Joi, 11 octombrie 2012, pe platoul Bazilicii Vaticane, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat celebrarea euharistică ocazionată de deschiderea Anului Credinţei. Au concelebrat cu Sfântul Părinte cardinalii, patriarhii şi arhiepiscopii majori din Bisericile orientale catolice, episcopii părinţi sinodali, preşedinţii Conferinţelor Episcopale din toată lumea şi câţiva episcopi care au participat în calitate de părinţi la lucrările Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, care s-au deschis în urmă cu exact 50 de ani, la 11 octombrie 1962.
La celebrarea euharistică au fost prezenţi Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, şi arhiepiscopul de Canterbury şi primat al Comuniunii Anglicane, Sfinţia Sa Rowan Williams.
La sfârşitul sfintei Liturghii, Sfântul Părinte a încredinţat câtorva credincioşi mesajele Conciliului al II-lea din Vatican pentru omenire şi Catehismul Bisericii Catolice.
Publicăm în continuare textul omiliei pe care Papa a rostit-o după proclamarea Sfintei Evanghelii şi textul salutului pe care Patriarhul Ecumenic Sanctitatea Sa Bartolomeu I l-a adresat la sfârşitul sfintei Liturghii.
* * *
Veneraţi fraţi,
Iubiţi fraţi şi surori,
Cu mare bucurie astăzi, la 50 de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, începem Anul Credinţei. Sunt bucuros să adresez salutul meu vouă tuturor, îndeosebi Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarh de Constantinopol, şi Sfinţiei Sale Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury. Un gând special se îndreaptă spre Patriarhii şi Arhiepiscopii Majori din Bisericile Orientale Catolice şi spre Preşedinţii Conferinţelor Episcopale. Pentru a comemora Conciliul, pe care unii dintre noi prezenţi aici - pe care îi salut cu afect deosebit - au avut harul de a-l trăi personal, această celebrare a fost îmbogăţită de câteva semne specifice: procesiunea de la început, care a voit să amintească acea procesiune memorabilă a Părinţilor conciliari când au intrat solemn în această Bazilică; întronarea Evangheliarului, copie a celui folosit în timpul Conciliului; încredinţarea celor şapte Mesaje finale ale Conciliului şi a Catehismului Bisericii Catolice, pe care o voi face la sfârşit, înainte de Binecuvântare. Aceste semne nu ne fac numai să ne amintim, ci ne oferă şi perspectiva de a merge dincolo de comemorare. Ne invită să intrăm mai profund în mişcarea spirituală care a caracterizat Conciliul al II-lea din Vatican, pentru a ni-l însuşi şi a-l duce înainte în adevăratul său sens. Şi acest sens a fost şi încă este credinţa în Cristos, credinţa apostolică, însufleţită de stimulentul interior de a-l comunica pe Cristos oricărui om şi tuturor oamenilor în peregrinarea Bisericii pe căile istoriei.
Anul Credinţei pe care-l inaugurăm astăzi este legat în mod coerent de întregul drum al Bisericii în ultimii 50 de ani: de la Conciliu, prin Magisteriul Slujitorului lui Dumnezeu Paul al VI-lea, care a convocat un "An al Credinţei" în 1967, până la Marele Jubileu al anului 2000, cu care Fericitul Ioan Paul al II-lea l-a repropus întregii omeniri pe Isus Cristos ca unic Mântuitor, ieri, astăzi şi întotdeauna. Între aceşti doi Pontifi, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, a existat o convergenţă profundă şi deplină chiar asupra lui Cristos drept centru al cosmosului şi al istoriei, şi asupra râvnei apostolice de a-l vesti lumii. Isus este centrul credinţei creştine. Creştinul crede în Dumnezeu prin Isus Cristos, care i-a revelat faţa. El este împlinirea Scripturilor şi interpretul lor definitiv. Isus Cristos nu este numai obiect al credinţei, ci, aşa cum spune Scrisoarea către Evrei, este "începutul şi desăvârşirea credinţei" (12,2).
