Iubiţi fraţi şi surori,
În seara aceasta aş vrea să meditez împreună cu voi despre două aspecte ale Misterului euharistic, legate între ele: cultul Euharistiei şi sacralitatea sa. Este import a le lua din nou în consideraţie pentru a le feri de viziuni incomplete ale Misterului însuşi, ca acelea care s-au întâlnit în trecutul recent.
Înainte de toate, o reflecţie despre valoarea cultului euharistic, îndeosebi a adoraţiei Preasfântului Sacrament. Este experienţa pe care şi în această seară o vom trăi după Liturghie, înainte de procesiune, în timpul desfăşurării sale şi la sfârşitul ei. O interpretare unilaterală a Conciliului al II-lea din Vatican penalizase această dimensiune, restrângând în practică Euharistia la momentul celebrativ. De fapt, a fost foarte important a recunoaşte centralitatea celebrării, în care Domnul convoacă poporul său, îl adună în jurul mesei duble a Cuvântului şi a Pâinii vieţii, îl hrăneşte şi-l uneşte cu Sine în oferirea Jertfei. Această valorizare a adunării liturgice, în care Domnul înfăptuieşte şi realizează misterul de comuniune, rămâne desigur valabilă, dar ea trebuie situată din nou în echilibrul just. De fapt - aşa cum se întâmplă des - pentru a sublinia un aspect se ajunge să se sacrifice un altul. În acest caz, accentuarea corectă pusă pe celebrarea Euharistiei a fost în defavoarea adoraţiei, ca act de credinţă şi de rugăciune adresat Domnului Isus, prezent realmente în Sacramentul altarului. Această dezechilibrare a avut repercusiuni şi asupra vieţii spirituale a credincioşilor. De fapt, concentrând tot raportul cu Isus Euharistie numai în momentul Sfintei Liturghii, se riscă să se golească de prezenţa sa restul timpului şi spaţiului existenţial. Şi astfel se percepe mai puţin sensul prezenţei constante a lui Isus în mijlocul nostru şi cu noi, o prezenţă concretă, apropiată, printre casele noastre, ca "Inimă palpitantă" a oraşului, a satului, a teritoriului cu diferitele sale exprimări şi activităţi. Sacramentul Carităţii lui Cristos trebuie să impregneze toată viaţa zilnică.
În realitate, este greşit a contrapune celebrarea şi adoraţia, ca şi cum ar fi în concurenţă una cu alta. Este tocmai contrariul: cultul Preasfântului Sacrament constituie "ambientul" spiritual în care comunitatea poate să celebreze bine şi în adevăr Euharistia. Numai dacă este precedată, însoţită şi urmată de această atitudine interioară de credinţă şi de adoraţie, acţiunea liturgică poate să exprime semnificaţia şi valoarea sa deplină. Întâlnirea cu Isus la Sfânta Liturghie se realizează cu adevărat şi pe deplin atunci când comunitatea este în măsură să recunoască faptul că El, în Sacrament, locuieşte în casa lui, ne aşteaptă, ne invită la masa sa, şi apoi, după ce adunarea pleacă, rămâne cu noi, cu prezenţa sa discretă şi tăcută, şi ne însoţeşte cu mijlocirea sa, continuând să primească jertfele noastre spirituale şi să le ofere Tatălui.
În această privinţă, îmi place să subliniez experienţa pe care o vom trăi împreună şi în seara aceasta. În momentul adoraţiei, noi toţi suntem pe acelaşi plan, în genunchi în faţa Sacramentului Iubirii. Preoţia comună şi cea ministerială sunt unite în cultul euharistic. Este o experienţă foarte frumoasă şi semnificativă, pe care am trăit-o de mai multe ori în Bazilica Sfântului Petru, de asemenea în privegherile de neuitat cu tinerii - amintesc de exemplu pe cele din Köln, Londra, Zagreb, Madrid. Este clar pentru toţi că aceste momente de veghe euharistică pregătesc celebrarea Sfintei Liturghii, pregătesc inimile pentru întâlnire, aşa încât aceasta este şi mai rodnică. A sta cu toţii în tăcere prelungită în faţa Domnului prezent în Sacramentul său este una din cele mai autentice experienţe ale faptului de a fi Biserică, lucru care este însoţit în mod complementar de experienţa celebrării Euharistiei, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, apropiindu-ne împreună de masa Pâinii vieţii. Comuniunea şi contemplaţia nu se pot despărţi, merg împreună. Pentru a comunica într-adevăr cu o altă persoană, trebuie s-o cunosc, să ştiu să stau în tăcere aproape de ea, s-o ascult, s-o privesc cu iubire. Adevărata iubire şi adevărata prietenie trăiesc împreună din această veneraţie, aşa încât întâlnirea să fie trăită profund, în mod personal şi nu superficial. Şi, din păcate, dacă lipseşte această dimensiune, chiar şi împărtăşania sacramentală poate să devină, din partea noastră, un gest superficial. În schimb, în adevărata împărtăşire, pregătită de colocviul rugăciunii şi al vieţii, noi putem să-i spunem Domnului cuvinte de destăinuire, ca acelea care au răsunat puţin mai înainte în Psalmul responsorial: "Eu sunt slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale; / tu ai sfărâmat lanţurile mele. / Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului" (Ps 115,16-17).
