|
| © Vatican Media |
Scrisoare apostolică
O fidelitate care generează viitor
a Sfântului Părinte
Leon al XIV-lea
cu ocazia celei de-a 60-a aniversări
a decretelor conciliare
Optatam totius şi Presbyterorum ordinis
O fidelitate care generează viitor este ceea ce preoţii sunt chemaţi şi astăzi, conştienţi că perseverarea în misiunea apostolică ne oferă posibilitatea de a ne întreba despre viitorul slujirii şi de a-i ajuta pe alţii să experimenteze bucuria vocaţiei preoţeşti. A 60-a aniversare a Conciliului al II-lea din Vatican, care are loc în acest An jubiliar, ne oferă ocazia să contemplăm din nou darul acestei fidelităţi rodnice, amintind învăţăturile decretelor Optatam totius şi Presbyterorum ordinis, promulgate la 28 octombrie şi respectiv 7 decembrie 1965. Este vorba de două texte născute dintr-o unică respiraţie a Bisericii, care se simte chemată să fie semn şi instrument de unitate pentru toate popoarele şi interpelată să se reînnoiască, fiind conştientă că "dorita reînnoire a întregii Biserici depinde în mare parte de slujirea preoţească animată de spiritul lui Cristos"[1].
Nu celebrăm o aniversare de hârtie! Ambele documente, de fapt, sunt ferm ancorate în înţelegerea Bisericii ca popor al lui Dumnezeu pelerin de-a lungul istoriei şi constituie o piatră de temelie a reflecţiei asupra naturii şi misiunii slujirii pastorale şi a pregătirii pentru aceasta, păstrând o mare prospeţime şi actualitate de-a lungul timpului. Prin urmare, să se continue lectura acestor texte în cadrul comunităţilor creştine şi studiul lor, în special în seminarii şi în toate contextele de pregătire şi formare pentru slujirea primită prin hirotonire.
Decretele Optatam totius şi Presbyterorum ordinis, bine plasate în tradiţia doctrinară a Bisericii despre sacramentul Preoţiei, au adus în atenţia conciliului reflecţia asupra preoţiei ministeriale şi au evidenţiat preocuparea adunării conciliare pentru preoţi. Intenţia a fost de a dezvolta premisele necesare pentru formarea viitoarelor generaţii de preoţi conform reînnoirii promovate de conciliu, menţinând ferm identitatea ministerială şi, în acelaşi timp, evidenţiind noi perspective care să integreze reflecţia anterioară, în vederea unei dezvoltări doctrinare sănătoase[2]. Prin urmare, este necesar să le facem o memorie vie, răspunzând chemării de a înţelege mandatul pe care aceste decrete l-au dat întregii Biserici: să revigoreze mereu şi zilnic slujirea preoţească, trăgând forţă din rădăcina sa, care este legătura dintre Cristos şi Biserică, pentru a fi, împreună cu toţi credincioşii şi în slujba lor, discipoli misionari după Inima sa.
În acelaşi timp, în cele şase decenii care au trecut de la conciliu, omenirea a trăit şi trăieşte schimbări care necesită o evaluare constantă a drumului parcurs şi o actualizare coerentă a învăţăturilor conciliare. În acelaşi timp, în aceşti ani, Biserica a fost călăuzită de Duhul Sfânt să dezvolte doctrina conciliului despre natura sa comunională, conform formei sinodale şi misionare[3]. Cu această intenţie adresez această scrisoare apostolică întregului popor al lui Dumnezeu, pentru a reconsidera împreună identitatea şi funcţia slujirii primite prin hirotonire în lumina a ceea ce Domnul cere Bisericii astăzi, continuând marea operă de actualizare a Conciliului al II-lea din Vatican. Propun să facem acest lucru prin lentila fidelităţii, care este în acelaşi timp har al lui Dumnezeu şi drum constant de convertire pentru a corespunde cu bucurie chemării Domnului Isus. Aş dori să prefaţez totul cu recunoştinţa pentru mărturia şi dăruirea preoţilor care în fiecare parte a lumii îşi oferă viaţa, celebrează jertfa lui Cristos în Euharistie, vestesc cuvântul, iartă păcatele şi se dedică zi de zi cu generozitate fraţilor şi surorilor slujind comuniunea şi unitatea lor şi îngrijindu-se, îndeosebi, de cei care suferă mai mult şi trăiesc în nevoie.
