Iubiţi fraţi şi surori!
După timpul forte al anului liturgic, care, centrându-se pe Paşte se întinde în arcul de trei luni - înainte de cele patruzeci de zile ale Postului Mare, apoi cele cincizeci de zile ale Timpului pascal - liturgia ne face să celebrăm trei sărbători care au în schimb un caracter "sintetic": Preasfânta Treime, apoi Corpus Domini şi în sfârşit Preasfânta Inimă a lui Isus. Care este semnificaţia proprie a solemnităţii de astăzi, a Trupului şi Sângelui lui Cristos? Ne spune însăşi celebrarea pe care o facem, în desfăşurarea gesturilor sale fundamentale: înainte de toate ne-am adunat în jurul altarului Domnului, pentru a fi împreună în prezenţa lui; în al doilea rând va fi procesiunea, adică faptul de a merge împreună cu Domnul; şi în sfârşit îngenuncherea în faţa Domnului, adoraţia, care începe deja la Liturghie şi însoţeşte toată procesiunea, dar culminează în momentul final al binecuvântării euharistice, atunci când toţi ne vom prosterna în faţa celui care s-a aplecat până la noi şi şi-a dat viaţa pentru noi. Să ne oprim pe scurt asupra acestor trei atitudini, pentru ca să fie cu adevărat expresie a credinţei noastre şi a vieţii noastre.
Aşadar, primul act este cel al faptului de a ne aduna în prezenţa Domnului. Este ceea ce în vechime se numea "statio". Să ne imaginăm pentru un moment că în toată Roma nu există decât acest unic altar şi că toţi creştinii din oraş sunt invitaţi să se adune aici, pentru a-l celebra pe Mântuitorul mort şi înviat. Acest lucru ne dă ideea a ceea ce a fost la începuturi, la Roma şi în atâtea alte oraşe unde ajungea mesajul evanghelic, celebrarea euharistică: în fiecare Biserică locală era un singur episcop şi în jurul lui, în jurul Euharistiei celebrată de el, se constituia comunitatea, unică pentru că unul era potirul binecuvântat şi una era pâinea frântă, aşa cum am ascultat din cuvintele apostolului Paul în lectura a doua (cf. 1Cor 10,16-17). Ne vine în minte cealaltă expresie paulină celebră: "Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, dacă voi sunteţi ai lui Cristos" (Gal 3,28). Voi toţi sunteţi nu numai una ci unul! În aceste cuvinte se simte adevărul şi forţa revoluţiei creştine, revoluţia cea mai profundă din istoria umană, care se experimentează tocmai în jurul Euharistiei: aici se adună în prezenţa Domnului persoane diferite prin vârstă, sex, condiţie socială, idei politice. Euharistia nu poate fi niciodată un fapt privat, rezervat persoanelor care s-au ales prin afinitate sau prietenie. Euharistia este un cult public, care nu are nimic esoteric, nimic exclusiv. Şi aici, în această seară, nu am ales noi cu cine să ne întâlnim, am venit şi suntem unii lângă alţii, uniţi de credinţă şi chemaţi să devenim un singur trup împărtăşindu-ne cu unica pâine care este Cristos. Suntem uniţi dincolo de diferenţele noastre de naţionalitate, de profesie, de pătură socială, de idei politice: ne deschidem unii spre alţii pentru a deveni una pornind de la el. Aceasta, încă de la începuturi, a fost o caracteristică a creştinismului realizată vizibil în jurul Euharistiei, şi trebuie să veghem mereu pentru ca desele tentaţii de particularism, chiar dacă sunt în bună credinţă, să nu fie de fapt în sens opus. De aceea, Corpus Domini ne aminteşte înainte de toate aceasta: că faptul de a fi creştini înseamnă a ne aduna din toate părţile pentru a fi în prezenţa unicului Domn şi a deveni una cu el şi în el.
