ca fiecare dintre noi să se poată descoperi ca fiu iubit, frate al aproapelui, om nou după chipul lui Cristos şi, prin urmare, martor al adevărului, dreptăţii şi păcii.
Evangelii gaudium ne încurajează să progresăm în transformarea misionară a Bisericii, care îşi găseşte puterea inepuizabilă în mandatul lui Cristos Înviat. "În acel «mergeţi» al lui Isus vedem prezente scenariile şi provocările mereu noi ale misiunii evanghelizatoare a Bisericii şi toţi suntem chemaţi la această nouă «ieşire» misionară" (EG, 20). Această stare de misiune derivă din faptul că Dumnezeu însuşi a pornit mai întâi spre noi şi, în Cristos, a venit să ne caute. Misiunea începe în inima Sfintei Treimi: Dumnezeu, de fapt, l-a consacrat şi l-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca "oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16). Primul mare "exod" este, aşadar, cel al lui Dumnezeu, care iese din sine însuşi pentru a ne întâmpina. Misterul Crăciunului ne vesteşte tocmai acest lucru: misiunea Fiului constă în venirea sa în lume (cf. Sf. Augustin, Trinitatea, IV, 20.28).
Astfel, misiunea lui Isus pe pământ, continuată în Duhul Sfânt în cea a Bisericii, devine un criteriu de discernământ pentru viaţa noastră, pentru drumul nostru de credinţă, pentru practicile ecleziale, precum şi pentru slujirea pe care o desfăşurăm în Curia Romană. Structurile, de fapt, nu trebuie să îngreuneze sau să încetinească răspândirea evangheliei, nici să împiedice dinamismul evanghelizării; dimpotrivă, trebuie "să ne asigurăm că toate devin mai misionare" (Evangelii gaudium, 27).
În spiritul coresponsabilităţii baptismale, de aceea, suntem cu toţii chemaţi să participăm la misiunea lui Cristos. Şi lucrarea Curiei trebuie să fie animată de acest spirit şi să promoveze grija pastorală în slujba Bisericilor particulare şi a păstorilor lor. Avem nevoie de o Curie Romană din ce în ce mai misionară, în care instituţiile, oficiile şi sarcinile să fie concepute privind la marile provocări ecleziale, pastorale şi sociale de astăzi şi nu numai pentru a asigura administraţia obişnuită.
În acelaşi timp, în viaţa Bisericii, misiunea este strâns legată de comuniune. Misterul Crăciunului, de fapt, în timp ce celebrează misiunea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul nostru, contemplă şi scopul său: Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos (cf. 2Cor 5,19) şi, în el, ne-a făcut fiii săi. Crăciunul ne aminteşte că Isus a venit să ne reveleze adevărata faţă a lui Dumnezeu ca Tată, pentru ca noi toţi să putem deveni fiii săi şi, prin urmare, fraţi şi surori unii cu alţii. Iubirea Tatălui, pe care Isus o întrupează şi o manifestă în gesturile sale eliberatoare şi în predica sa, ne face capabili, în Duhul Sfânt, să fim semn al unei noi omeniri, care nu mai este întemeiată pe logica egoismului şi a individualismului, ci pe iubirea reciprocă şi pe solidaritatea reciprocă.
Aceasta este o sarcină foarte urgentă ad intra şi ad extra.
Aşa este ad intra, deoarece comuniunea în cadrul Bisericii rămâne mereu o provocare care ne cheamă la convertire. Uneori, în spatele unei aparente linişti, pândesc fantomele diviziunii. Şi acestea ne tentează să oscilăm între două extreme opuse: să uniformizăm totul fără a valoriza diferenţele sau, dimpotrivă, să exagerăm diversităţile şi punctele de vedere în loc să căutăm comuniunea. Astfel, în relaţiile interpersonale, în dinamica internă a funcţiilor şi rolurilor, sau tratând tematicile legate de credinţă, liturgie, morală sau orice altceva, riscăm să cădem victime ale rigidităţii sau ale ideologiei, cu conflictele care decurg din acestea.
Noi, însă, suntem Biserica lui Cristos, suntem mădularele sale, trupul său. Suntem fraţi şi surori în el. Şi în Cristos, deşi mulţi şi diferiţi, suntem una: "In Illo uno unum".
Suntem chemaţi, mai ales aici, în Curie, să fim constructori ai comuniunii lui Cristos, care cere să se concretizeze într-o Biserică sinodală, unde toţi colaborează şi cooperează în aceeaşi misiune, fiecare după propria carismă şi rol primit. Dar aceasta se construieşte, mai mult decât cu cuvintele şi documentele, prin gesturi şi atitudini concrete care trebuie să se manifeste în viaţa noastră de zi cu zi, inclusiv în mediul profesional. Îmi place să amintesc ceea ce a scris Sfântul Augustin în Scrisoarea către Proba: "În toate treburile umane, nimic nu este drag omului fără un prieten". Totuşi, se întreba cu o urmă de amărăciune: "Dar câţi sunt atât de credincioşi încât să ne putem încrede cu siguranţă în ei în ceea ce priveşte sufletul şi conduita în această viaţă?" (Scrisoare către Proba, 130, 2.4).
