|
| © Vatican Media |
Iubiţi prelaţi auditori!
Mulţumesc decanului pentru cuvintele sale respectuoase şi vă salut cordial pe voi şi pe toţi cei care desfăşoară funcţiuni în administrarea justiţiei la Tribunalul Apostolic Rota Roma. Reînnoiesc aprecierea mea pentru munca voastră în slujba Bisericii şi a credincioşilor, mai ales în domeniul proceselor referitoare la căsătorie. Faceţi mult bine cu asta!
Astăzi aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii despre căsătorie, pentru că în Biserică şi în lume există o nevoie puternică de a redescoperi semnificaţia şi valoarea unirii conjugale între bărbat şi femeie pe care se întemeiază familia. De fapt, un aspect care nu este desigur secundar al crizei care loveşte atâtea familii este ignoranţa practică, personală şi colectivă, cu privire la căsătorie.
Biserica a primit de la Domnul său misiunea de a anunţa vestea bună şi ea luminează şi susţine şi acel "mister mare" care este iubirea conjugală şi familială. Întreaga Biserică se poate declara o mare familie, şi în mod cu totul deosebit prin viaţa celor care formează o biserică familială primeşte şi transmite lumina lui Cristos şi a evangheliei sale în domeniul familial. "Urmându-l pe Cristos «venit» în lume «pentru a sluji» (Mt 20,28), Biserica apreciază slujirea adusă familiei una din îndatoririle sale esenţiale. În acest sens, atât omul, cât şi familia constituie «calea Bisericii»" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 2 februarie 1994, 2).
Evanghelia familiei face trimitere la planul divin al creării bărbatului şi femeii, adică la "început", conform cuvântului lui Isus: "Nu aţi citit că, de la început, Creatorul «i-a făcut bărbat şi femeie»? Şi a zis: «De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!" (Mt 19,4-6). Şi acest a fi un singur trup se inserează în planul divin al răscumpărării. Sfântul Paul scrie: "Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică" (Ef 5,32). Şi Sfântul Ioan Paul comentează: "Cristos reînnoieşte planul de la început pe care Creatorul l-a înscris în inima bărbatului şi a femeii, iar în celebrarea sacramentului Căsătoriei le dă «inimă nouă». În felul acesta soţii pot învinge «împietrirea inimii», dar mai ales pot împărţi împreună iubirea deplină şi definitivă a lui Cristos, noua şi veşnica alianţă, făcută trup" (Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 22 noiembrie 1981, 20).
Căsătoria conform revelaţiei creştine nu este o ceremonie sau un eveniment social, nici o formalitate; nu este nici măcar un ideal abstract: este o realitate cu consistenţa sa precisă, nu "o simplă formă de gratificare afectivă care poate să se constituie în orice mod şi să se modifice în funcţie de sensibilitatea fiecăruia" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 66).
Ne putem întreba: cum este posibil ca să aibă loc o unire aşa de implicatoare între bărbat şi femeie, o unire fidelă şi pentru totdeauna şi din care se naşte o nouă familie? Cum este posibil acest lucru, ţinând cont de limitele şi de fragilitatea fiinţelor umane? Merită să ne punem aceste întrebări şi să ne lăsăm cuprinşi de uimire în faţa realităţii căsătoriei.
Isus ne dă un răspuns simplu şi în acelaşi timp profund: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mt 19,6). "Însuşi Dumnezeu este autorul căsătoriei", cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican (cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 48), şi asta se poate înţelege referit la fiecare unire conjugală. De fapt, soţii dau viaţă unirii lor, cu consimţământul liber, dar numai Duhul Sfânt are puterea de a face dintr-un bărbat şi dintr-o femeie o singură existenţă. În afară de asta, "Mântuitorul oamenilor şi mirele Bisericii vine în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul căsătoriei" (ibid., 48). Toate acestea ne fac să recunoaştem că fiecare căsătorie adevărată, şi cea nesacramentală, este un dar al lui Dumnezeu oferit soţilor. Căsătoria este mereu un dar! Fidelitatea conjugală se sprijină pe fidelitatea divină, rodnicia conjugală se întemeiază pe rodnicia divină. Bărbatul şi femeia sunt chemaţi să primească acest dar şi să-i corespundă în mod liber cu dăruirea de sine reciprocă.
Această viziune frumoasă poate să apară utopică, deoarece pare că nu ţine cont de fragilitatea umană, de nestatornicia iubirii. Indisolubilitatea este concepută adesea ca un ideal şi tinde să prevaleze mentalitatea conform căreia căsătoria durează atât timp cât există iubire. Dar despre care iubire este vorba? Şi aici există adesea inconştienţa adevăratei iubiri conjugale, reduse la planul sentimental sau la simple satisfacţii egoiste. În schimb iubirea matrimonială este inseparabilă de căsătoria însăşi, în care iubirea umană, fragilă şi limitată, se întâlneşte cu iubirea divină, mereu fidelă şi milostivă. Mă întreb: poate exista o iubire "datorată"? Răspunsul se află în porunca iubirii, aşa cum a spus-o Cristos: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii!" (In 13,34). Putem aplica această poruncă la iubirea conjugală, şi ea dar al lui Dumnezeu. Se poate împlini această poruncă pentru că el însuşi îi susţine pe soţi cu harul său: "Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi". Este vorba de un dar încredinţat libertăţii lor cu limitele sale şi căderile sale, prin care iubirea între soţ şi soţie are nevoie încontinuu de purificare şi maturizare, de înţelegere şi iertare reciprocă. Acest ultim lucru vreau să-l subliniez: crizele ascunse nu se rezolvă în ascundere, ci în iertarea reciprocă.