Evanghelia de astăzi ne spune că Isus Cristos, consacrat de Tatăl în Duhul Sfânt, este adevăratul şi veşnicul subiect al evanghelizării. "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18). Această misiune a lui Cristos, această mişcare continuă a sa în spaţiu şi în timp, străbate secolele şi continentele. Este o mişcare care porneşte de la Tatăl şi, cu forţa Duhului Sfânt, merge să ducă vestea cea bună săracilor din orice timp - săraci în sens material şi spiritual. Biserica este primul şi necesarul instrument al acestei lucrări a lui Cristos, pentru că este unită cu El cum este trupul cu capul. "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21). Aşa a spus Cel Înviat discipolilor şi suflând asupra lor a adăugat: "Primiţi pe Duhul Sfânt" (v. 22). Dumnezeu este principalul subiect al evanghelizării lumii, prin Isus Cristos; însă Cristos însuşi a voit să transmită Bisericii propria misiune şi a făcut asta şi continuă s-o facă până la sfârşitul timpurilor revărsând pe Duhul Sfânt în discipoli, acelaşi Duh care s-a aşezat asupra Lui şi a rămas în El pe parcursul întregii vieţi pământeşti, dându-i forţa de "a proclama celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii", de "a reda libertatea celor asupriţi" şi de "a vesti un an de îndurare al Domnului" (Lc 4,18-19).
Conciliul al II-lea din Vatican nu a voit să pună credinţa ca temă într-un document specific. Şi totuşi, el a fost în întregime însufleţit de conştiinţa şi de dorinţa de a trebui, ca să spunem aşa, să se cufunde din nou în misterul creştin, pentru a-l putea repropune în mod eficace omului contemporan. În această privinţă, aşa se exprima Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea la doi ani după încheierea Adunării conciliare: "Dacă Conciliul nu tratează în mod expres despre credinţă, vorbeşte despre ea la fiecare pagină, îi recunoaşte caracterul vital şi supranatural, o presupune integră şi puternică şi construieşte pe ea învăţăturile sale. Ar fi suficient să amintim [câteva] afirmaţii conciliare (...) pentru a ne da seama despre importanţa esenţială pe care Conciliul, coerent cu tradiţia doctrinală a Bisericii, o atribuie credinţei, adevăratei credinţe, aceea care are ca izvor pe Cristos şi drept canal magisteriul Bisericii" (Cateheză la Audienţa generală din 8 martie 1967). Aşa spunea Paul al VI-lea în 1967.
Dar acum trebuie să mergem înapoi la cel care a convocat Conciliul al II-lea din Vatican şi care l-a inaugurat: Fericitul Ioan al XXIII-lea. În Discursul de deschidere, el a prezentat scopul principal al Conciliului în aceşti termeni: "În linii mari acest lucru îl urmăreşte Conciliul: ca depozitul sacru al doctrinei creştine să fie păstrat şi învăţat în formă mai eficace (...) Scopul principal al acestui Conciliu nu este, deci, discutarea acestei sau acelei teme din doctrină... Pentru aceasta nu era necesar un Conciliu... Este necesar ca această doctrină sigură şi imutabilă, care trebuie să fie respectată cu fidelitate, să fie aprofundată şi prezentată în aşa fel încât să răspundă exigenţelor timpului nostru" (AAS 54 [1962], 790.791-792). Aşa spunea Papa Ioan la inaugurarea Conciliului.
În lumina acestor cuvinte, se înţelege ceea ce eu însumi am avut atunci ocazia să experimentez: în timpul Conciliului exista o tensiune emoţionantă cu privire la misiunea comună de a face să strălucească adevărul şi frumuseţea credinţei în ziua de azi a timpului nostru, fără a o sacrifica exigenţelor prezentului şi fără a o ţine legată de trecut: în credinţă răsună prezentul veşnic al lui Dumnezeu, care transcende timpul şi totuşi poate să fie primit de noi numai în prezentul nostru irepetabil. De aceea, consider că lucrul cel mai important, în special într-un moment semnificativ cum este cel actual, este de a reînsufleţi în toată Biserica acea tensiune pozitivă, acea râvnă de a-l vesti din nou pe Cristos omului contemporan. Dar pentru ca acest stimulent interior spre noua evanghelizare să nu rămână numai ideal şi să nu cadă în păcatul învălmăşelii, este necesar ca el să se sprijine pe o bază concretă şi precisă, şi această bază sunt documentele Conciliului al II-lea din Vatican, în care el a avut exprimare. Pentru aceasta, am insistat de mai multe ori asupra necesităţii de a ne întoarce, ca să spunem aşa, la "litera" Conciliului - adică la textele sale - pentru a le găsi spiritul autentic şi am repetat că adevărata moştenire a Conciliului al II-lea din Vatican se află în ele. Referinţa la documente pune la adăpost în faţa extremelor de nostalgii anacronice şi de alergări înainte şi permite să se perceapă noutatea în continuitate. Conciliul nu a născocit nimic nou ca materie de credinţă, nici n-a voit să înlocuiască ceea ce este vechi. Mai degrabă s-a preocupat să facă în aşa fel încât aceeaşi credinţă să continue să fie trăită astăzi, să continue să fie o credinţă vie într-o lume în schimbare.
