S-a încheiat duminică, 9 mai, la Roma întâlnirea promovată în cadrul Anului Sfintei Preoţii de mişcarea Serra International cu titlul "Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului, fidelitatea laicului: opinii şi mărturii". În dimineaţa zilei de sâmbătă a intervenit arhiepiscopul secretar al Congregaţiei pentru Cler cu o conferinţă din care publicăm mari părţi.
de Mauro Piacenza
În ochii lumii a fi creştini este considerat abia ca apartenenţa la o anumită asociaţie religioasă, destul de extinsă, caracterizată înainte de toate de un sistem moral riguros, care ar mortifica aspiraţiile cele mai originare ale omului şi, din cauza numeroaselor obligaţii şi renunţări pe care le comportă, l-ar exclude de la plinătatea vieţii, atât în dimensiunea privată şi personală cât, mai mult, în cea socială şi publică. Însă dacă aceasta ar fi consistenţa reală a identităţii noastre, desigur, nu s-ar merita să fim aici astăzi, cu atât mai puţin să ne mândrim cu acest nume, aşa cum facem de fapt.
Cu totul alta este identitatea noastră. De fapt, a fi creştin, înainte de a însemna o atitudine morală determinată, înseamnă a fi al lui Cristos şi în Cristos: adică înseamnă a fi, în virtutea darului sacramental, în relaţie autentică şi permanentă cu persoana Domnului Isus. Identitatea noastră, şi fidelitatea care rezultă din ea, nu se defineşte, nici nu se modelează sau se perfecţionează în relaţie cu el, ci consistă în esenţa acestei relaţii: cel botezat, cel care este cufundat în misterul lui Cristos, consistă din Cristos până la apogeul expresiei pauline: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20).
Din această identitate, care este în mod definitiv dăruită prin Botez, izvorăşte, ca apa din izvor, acţiunea noastră liberă în urmarea Domnului, cultul nou şi perfect pe care el l-a instituit, şi asta, cel puţin în aspectul său esenţial, adică de dar, independent de faptul că ne dăm seama, că-l primim şi-l interiorizăm. Deci sunt două elemente care intră în joc în preoţia comună, în acest nou mod de a ne relaţiona cu noi, pe care Dumnezeu l-a instituit în misterul răscumpărării: identitatea sacramentală dăruită la Botez, care este lucrare a lui Dumnezeu care ne precede, şi libertatea creaturală de a ne întruchipa în această nouă identitate.
Deci faptul de a fi creştini priveşte nu numai acţiuni determinate, cum ar fi cele culturale, şi nici numai alegerile de importanţă deosebită pentru viaţa noastră, ci însăşi trăirea noastră, orice împrejurare în care trăim: recunoştinţa pentru că ne trezim dimineaţa pentru a trăi o nouă zi până la faptul de a şti să facem o corectă cercetare a cugetului la sfârşitul zilei, cerând iertare pentru eventualele păcate şi greşeli şi mulţumind pentru multele daruri primite.
Recuperarea şi aprofundarea "spiritualităţii cotidianului" face să apară ca total depăşită, precum şi profund ilegitimă, orice concepţie care, aşa cum s-a întâmplat în deceniile trecute, tinde să contrapună, în cadrul unicului trup care este Biserica, laicatul şi ierarhia. Nu întâmplător, în actualul Cod de drept canonic, ambele sunt conţinute în cartea unică despre poporul lui Dumnezeu. Toţi, laici şi clerici împreună, sunt popor al lui Dumnezeu; şi clericii sunt, cu ajutorul lui Dumnezeu, christifideles, adică credincioşi ai lui Isus Cristos, credincioşi care cred în Isus Cristos, deci apartenenţi la unicul popor al celor mântuiţi.
În această optică este depăşită orice contrapoziţie artificială, în unica Biserică, între cler şi laicat şi punctul de plecare cel mai semnificativ din perspectivă teologică este mereu unitatea acestui popor, chemat să-l mărturisească pe Cel Înviat în lume, să însufleţească realităţile pământeşti şi să fie o "comuniune condusă" autentică, în care cei doi termeni "comuniune" şi "condusă" sunt co-esenţiali şi cer o continuă recunoaştere reciprocă.
Dacă n-ar fi realitatea comunională, care este dată în mod gratuit de Cristos, în virtutea Botezului comun, nu s-ar putea concepe urmarea docilă a ierarhiei, în care să fie recunoscut însuşi Cristos, Bunul Păstor, care iubeşte, ocroteşte, susţine, apără şi conduce Biserica sa. În acelaşi mod, dacă n-ar fi o "călăuză", ar dispare însăşi ideea, precum şi realitatea, comuniunii, care prin natura sa, cere să fie ordonată, vizibilă, şi de aceea, să poată fi recunoscută, mai ales, în acel universal "punct de comuniune" care este pontiful roman.
Unicul mare preot, în creştinism, este însuşi Isus din Nazaret, Domn şi Cristos, care oferă Tatălui singurul cult realmente expiator şi răscumpărător şi-i face părtaşi - într-adevăr - de propriul minister, adică slujire, pe preoţii din orice timp, pe care el însuşi îi cheamă la slujire.
Am putea spune că în preoţia neotestamentară elementul prevalent nu este faptul că fiecare îşi auto-atribuie această slujire, ci conştiinţa permanentă, care a străbătut întotdeauna viaţa Bisericii, că la o atare slujire, care implică configurarea ontologico-sacramentală cu însuşi Cristos preot, cineva este chemat, independent de propriile calităţi, de propriile merite, şi, uneori, mai ales la începutul discernământului vocaţional, chiar independent de propria voinţă.