Căsătoria nu trebuie idealizată, ca şi cum ea ar exista numai acolo unde nu sunt probleme. Planul lui Dumnezeu, fiind pus în mâinile noastre, se realizează mereu în mod imperfect, şi totuşi "prezenţa Domnului locuieşte în familia reală şi concretă, cu toate suferinţele, luptele, bucuriile şi propunerile sale zilnice. Când se trăieşte în familie, acolo este greu de a se preface şi de a minţi, nu putem să arătăm o mască. Dacă iubirea însufleţeşte această autenticitate, Domnul domneşte acolo cu bucuria sa şi pacea sa. Spiritualitatea iubirii familiale este formată din mii de gesturi reale şi concrete. În această varietate de daruri şi de întâlniri care fac să se maturizeze comuniunea Dumnezeu îşi are propria locuinţă. Această dedicare uneşte «valorile umane şi divine», pentru că este plină de iubirea lui Dumnezeu. În definitiv, spiritualitatea matrimonială este o spiritualitate a legăturii locuite de iubirea divină" (Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 19 martie 2016, 315).
Trebuie redescoperită realitatea permanentă a căsătoriei ca legătură. Acest cuvânt este privit uneori cu suspiciune, ca şi cum ar fi vorba de o impunere externă, de o povară, de un "laţ" în opoziţie cu autenticitatea şi libertatea iubirii. Dacă, în schimb, legătura este înţeleasă tocmai ca legătură de iubire, atunci se revelează ca nucleul căsătoriei, ca dar divin care este izvor de adevărată libertate şi care păzeşte viaţa matrimonială. În acest sens, "pastoraţia prematrimonială şi pastoraţia matrimonială trebuie să fie înainte de toate o pastoraţie a legăturii, unde să se aducă elemente care să ajute fie la maturizarea iubirii, fie la depăşirea momentelor dure. Aceste aporturi nu sunt numai convingeri doctrinale, nici nu se pot reduce la preţioasele resurse spirituale pe care Biserica le oferă mereu, ci trebuie să fie şi parcursuri practice, sfaturi bine întrupate, strategii luate din experienţă, orientări psihologice" (ibid., 211).
Iubiţi fraţi şi surori, am evidenţiat că o căsătorie, dar al lui Dumnezeu, nu este un ideal sau o formalitate, ci căsătoria, dar al lui Dumnezeu, este o realitate, cu consistenţa sa precisă. Acum aş vrea să subliniez că ea este un bun! Un bun extraordinar, un bun de valoare extraordinară pentru toţi: pentru soţii înşişi, pentru copiii lor, pentru toate familiile cu care intră în relaţie, pentru întreaga Biserică, pentru toată omenirea. Este un bun care este difuziv, care îi atrage pe tineri să răspundă cu bucurie la vocaţia matrimonială, care întăreşte şi reînsufleţeşte încontinuu pe soţi, care aduce multe şi diferite roade în comuniunea eclezială şi în societatea civilă.
În economia creştină a mântuirii căsătoria constituie înainte de toate calea maestră pentru sfinţenia soţilor înşişi, o sfinţenie trăită în cotidianul vieţii: acesta este un aspect esenţial al Evangheliei familiei. Este semnificativ că Biserica propune astăzi ca exemple de sfinţenie câteva cupluri de soţi; şi mă gândesc şi la nenumăraţii soţi care se sfinţesc şi edifică Biserica prin acea sfinţenie pe care am numit-o "sfinţenia de la uşa de alături" (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 19 martie 2018, 4-6).
Printre multele provocări care cuprind pastoraţia familială în faptul de a veni în întâmpinarea problemelor, a rănilor şi a suferinţelor fiecăruia, mă gândesc acum la cuplurile de soţi aflate în criză. Biserica, atât păstorii, cât şi credincioşii, le însoţeşte cu iubire şi speranţă, încercând să le susţină. Răspunsul pastoral al Bisericii vrea să transmită în mod vital Evanghelia familiei. În acest sens, o resursă fundamentală pentru a înfrunta şi a depăşi crizele este aceea de a reînnoi conştiinţa darului primit în sacramentul căsătoriei, un dar irevocabil, un izvor de har pe care ne putem baza mereu. În complexitatea situaţiilor concrete, care cer uneori colaborarea ştiinţelor umane, această lumină asupra propriei căsătorii este parte esenţială a drumului de reconciliere. Astfel fragilitatea, care rămâne şi însoţeşte mereu şi viaţa conjugală, nu va duce la ruptură, graţie puterii Duhului Sfânt.
Iubiţi fraţi şi surori, să alimentăm mereu în noi spiritul de recunoştinţă şi gratitudine faţă de Domnul pentru darurile sale; şi astfel vom putea să-i ajutăm şi pe alţii să-l hrănească în diferitele situaţii ale vieţii lor. Să ne obţină asta Sfânta Fecioară Maria, Fecioară credincioasă şi Maica a Harului Divin. Invoc darurile Duhului Sfânt asupra slujirii voastre aduse adevărului căsătoriei. Din inimă vă binecuvântez. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