Fidelitate şi slujire
Fiecare vocaţie în Biserică se naşte dintr-o întâlnire personală cu Cristos, "care dă vieţii un nou orizont şi cu asta direcţia decisivă"[4]. Înainte de orice angajare, înainte de orice aspiraţie personală bună, înainte de orice slujire, există glasul Învăţătorului care cheamă: "Vino şi urmează-mă" (Mc 1,17). Stăpânul vieţii ne cunoaşte şi ne luminează inima cu privirea sa de iubire (cf. Mc 10,21). Nu este vorba numai de o voce interioară, ci de un impuls spiritual, care adesea vine la noi prin exemplul altor discipoli ai Domnului şi care prinde contur într-o curajoasă alegere de viaţă. Fidelitatea faţă de vocaţie, mai ales în timpul încercării şi al ispitei, se întăreşte atunci când nu uităm de acel glas, când suntem capabili să ne amintim cu pasiune sunetul glasului Domnului care ne iubeşte, ne alege şi ne cheamă, încredinţându-ne şi însoţirii indispensabile a celor care sunt experţi în viaţa Duhului. Ecoul acelui cuvânt este în timp principiul unităţii interioare cu Cristos, care este fundamental şi inevitabil în viaţa apostolică.
Chemarea la slujirea primită prin hirotonire este un dar liber şi gratuit al lui Dumnezeu. Vocaţia, de fapt, nu înseamnă constrângere din partea Domnului, ci o propunere iubitoare a unui plan de mântuire şi libertate pentru propria noastră existenţă, pe care o primim atunci când, cu harul lui Dumnezeu, recunoaştem că în centrul vieţii noastre se află Isus, Domnul. Atunci vocaţia la slujirea primită prin hirotonire creşte ca o dăruire de noi înşine lui Dumnezeu şi, prin urmare, poporului său sfânt. Întreaga Biserică se roagă şi se bucură de acest dar cu o inimă plină de speranţă şi recunoştinţă, aşa cum a exprimat Papa Benedict al XVI-lea la încheierea Anului Sfintei Preoţii: "Am voit să reînviem bucuria că Dumnezeu este atât de aproape de noi şi recunoştinţa pentru faptul că el se încredinţează slăbiciunii noastre; că el ne conduce şi ne susţine zi de zi. În acest fel, am voit şi să le arătăm din nou tinerilor că această vocaţie, această comuniune de slujire pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu, există – ba chiar, că Dumnezeu aşteaptă «da»-ul nostru."[5]
Fiecare vocaţie este un dar al Tatălui, care cere să fie păzit cu fidelitate într-o dinamică de convertire permanentă. Ascultarea faţă de propria chemare se construieşte în fiecare zi prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor – în special în Jertfa Euharistică – evanghelizarea, apropierea de cei din urmă şi fraternitatea sacerdotală, apelând la rugăciune ca loc eminent pentru întâlnirea cu Domnul. În fiecare zi, preotul este ca şi cum s-ar întoarce la Marea Galileei – unde Isus l-a întrebat pe Petru: "Mă iubeşti?" (In 21,15) – pentru a reînnoi "da"-ul său[6]. În acest sens înţelegem ceea ce indică Optatam totius cu privire la formarea sacerdotală, sperând că aceasta nu se va opri la timpul seminarului (cf. nr. 22), ci mai degrabă va deschide calea către o formare continuă, permanentă, astfel încât să constituie un dinamism de constantă reînnoire umană, spirituală, intelectuală şi pastorală.
De aceea, toţi preoţii sunt chemaţi să îngrijească mereu propria formare, pentru a menţine viu darul lui Dumnezeu primit prin sacramentul Preoţiei (cf. 2Tim 1,6). Fidelitatea faţă de chemare nu este, aşadar, statică sau închidere, ci un drum de convertire zilnică care confirmă şi maturizează vocaţia primită. Din această perspectivă, este oportun să se promoveze iniţiative precum Întâlnirea pentru formarea permanentă a preoţilor, desfăşurată la Vatican între 6 şi 10 februarie 2024, cu peste opt sute de preoţi responsabili de formarea permanentă din optzeci de naţiuni. Înainte de a fi un efort intelectual sau o actualizare pastorală, formarea permanentă rămâne o memorie vie şi o actualizare constantă a propriei vocaţii într-un drum comun.
Încă din momentul chemării şi al primei formări, frumuseţea şi statornicia drumului sunt păzite de urmarea lui Cristos. Fiecare păstor, de fapt, chiar înainte de a se dedica pentru călăuzirea turmei, trebuie să-şi amintească în mod constant că el însuşi este discipol al Învăţătorului, împreună cu fraţii şi surorile, pentru că "de-a lungul vieţii suntem mereu «discipoli», cu dorinţa constantă de a fi conformaţi lui Cristos"[7]. Numai această relaţie de urmare ascultătoare şi de ucenicie fidelă poate menţine mintea şi inima în direcţia cea bună, în pofida răsturnărilor pe care viaţa le poate aduce.