Dacă ne punem în sintonie cu direcţia autentică, pe care Fericitul Ioan al XXIII-lea a voit s-o dea Conciliului al II-lea din Vatican, noi vom putea s-o actualizăm de-a lungul acestui An al Credinţei, în cadrul unicului drum al Bisericii care încontinuu vrea să aprofundeze bagajul credinţei pe care Cristos i l-a încredinţat. Părinţii conciliari voiau să prezinte din nou credinţa în mod eficace; şi dacă s-au deschis cu încredere dialogului cu lumea modernă este tocmai pentru că erau siguri de credinţa lor, de stânca tare pe care stăteau. În schimb, în anii care au urmat, mulţi au primit fără discernământ mentalitatea dominantă, punând în discuţie înseşi bazele lui depositum fidei, pe care din păcate nu le mai simţeau ca proprii în adevărul lor.
Dacă astăzi Biserica propune un nou An al Credinţei şi noua evanghelizare, nu este pentru a onora o aniversare, ci pentru că este nevoie de asta, chiar mai mult decât în urmă cu 50 de ani! Şi răspunsul care trebuie dat acestei necesităţi este acelaşi voit de Papii şi de Părinţii de la Conciliu şi conţinut în documentele sale. Şi iniţiativa de a crea un Consiliu Pontifical destinat promovării noii evanghelizări, căruia îi mulţumesc pentru angajarea specială pentru Anul Credinţei, face parte din această perspectivă. În aceste decenii a înaintat o "deşertificare" spirituală. Ce anume însemna o viaţă, o lume fără Dumnezeu, în timpul Conciliului, se putea şti deja din câteva pagini tragice ale istoriei, dar acum, din păcate, vedem asta în fiecare zi în jurul nostru. Este golul care s-a răspândit. Dar tocmai pornind de la experienţa acestui deşert, de la acest gol, putem să descoperim din nou bucuria de a crede, importanţa sa vitală pentru noi bărbaţi şi femei. În deşert se redescoperă valoarea a ceea ce este esenţial pentru a trăi; astfel, în lumea contemporană sunt nenumărate, adesea exprimate în formă implicită sau negativă, semnele setei de Dumnezeu, ale sensului ultim al vieţii. Şi în deşert este nevoie mai ales de persoane de credinţă care, cu însăşi viaţa lor, arată calea spre Ţara promisă şi astfel ţin trează speranţa. Credinţa trăită deschide inima la Harul lui Dumnezeu care eliberează de pesimism. Astăzi mai mult ca oricând a evangheliza înseamnă a mărturisi o viaţă nouă, transformată de Dumnezeu, şi astfel a indica drumul. Prima Lectură ne-a vorbit despre înţelepciunea călătorului (cf. Sir 34,9-13): călătoria este metaforă a vieţii şi călătorul înţelept este cel care a învăţat arta de a trăi şi o poate împărtăşi cu fraţii - aşa cum se întâmplă pelerinilor de-a lungul Drumului Santiago, sau pe celelalte Căi care nu întâmplător au revenit la modă în aceşti ani. Cum de astăzi atâtea persoane simt nevoia de a face aceste drumuri? Oare nu pentru că aici găsesc, sau măcar intuiesc sensul existenţei noastre în lume? Iată, aşadar, cum putem reprezenta acest An al Credinţei: un pelerinaj în deşerturile din lumea contemporană, în care să ia cu ele numai ceea ce este esenţial: nici toiag, nici desagă, nici pâine, nici bani, nici două tunici - aşa cum Domnul le spune Apostolilor trimiţându-i în misiune (cf. Lc 9,3), ci Evanghelia şi credinţa Bisericii, a căror exprimare luminoasă sunt documentele Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, aşa cum este şi Catehismul Bisericii Catolice, publicat în urmă cu 20 de ani.
