|
| © Vatican Media |
Om de caritate
"Dacă ar mai lipsi o jertfă pentru a face să înceteze acest război, Doamne, ia-mă pe mine!": cuvinte ale părintelui Iosif Beotti la Liturghia duminicală din 16 iulie 1944, la Sidolo (Parma). Soldaţii germani sosesc şi formaţiunile partizane s-au risipit în munţi. Părintele Iosif este conştient de importanţa şi de seriozitatea acelei oferte, a format-o în timp, ajungând s-o simtă necesară, împlinire a misiunii sale de păstor. Va fi ucis in odium fidei la 20 iulie 1944. În după-amiaza zilei de astăzi, 30 septembrie, în catedrala din Piacenza, cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, reprezentându-l pe papa Francisc, îl beatifică.
Iosif Beotti se naşte în ajunul Primului Război Mondial, la 26 august 1912, la Gragnano Trebbiense (Piacenza). Părinţii erau lucrători agricoli. Creşterea sa umană este marcată în mod indelebil de durerea conflictului. Supravieţuitorii, lipsa locului de muncă, durerea familiilor celor căzuţi: în acest ambient petrece primii săi ani. De la viaţa în comun a marii cruţi, de la ambientul simplu şi rural din Gragnano, de la demnitatea părinţilor săi, învaţă să-l cunoască pe om şi să devină aproapele.
Simte de adolescent chemarea la preoţie şi imediat, din cauza dificultăţilor de sănătate şi economice, înţelege că slujirea adusă poporului lui Dumnezeu impune durere şi cere să experimenteze suferinţele lui Cristos. Învaţă să zâmbească în faţa a tot ceea ce ar putea să pară dificil sau imposibil. Înfruntă în pace internările în spital, boala la plămâni: va trebui să întindă mâna ca să ceară pomană pentru a plăti taxa anuală de la seminar. Toate aceste înjosiri nu-l descurajează, ci îl întăresc despre adevărul chemării sale de a-l urma pe Isus slab şi sărac.
Părintele Beotti a fost considerat un om de caritate de toţi cei care au dat mărturie despre viaţa sa. Această expresie riscă să izoleze persoanelor cărora le este atribuită într-o aureolă de "specialitate" pe care Biserica n-o recunoaşte. Nu avem caritate prin natură sau prin voinţă proprie, ci o avem prin harul lui Dumnezeu şi o păstrăm cu lupta spirituală. Cel care l-a cunoscut pe părintele Iosif încă din timpurile seminarului a văzut în el semnele acestei lupte. Pentru el caritate însemna înainte de toate ajutor dat săracului. Îngrijirea celui nevoiaş, atenţia faţă de necesităţile celuilalt, a experimentat-o pe persoana sa. Fiu al unui lucrător agricol care iarna era şomer, s-a născut sărac şi a făcut alegerea de a fi sărac şi ca preot. Cele două sărăcii cu care se confruntă în viaţa sa sunt lipsa de mijloace şi lipsa de sănătate. Intră în seminar graţie carităţii părintelui Faustino Grilli, care îi promite tatălui său să plătească o parte din taxă şi să dedice întreţinerii sale toate ofertele primite pentru liturghii. Primeşte cele necesare graţie unei colecte în rândul femeilor catolice din Gragnano şi în timpul vacanţelor, aşa cum este atestat de cardinalul Ersilio Tonini, colegul său la seminarul episcopal, Iosif trebuie să ceară "pomană de la câteva familii din Gragnano pentru a strânge câteva ofrande cu care să uşureze rata lunară care apăsa greu asupra bugetului familiei".
După ce a intrat în seminarul episcopal, este admis după aceea la colegiul Alberoni din Piacenza şi la 2 aprilie 1938 este hirotonit preot pentru aceeaşi dieceză. Este trimis ca vicar la Borgonovo Val Tidone, unde petrece cincisprezece luni foarte intense prin dedicare pentru tineri şi pentru săraci. La 20 ianuarie 1940 este numit paroh de Sidolo, un mic sat din nordul zonei Appenino Piacentino-Parmense. Intuiţiile care vor sprijini credinţa sa vor fi esenţiale: săracul este cel care nu-l cunoaşte şi nu ştie să-l iubească pe Dumnezeu, păcatul trebuie combătut mai întâi în sine decât în ceilalţi.
În pofida populaţiei mici din Sidolo, se angajează într-o activitate pastorală pasionată îndreptată spre tineri, spre bătrâni, spre bolnavi şi, în perioada războiului, se remarcă prin caritatea faţă de dezorientaţi, partizani, soldaţi răniţi şi mai ales prin asistenţa dată grupurilor de evrei care fugeau. Când parohia sa izolată ajunge la răscrucea străzilor atâtor destine umane - soldaţi, evacuaţi, partizani - părintele Iosif ştie ce trebuie să facă: să iubească şi să devină părinte al celor care-l caută. Simte că nu mai posedă viaţa pentru sine, ci înainte de toate pentru oamenii săi şi apoi pentru lumea întreagă.
De fapt, va da refugiu pentru circa o sută de evrei care fugeau şi pentru salvarea lor materială şi spirituală, va oferi lui Dumnezeu viaţa sa. Ştirea a ceea ce face în favoarea acestor persecutaţi este denunţată la autorităţile locale.
În iulie 1944, în cadrul operaţiunii Wallestein II, forţele naziste-fasciste fac o percheziţie care comportă jefuirea şi distrugerea satelor din zona Bardi şi uciderea de civili. Când se înţelege că va fi vizat satul Sidolo, mulţi locuitori fug şi oferă parohului posibilitatea de a-i urma, dar părintele Beotti nu vrea să părăsească parohia sa pentru a asista până la capăt pe cei mai slabi care n-au putut să fugă.
Legislaţia germană pedepsea cu moartea pe cei care dădeau găzduire evreilor: părintele Beotti, dar şi toţi locuitorii din Sidolo, sunt dispuşi să rişte aceasta, numai să nu încalce porunca iubirii faţă de aproapele. De altfel, el nu se limitează la asistenţa materială, ci găseşte, cu delicateţea care-l caracterizează, modul de a le vorbi despre Cristos şi despre iubirea sa. Dorinţa de a se boteza apare în ei în mod spontan, aşa încât mulţi au primit sacramentul.
Petrece noaptea în rugăciune împreună cu părintele Francesco Delnevo, paroh de Porcigatone, şi cu clericul Italo Subacchi, seminarist din Parma, care au găsit refugiu la el. Când au venit trupele în dimineaţa zilei de 20 iulie, sunt prinşi, duşi la mică distanţă de casa parohială, aliniaţi la zidul de susţinere a străzii şi ţinuţi ostateci câteva ore. Petrec acest timp rugându-se. În momentul poziţionării plutonului de execuţie, preoţii îşi dau dezlegare unul altuia şi seminaristului. După ce s-au îmbrăţişat pentru ultima dat, cad sub o rafală de mitralieră. Niciunul din enoriaşii săi nu este ucis. Dumnezeu a primit oferirea tinerei sale vieţi şi l-a răsplătit cu onoarea martiriului.
(După L'Osservatore Romano, 30 septembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