Această amărăciune se strecoară uneori şi printre noi, poate după mulţi ani petrecuţi în slujirea Curiei, când constatăm cu dezamăgire că anumite dinamici legate de exercitarea puterii, de setea de prestigiu şi de urmărirea interesului personal se schimbă lent. Şi ne întrebăm: este posibil să fim prieteni în Curia Romană? Să avem relaţii de fraternitate prietenoasă? În truda zilnică, este frumos când găsim prieteni în care putem avea încredere, când măştile şi subterfugiile dispar, când persoanele nu sunt folosite sau ignorate, când ne ajutăm unii pe alţii, când recunoaştem valoarea şi competenţa fiecăruia, evitând generarea de nemulţumiri şi resentimente. Există o convertire personală pe care trebuie să o dorim şi să o urmărim, pentru ca iubirea lui Cristos care ne face fraţi să poată transpare în relaţiile noastre.
Aceasta devine un semn şi ad extra, într-o lume rănită de discordii, violenţe, conflicte, unde asistăm şi la o creştere a agresivităţii şi a mâniei, adesea instrumentalizate de lumea digitală ca şi de politică. Naşterea Domnului aduce cu sine darul păcii şi ne invită să devenim semnul său profetic într-un context uman şi cultural prea fragmentat. Şi lucrarea Curiei şi cea a Bisericii în general trebuie gândită în acest orizont larg: nu suntem mici grădinari dedicaţi îngrijirii propriei grădini, ci discipoli şi martori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, chemaţi să fim în Cristos un ferment de fraternitate universală, între popoare diferite, religii diferite, între femei şi bărbaţi de orice limbă şi cultură. Şi aceasta se întâmplă dacă trăim noi cei dintâi ca fraţi şi lăsăm lumina comuniunii să strălucească în lume.
Preaiubiţilor, misiunea şi comuniunea sunt posibile dacă îl punem din nou pe Cristos în centru. Jubileul din acest an ne-a amintit că numai el este speranţa care nu cedează niciodată. Şi, tocmai în timpul Anului Sfânt, aniversări importante ne-au amintit de alte două evenimente: Conciliul din Niceea, care ne duce la rădăcinile credinţei noastre, şi Conciliul al II-lea din Vatican, care, îndreptându-şi privirea asupra lui Cristos, a consolidat Biserica şi a îndreptat-o spre lume, atentă la bucuriile şi speranţele, la tristeţile şi angoasele oamenilor de astăzi (cf. Gaudium et spes, 1).
În final, permiteţi-mi să amintesc că acum cincizeci de ani, în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, Sfântul Paul al VI-lea a promulgat exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, scrisă după a treia Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor. Aceasta subliniază, printre altele, două realităţi pe care le putem aminti aici: faptul că "întreaga Biserică primeşte misiunea de a evangheliza, iar munca fiecăruia este importantă pentru întreg" (nr. 15); şi, în acelaşi timp, convingerea că "mărturia unei vieţi autentic creştine, abandonată în Dumnezeu într-o comuniune pe care nimic nu trebuie să o întrerupă, dar dăruită în egală măsură aproapelui cu un zel fără limite, este primul mijloc de evanghelizare" (nr. 41).
Să ne amintim de aceasta, şi în slujirea noastră curială: munca fiecăruia este importantă pentru întreg, iar mărturia unei vieţi creştine, exprimată în comuniune, este prima şi cea mai mare slujire pe care o putem oferi.
Eminenţe, Excelenţe, iubiţi fraţi şi surori, Domnul coboară din cer şi se înjoseşte spre noi. După cum scria Bonhoeffer, meditând asupra misterului Crăciunului, "Dumnezeu nu se ruşinează de micimea omului, intră în ea. [...] Dumnezeu iubeşte ceea ce este pierdut, ceea ce este trecut cu vederea, neînsemnatul, ceea ce este marginalizat, slab şi zdrobit" (D. Bonhoeffer, Riconoscere Dio al centro della vita [Recunoaşterea lui Dumnezeu în centrul vieţii], Brescia 2004, 12). Domnul să ne dăruiască aceeaşi condescendenţă, aceeaşi compasiune a sa, iubirea sa, pentru ca să putem deveni în fiecare zi discipoli şi martori ai săi.
Vă doresc din inimă tuturor un Crăciun Sfânt. Domnul să ne aducă lumina sa şi să dăruiască lumii pacea!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