Veneraţi şi iubiţi Fraţi, în ziua de 11 octombrie 1962 se celebra sărbătoarea Preasfintei Maria Născătoare de Dumnezeu. Ei îi încredinţăm Anul Credinţei, aşa cum am făcut în urmă cu o săptămână, mergând ca pelerin la Loreto. Fecioara Maria să strălucească mereu ca stea pe drumul noii evanghelizări. Să ne ajute să punem în practică îndemnul apostolului Paul: "Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin. Învăţaţi-vă şi îndemnaţi-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea... Şi tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus, mulţumindu-i lui Dumnezeu Tatăl prin el" (Col 3,16-17). Amin.
Benedictus pp. XVI
* * *
SALUTUL PATRIARHULUI ECUMENIC
Preaiubite frate în Domnul, Sanctitatea Voastră Papă Benedict,
Fraţi şi Surori,
Când Cristos se pregătea pentru experienţa din Ghetsemani, a rostit o rugăciune pentru unitate prezentată în capitolul 17, versetul 11 din Evanghelia sfântului Ioan: "... păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi". De-a lungul secolelor cu adevărat am fost păstraţi cu puterea şi iubirea lui Cristos şi în momentul potrivit al istoriei Duhul Sfânt a coborât asupra noastră şi am început parcursul lung spre unitatea vizibilă dorită de Cristos. Acest lucru a fost confirmat de Unitatis redintegratio 1: "Nenumăraţi oameni au fost pretutindeni îndemnaţi de acest har şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, a apărut şi între fraţii noştri despărţiţi o mişcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor".
În această piaţă, o celebrare puternică şi semnificativă a manifestat inima şi mintea Bisericii Catolice Romane, conducând-o în aceşti cincizeci de ani până la lumea contemporană. Deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, piatră de hotar transformatoare, a fost inspirată de realitatea fundamentală că Fiul şi Logosul întrupat al lui Dumnezeu este acolo "unde doi sau trei sunt adunaţi în numele său" (Mt 18,20) şi că Duhul care purcede de la Tatăl "ne va conduce la tot adevărul" (In 16,13).
În aceşti cincizeci de ani, ne amintim cu claritate şi duioşie, dar şi cu bucurie şi entuziasm, discuţiile noastre personale cu episcopi şi cu experţi teologi în timpul formării noastre - ca tânăr student - la Institutul Pontifical Oriental, precum şi participarea noastră personală la câteva sesiuni speciale ale Conciliului. Suntem martori oculari ai modului în care episcopii au experimentat cu reînnoită conştiinţă validitatea - şi un întărit sentiment de continuitate - tradiţiei şi a credinţei "care a fost transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna" (Iuda 1,3). A fost o perioadă promiţătoare, bogată în speranţă, atât în interiorul cât şi în exteriorul Bisericii voastre.
Am observat că pentru Biserica ortodoxă aceasta a fost o perioadă de schimburi şi de aşteptări. De exemplu, convocarea primelor Conferinţe Panortodoxe la Rodi, a condus la Conferinţele Pre-Conciliare ca pregătire a Marelui Conciliu al Bisericilor Ortodoxe. Aceste schimburi vor demonstra lumii moderne marea mărturie de unitate a Bisericii ortodoxe. În afară de asta, această perioadă a coincis cu "dialogul iubirii" şi a anunţat Comisia Internaţională Unită pentru Dialogul Teologic dintre Biserica catolică romană şi Biserica ortodoxă, instaurat de venerabilii noştri predecesori Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Ecumenic Dimitrios.
În cursul ultimelor cinci decenii, cuceririle obţinute de această adunare au fost diferite, aşa cum a fost demonstrat de o serie de constituţii, declaraţii şi decrete importante şi influente. Am contemplat reînnoirea spiritului şi "întoarcerea la origini" prin studiul liturgic, cercetarea biblică şi doctrina patristică. Am apreciat efortul treptat de eliberare de limitarea academică rigidă la deschiderea dialogului ecumenic, care a condus la abrogările reciproce ale excomunicărilor din anul 1054, schimbul de urări, restituirea relicvelor, începutul dialogurilor importante şi vizitele reciproce în sediile noastre respective.
