|
| © Vatican Media |
Într-o memorabilă omilie rostită la 11 mai 2010, la Lisabona, Benedict al XVI-lea a observat: "Ne frământăm adesea din cauza consecinţelor sociale, culturale şi politice ale credinţei, considerând că există această credinţă de la sine înţeleasă, iar acest lucru, din păcate, este din ce în ce mai nerealist". Tocmai această observaţie, care ia în considerare realitatea secularizării şi a descreştinării, se află la originea Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, de la a cărui încheiere tocmai am celebrat a şaizecea aniversare.
Mulţi din cadrul Bisericii, încă de la începutul secolului al XX-lea, simţiseră deja dificultatea crescândă de a transmite credinţa în societăţile primei evanghelizări, cele ale aşa-numitei "creştinătăţi". Această dificultate nu era inerent născută dintr-o aversiune deschisă şi frontală faţă de creştinism, ci mai degrabă din dezinteres. Aceasta a fost percepţia acută pe care a avut-o arhiepiscopul Giovanni Battista Montini când a ajuns la Milano la mijlocul anilor 1950 şi s-a trezit confruntându-se cu medii din ce în ce mai impermeabile şi detaşate de mesajul evangheliei: clasa muncitoare, lumea financiară şi cea a înaltei mode. Marea întrebare, care stă la originea deciziei curajoase a lui Ioan al XXIII-lea de a convoca un conciliu şi a conducerii înţelepte a lui Paul al VI-lea, care l-a dus în mod miraculos la o încheiere cu un sprijin practic unanim, este aşadar una singură: cum ne întoarcem la proclamarea evangheliei bărbaţilor şi femeilor de astăzi? Era clar, aşadar, că "creştinătatea", caracterizată de societăţi impregnate de cultura creştină în fiecare expresie, era în declin şi că transmiterea credinţei avea nevoie de limbaje noi pentru a redescoperi ceea ce este cu adevărat esenţial şi pentru a mărturisi despre acesta lumii.
În deceniile care au urmat încheierii Conciliului al II-lea din Vatican, efectele sale au fost în centrul dezbaterilor şi controverselor ideologice, multe dintre ele nepotolite încă. Aceste dezbateri se situează între cei care dau vina pe conciliu pentru criza şi descreştinizarea Bisericii şi cei care cred că soluţia constă în adaptarea la lume. Primii nu îşi dau seama că criza a început cu mult înainte de 1962 şi continuă să urmărească visul unei restaurări imposibile, pictând imaginea unei Biserici asediate a cărei singură apărare este retragerea într-o fortăreaţă. Cei din urmă visează la reforme concepute de experţi pentru a se adapta la schimbările societăţii, dar care nu se bazează pe experienţa zilnică a poporului sfânt al lui Dumnezeu.
Ceea ce a învăţat ultimul conciliu şi care se regăseşte în magisteriul succesorilor lui Petru din 1965 până în prezent, este bine rezumat în primele rânduri ale constituţiei dogmatice Lumen gentium: "Cristos este lumina neamurilor. Acest sfânt conciliu, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte cu ardoare, vestind evanghelia la orice făptură, să lumineze toţi oamenii cu lumina lui Cristos care străluceşte pe faţa Bisericii". Aici găsim un nucleu central care nu poate fi niciodată considerat de la sine înţeles în acţiunea eclezială, nici măcar în epoca post-conciliară, nici măcar în zilele noastre. Biserica nu străluceşte cu lumină proprie, nu radiază o lumină proprie, nu este izvorul mesajului. Biserica poate numai să caute să fie transparentă, adică să lase lumina lui Cristos să transpară, să strălucească. Lumina lui Cristos este cea care străluceşte pe faţa Bisericii.
Această constatare, atât de evidentă în învăţătura Părinţilor Bisericii, este plină de consecinţe. O Biserică ce ştie că nu este nici izvorul, nici "stăpâna" credinţei, evită orice autosuficienţă şi autoreferenţialitate, nu trăieşte cu privirea îndreptată spre trecut, nu caută sprijinul celor puternici de la vremea respectivă, nu încearcă să impună credinţa, nu o face să constea în reguli, tradiţii, strategii sau proiecte umane, ştie să-şi recunoască propriile insuficienţe cerând iertare, dialoghează liber cu toţi, caută Faţa Domnului său lăsându-se evanghelizată de cei aflaţi departe şi îl recunoaşte oriunde El se manifestă liber. Trăieşte milostivirea, acceptarea, apropierea de săraci şi de cei marginalizaţi şi angajarea faţă de pace şi dreptate ca o modalitate de a fi sare a pământului şi de a face lumina lui Cristos să strălucească în lume, mărturisind logica unui Dumnezeu care - aşa cum ne-a amintit Leon al XIV-lea în catedrala din Istanbul pe 28 noiembrie - "a ales calea micimii pentru a coborî printre noi", care "nu se impune atrăgând atenţia" şi care, prin urmare, nu are nevoie de proclamaţiile noastre, de invectivele noastre sau de strategiile noastre pentru a se face cunoscut. Vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre cum se manifestă aceasta în Isus Cristos, episcopul de Roma a spus la Angelus din 7 decembrie: "Profetul Isaia o compară cu mlădiţă: o imagine nu a puterii sau a distrugerii, ci a naşterii şi a noutăţii. Pe mlădiţa care răsare dintr-un trunchi aparent mort, Duhul Sfânt începe să sufle cu darurile sale. Fiecare dintre noi se poate gândi la o surpriză similară care s-a întâmplat în viaţa noastră. Este experienţa pe care Biserica a trăit-o odată cu Conciliul al II-lea din Vatican, care s-a încheiat exact acum şaizeci de ani: o experienţă care se reînnoieşte atunci când mergem împreună spre Împărăţia lui Dumnezeu, cu toţii dornici să o primim şi să o slujim. Atunci nu numai că încolţesc realităţi care păreau slabe sau marginale, ci se realizează ceea ce omeneşte ar fi fost considerat imposibil".
Această Biserică ce trăieşte misterul lui Cristos în lume, este deja activă în multe persoane şi comunităţi, aşa cum mărturisesc istoriile de speranţă care au apărut în acest an jubiliar. Şaizeci de ani mai târziu, ne aflăm încă în etapele iniţiale ale drumului pe care ni l-a indicat conciliul şi pe care suntem cu toţii chemaţi să-l ajutăm să înflorească.
Andrea Tornielli
(După L'Osservatore Romano, 9 decembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