Acum aş vrea să trec pe scurt la al doilea aspect: sacralitatea Euharistiei. Şi aici am simţit în trecutul recent o anumită răstălmăcire a mesajului autentic al Sfintei Scripturi. Noutatea creştină cu privire la cult a fost influenţată de o anumită mentalitate secularistă din anii Şaizeci şi Şaptezeci din secolul trecut. Este adevărat, şi rămâne mereu valabil, că de acum centrul cultului nu se mai află în riturile şi în jertfele vechi, ci în Cristos însuşi, în persoana sa, în viaţa sa, în misterul său pascal. Şi totuşi, din această noutate fundamentală nu trebuie să se concludă că sacrul nu mai există, ci că el şi-a avut împlinirea în Isus Cristos, Iubire divină întrupată. Scrisoarea către Evrei, pe care am ascultat-o în această seara la lectura a doua, ne vorbeşte tocmai despre noutatea preoţiei lui Cristos, "mare preot al bunurilor viitoare" (Evr 9,11), dar nu spune că preoţia s-a terminat. Cristos "este mijlocitorul noului legământ" (Evr 9,15), stabilit în sângele său, care purifică "conştiinţa noastră de faptele morţii" (Evr 9,14). El nu a abolit sacrul, ci l-a dus la împlinire, inaugurând un cult nou, care, e adevărat, este spiritual, dar care, atât timp cât suntem în drum în timp, se foloseşte totuşi de semne şi de rituri, care vor dispărea numai la sfârşit, în Ierusalimul ceresc, unde nu va mai fi nici un templu (cf. Ap 21,22). Graţie lui Cristos, sacralitatea este mai adevărată, mai intensă, şi, aşa cum se întâmplă în cazul poruncilor, este şi mai exigentă! Nu e suficientă respectarea rituală, ci se cere purificarea inimii şi implicarea vieţii.
Îmi place să subliniez şi faptul că sacrul are o funcţie educativă şi dispariţia sa sărăceşte în mod inevitabil cultura, îndeosebi formarea noilor generaţii. Dacă, de exemplu, în numele unei credinţe secularizate şi care nu mai are nevoie de semne sacre, ar fi abolită această procesiune de Corpus Domini, profilul spiritual al Romei ar fi "aplatizat" şi conştiinţa noastră personală şi comunitară ar fi slăbită. Sau să ne gândim la o mamă şi la un tată care, în numele unei credinţe desacralizate, i-ar priva pe copii lor de orice ritualitate religioasă: în realitate, ar ajunge să lase spaţiu liber pentru multele surogate prezente în societatea consumurilor, pentru alte rituri şi alte semne, care ar putea deveni mai uşor idoli. Dumnezeu, Tatăl nostru, nu a făcut aşa cu omenirea: l-a trimis pe Fiul său în lume nu pentru a aboli, ci pentru a da împlinire şi sacrului. În apogeul acestei misiuni, la Ultima Cină, Isus a instituit Sacramentul Trupului şi Sângelui său, Memorialul Jertfei sale pascale. Făcând astfel, El s-a pus pe sine însuşi în locul jertfelor din vechime, dar a făcut asta în cadrul unui rit, pe care a poruncit apostolilor să-l perpetueze, ca semn suprem al adevăratului Sacru, care este El însuşi. Cu această credinţă, iubiţi fraţi şi surori, să celebrăm astăzi şi în fiecare zi Misterul euharistic şi-l adorăm drept centru al vieţii noastre şi inimă a lumii. Amin.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