Drumul nostru n-a fost mereu uşor sau scutit de suferinţe şi provocări. De fapt, ştim "cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea" (Mt 7,14). Teologia fundamentală şi temele principale de la Conciliul al II-lea din Vatican - misterul Bisericii, sacralitatea liturgiei şi autoritatea episcopului - sunt greu de aplicat cu practică asiduă şi se aseamănă cu eforturi în timpul întregii vieţi şi cu angajarea întregii Biserici. Deci, poarta ar trebui să rămână deschisă pentru o primire mai profundă, o angajare pastorală mai mare şi o interpretare eclezială tot mai aprofundată a Conciliului al II-lea din Vatican.
Continuând împreună acest drum, oferim mulţumire şi glorie Dumnezeului celui viu - Tată, Fiu şi Duh Sfânt - pentru că însăşi adunarea episcopilor a recunoscut importanţa reflecţiei şi a dialogului sincer dintre "Bisericile noastre surori". Ne unim în "speranţa că, surpându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă la un singur locaş întărit de Piatra Unghiulară, Cristos Isus, care va face din cele două una" (Unitatis redintegratio 18).
Cu Cristos, piatra noastră unghiulară şi cu tradiţia pe care o avem în comun, vom fi capabili - sau, mai degrabă, vom fi făcuţi capabili de darul şi de harul lui Dumnezeu - de a ajunge la o apreciere mai bună şi la o exprimare mai completă a Trupului lui Cristos. Cu eforturile noastre continue conforme spiritului tradiţiei Bisericii primare şi în lumina Bisericii Conciliilor din primul mileniu, vom putea experimenta unitatea vizibilă care se află numai dincolo de timpul nostru de astăzi.
Biserica este mereu în frunte în speciala sa dimensiune profetică şi pastorală, îmbrăţişează blândeţea şi spiritualitatea sa caracteristică şi-i slujeşte cu sensibilitate umilă pe "aceşti fraţi mai mici ai lui Cristos" (Mt 25,40).
Frate preaiubit, prezenţa noastră aici semnifică şi marchează angajarea noastră de a mărturisi împreună mesajul de mântuire şi vindecare pentru fraţii noştri cei mai mici: săracii, asupriţii, marginalizaţii în lumea creată de Dumnezeu. Să începem rugăciuni pentru pacea şi sănătatea fraţilor şi surorilor noştri creştini care trăiesc în Orientul Mijlociu. În actuala situaţie de violenţă, separare şi dezbinare care se intensifică între popoare şi naţiuni, fie ca iubirea şi dorinţa de armonie pe care le declarăm aici şi înţelegerea pe care o căutăm prin dialogul şi respectul reciproc să fie model pentru lumea noastră. Fie ca omenirea să poată întinde mâna "celuilalt" şi să putem lucra împreună pentru a depăşi durerea popoarelor pretutindeni, îndeosebi acolo unde se suferă din cauza foamei, a dezastrelor naturale, a bolilor şi a războiului care, până la urmă, loveşte viaţa noastră a tuturor.
În lumina a tot ceea ce Biserica ar mai trebui să facă în lume şi cu mare apreciere faţă de progresul pe care l-am împărtăşit, suntem onoraţi că am fost invitaţi să participăm - şi cu modestie chemaţi să oferim cuvântul nostru - la această solemnă şi festivă comemorare a Conciliului al II-lea din Vatican. Nu este numai coincidenţă că această ocazie marchează pentru Biserica voastră inaugurarea solemnă a "Anului Credinţei", dat fiind faptul că credinţa oferă un semn evident al drumului pe care l-am parcurs împreună de-a lungul cărării reconcilierii şi unităţii vizibile.
În încheiere, noi din toată inima vă felicităm, Sanctitate, Frate Preaiubit - uniţi cu binecuvântata mulţime a credincioşilor adunaţi aici - şi vă îmbrăţişăm cu fraternitate cu ocazia fericită a acestei celebrări comemorative. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