Al doilea aspect constitutiv este faptul de a merge cu Domnul. Este realitatea manifestată de procesiune, pe care o vom trăi împreună după sfânta Liturghie, aproape ca o prelungire naturală a ei, mergând în urma celui care este viaţa, drumul. Cu dăruirea de sine însuşi în Euharistie, Domnul Isus ne eliberează de "paraliziile" noastre, ne face să ne ridicăm şi ne face să "pro-cedere" (= înaintăm), adică să facem un pas înainte, şi apoi un alt pas şi astfel ne pune în mişcare, cu forţa acestei pâini a vieţii. Aşa cum s-a întâmplat profetului Ilie, care s-a refugiat în deşert de frica duşmanilor săi şi se hotărâse să fie omorât (cf. 1Re 19,1-4). Însă Dumnezeu l-a trezit din somn şi a făcut ca el să găsească alături o turtă abia coaptă: "Ridică-te şi mănâncă - i-a spus - pentru că este prea lung drumul pentru tine" (1Re 19,5.7). Procesiunea de Corpus Domini ne învaţă că Euharistia vrea să ne elibereze de orice delăsare şi descurajare, vrea să ne ridice, pentru ca să putem relua drumul cu puterea pe care Dumnezeu ne-o dă prin Isus Cristos. Este experienţa poporului lui Israel în exodul din Egipt, lunga peregrinare prin deşert, despre care ne-a vorbit prima lectură. O experienţă care pentru Israel este constitutivă, dar este exemplară pentru toată omenirea. De fapt, expresia "nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu" (Dt8,3) este o afirmaţie universală, care se referă la orice om ca şi om. Fiecare poate găsi propriul drum, dacă-l întâlneşte pe cel care este cuvânt şi pâine a vieţii şi se lasă condus de prezenţa sa prietenească. Fără acest Dumnezeu-cu-noi, Dumnezeu apropiat, cum putem suporta pelerinajul existenţei, atât fiecare în parte cât şi ca societate şi familie de popoare? Euharistia este sacramentul Dumnezeului care nu ne lasă singuri pe drum, ci ni se alătură şi ne arată direcţia. De fapt, nu e suficient a merge înainte, trebuie să vedem încotro mergem! Nu e suficient "progresul", dacă nu există criterii de referinţă. Mai mult, dacă se merge în afară drumului, riscăm să ajungem într-o prăpastie, sau oricum să ne îndepărtăm mai rapid de ţintă. Dumnezeu ne-a creat liberi, dar nu ne-a lăsat singuri: a devenit el însuşi "cale" şi a venit să meargă împreună cu noi, pentru ca libertatea noastră să aibă şi criteriul pentru a discerne drumul corect şi a-l parcurge.
Şi în acest moment nu putem să nu ne gândim la începutul "decalogului", cele zece porunci, unde este scris: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din starea de sclavie: să nu ai alţi dumnezei în afară de mine" (Ex 20,2-3). Găsim aici sensul celui de-al treilea element constitutiv al sărbătorii Corpus Domini: îngenuncherea în adoraţie în faţa Domnului. A-l adora pe Dumnezeul lui Isus Cristos, devenit pâine frântă din iubire, este remediul cel mai valabil şi radical împotriva idolatriilor de ieri şi de astăzi. Îngenuncherea în faţa Euharistiei este mărturisire de libertate: cel care se îngenunchează în faţa lui Isus nu poate să se prosterne în faţa nici unei puteri pământeşti, oricât ar fi ea de puternică. Noi, creştinii, îngenunchem numai în faţa lui Dumnezeu, în faţa preasfântului sacrament, pentru că ştim şi credem că în el este prezent unicul Dumnezeu adevărat, care a creat lumea şi atât de mult a iubit-o încât l-a dat pe Fiul său unul născut (cf. In 3,16). Ne prosternăm în faţa unui Dumnezeu care cel dintâi s-a aplecat spre om, asemenea Samariteanului milostiv, pentru a-l ajuta şi a-i reda viaţa, şi a îngenuncheat în faţa noastră pentru a spăla picioarele noastre murdare. A adora trupul lui Cristos înseamnă a crede că acolo, în acea bucată de pâine, este realmente Cristos, care dă adevărat sens vieţii, universului imens ca şi celei mai mici creaturi, întregii istorii umane ca şi celei mai scurte existenţe. Adoraţia este rugăciune care prelungeşte celebrarea şi împărtăşania euharistică şi în care sufletul continuă să se hrănească: se hrăneşte cu iubire, cu adevăr, cu pace; se hrăneşte cu speranţă, pentru că acela în faţa căruia ne prosternăm nu ne judecă, nu ne striveşte, ci ne eliberează şi ne transformă.
Iată de ce faptul de a ne aduna, de a merge, de a adora ne umple de bucurie. Însuşindu-ne atitudinea adoratoare a Mariei, pe care o amintim în mod deosebit în această lună mai, ne rugăm pentru noi şi pentru toţi; ne rugăm pentru orice persoană care trăieşte în acest oraş, pentru ca să te poată cunoaşte pe tine, o, Tată, şi pe cel pe care tu l-ai trimis, Isus Cristos. Şi astfel să aibă viaţă din belşug. Amin.
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