Acest element, prea des uitat, determină o mare libertate, fie din partea preotului, fie din partea credinciosului laic, în recunoaşterea valorii instituţionale a preoţiei ministeriale. Această privire obiectivă, întemeiată pe credinţa supranaturală, permite să se depăşească fie prezumţiile clericale, fie pretenţiile laicale, fie inutilele pauperisme şi victimisme clericale, fie protagonismele laicale.
Unul din fenomenele, de altfel cunoscut, din anii care au urmat după încheierea Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican a fost secularizarea răspândită chiar şi în Biserică şi care a atins nu puţini preoţi. Acestei secularizări a clerului, în mod paradoxal, i-a făcut ecou o inexplicabilă clericalizare a laicatului, care a crezut că poate reduce propria vocaţie la misiunea de colaborare sau de înlocuire, proprie sau improprie, a oficiilor mai esenţial ecleziastice, în loc să navigheze, cu vântul Duhului la pupă, în mările largi ale lumii, mărturisindu-l pe Cristos în orice realitate.
Ambele fenomene sunt de o gravitate îngrijorătoare. Secularizarea clerului demonstrează o pierdere, cel puţin de conştiinţă, a măreţiei şi a profunzimii propriei identităţi, a faptului de a fi alter Christus, de a acţiona in persona Christi capitis, de a fi şi a-l reprezenta pe Cristos însuşi care continuă, prin preoţii săi, lucrarea mântuirii. Pe de altă parte, clericalizarea laicatului reprezintă o reală sărăcire a largii respiraţii misionare la care abilitează în mod sacramental Botezul şi, în mod paradoxal, dar real, este rod al unei interpretări greşite a ceea ce Vatican II intenţiona să indice cu justa promovare a laicatului şi cu expresia de acum cunoscută actuosa participatio.
Date fiind aceste premise, prima atitudine cerută tuturor Christifideles, în privinţa raportului corect şi a respectivei colaborări juste între laici şi clerici, este cea a credinţei. O credinţă care să recunoască, în mod umil şi real, chemarea comună la sfinţenie şi demnitatea creaturală şi creştină, pe care le-a produs lucrarea mântuirii; o credinţă care să recunoască libertatea şi respectiva indisponibilitate a voinţei divine, care constituie preoţi şi păstori independent de voinţa şi de aprobarea poporului.
Împreună cu această credinţă în preoţia ministerială, o altă formă de colaborare a laicilor la slujirea preoţilor este aceea pe care am putea s-o definim "păstrarea în comuniune". De fapt, sunt convins că nu numai păstorul păzeşte turma, ci, deşi nu în mod instituţional, şi turma îl păzeşte pe păstor, mai ales prin propria sfinţenie şi docilitate şi cerând de la păstor ceea ce păstorul poate şi trebuie să garanteze turmei. De exemplu, într-o comunitate parohială nu numai parohul păzeşte, prezidează şi conduce comunitatea, ci însăşi comunitatea, cu familiile sale şi cu tinerii săi, bătrânii săi şi bolnavii săi, cu tradiţia de credinţă şi de evlavie care o animă, cu istoria de preoţi sfinţi care o străbate, păzeşte viaţa, ordinea, disciplina, regula de rugăciune şi, deci, însăşi slujirea preotului. Exemplu asemănător s-ar putea da pentru o asociaţie cât priveşte propriul asistent ecleziastic sau pentru o comunitate diecezană cât priveşte propriul episcop: dacă acesta este primul ei părinte şi păzitor, cu toate acestea întreaga comunitate diecezană, începând de la preoţi şi până la toţi credincioşii laici, sunt chemaţi să "păstreze în comuniune" pe propriul păstor şi această păstrare este primul mod real de colaborare autentică.
Fidelitatea credincioşilor laici derivă şi din fidelitatea slujitorilor sacri şi generează o cooperare sănătoasă în sfinţenie care, mai eficientă decât printr-un "a face", îşi are realizarea deplină în acea rugăciune indispensabilă şi cotidiană, care trebuie să însoţească mereu viaţa preoţilor. Dacă în circumstanţele actuale, trebuie s-o recunoaştem cu regret, simţul sacrului a dispărut progresiv şi, cu el, atenţia faţă de rugăciune şi fidelitatea faţă de ea, ca şi creştini nu putem să ne conformăm mentalităţii din lumea aceasta, ci trebuie să redescoperim că prima şi cea mai fundamentală energie de colaborare, mai eficientă decât orice alt mijloc uman, este tocmai păzirea reciprocă în rugăciune. O comunitate obişnuită care se roagă constant pentru propriul preot cu greu îl va vedea rătăcindu-se, pentru că însuşi exerciţiul de rugăciune va fi ca o chemare profundă pentru slujitor. Credem noi realmente în forţa acestei rugăciuni? Credem cu adevărat că prin rugăciunea noastră, prin oferirea vieţii noastre, prin sacrificiile noastre, prin penitenţele noastre alese sau acceptate în mod voluntar, putem colabora efectiv şi eficace la slujirea preoţilor? La apostolatul episcopilor? La însăşi slujirea supremă a succesorului lui Petru, episcopul de Roma? Fără acest primat al rugăciunii trăit în comuniune reciprocă şi într-o amplă respiraţie de credinţă autentică nu există domenii de fidelitate, nici de colaborare, care să poată avea vreo eficienţă.
(După L'Osservatore romano, 9 mai 2010)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