În aceste ultimele decenii, criza încrederii în Biserică, provocată de abuzurile comise de membrii clerului, care ne umplu de ruşine şi ne cheamă la umilinţă, ne-a făcut şi mai conştienţi de urgenţa unei formări integrale care să asigure creşterea şi maturitatea umană a candidaţilor la Preoţie, împreună cu o viaţă spirituală bogată şi solidă.
Tema formării pare a fi centrală şi pentru a face faţă fenomenului celor care, după câţiva ani sau chiar după decenii, abandonează slujirea. Această realitate dureroasă, de fapt, nu trebuie interpretată numai în sens juridic, ci ne cere să privim cu atenţie şi compasiune la istoria acestor fraţi şi la numeroasele motive care i-au putut conduce la o astfel de decizie. Iar răspunsul care trebuie dat este, înainte de toate, o angajare formativă reînnoită, al cărei obiectiv este "un drum de familiaritate cu Domnul care implică întreaga persoană, inima, inteligenţa, libertatea, şi o modelează după chipul Bunului Păstor"[8].
Prin urmare, "seminarul, în orice modalitate ar fi conceput, ar trebui să fie o şcoală a afectelor […], avem nevoie să învăţăm să iubim şi să facem acest lucru ca Isus". De aceea, îi invit pe seminarişti la o muncă interioară asupra motivaţiilor lor, care să implice toate aspectele vieţii: "Nu există nimic în voi, de fapt, care trebuie să fie aruncat, ci totul va trebui asumat şi transfigurat în logica bobului de grâu, pentru a deveni oameni şi preoţi fericiţi, «punţi» şi nu obstacole în calea întâlnirii cu Cristos pentru toţi cei care se apropie de voi"[9]. Numai preoţii şi persoanele consacrate mature uman şi solide spiritual, adică persoane în care dimensiunea umană şi cea spirituală sunt bine integrate şi care sunt, prin urmare, capabile de relaţii autentice cu toţi, îşi pot asuma angajamentul celibatului şi pot vesti în mod credibil evanghelia Celui Înviat.
Prin urmare, este vorba de a păstra şi a cultiva vocaţia pe un drum constant de convertire şi fidelitate reînnoită, care nu este niciodată un drum numai individual, ci ne angajează să ne îngrijim unii de alţii. Această dinamică este întotdeauna o lucrare a harului care îmbrăţişează umanitatea noastră fragilă, vindecând-o de narcisism şi egocentrism. Cu credinţă, speranţă şi caritate, suntem chemaţi să întreprindem în fiecare zi urmarea, punând toată încrederea noastră în Domnul. Comuniunea, sinodalitatea şi misiunea nu se pot realiza decât dacă, în inima preoţilor, ispita autoreferenţialităţii cedează locul logicii ascultării şi slujirii. Aşa cum a subliniat Benedict al XVI-lea, "preotul este un slujitor al lui Cristos, în sensul că existenţa sa, configurată ontologic după Cristos, capătă un caracter esenţialmente relaţional: el este în Cristos, pentru Cristos şi cu Cristos în slujba omenirii. Tocmai pentru că îi aparţine lui Cristos, preotul este în mod radical în slujba oamenilor: este slujitorul mântuirii lor, al fericirii lor, al eliberării lor autentice, maturizându-se, în această asumare progresivă a voinţei lui Cristos, în rugăciune, în «a fi inimă la inimă» cu el"[10].
Fidelitate şi fraternitate
Conciliul al II-lea din Vatican a plasat slujirea specifică a preoţilor în cadrul demnităţii egale şi al fraternităţii tuturor celor botezaţi, aşa cum mărturiseşte clar decretul Presbyterorum ordinis: "Deşi preoţii Noului Testament exercită, în virtutea sacramentului Preoţiei, în poporul şi pentru poporul lui Dumnezeu, funcţia înaltă şi indispensabilă de părinţi şi învăţători, totuşi, împreună cu ceilalţi creştini, sunt ucenicii Domnului, pe care harul chemării lui Dumnezeu i-a făcut părtaşi la împărăţia lui. În mijlocul tuturor celor renăscuţi prin apa Botezului, preoţii sunt fraţi între fraţi, mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup al lui Cristos, a cărui zidire a fost încredinţată tuturor."[11] În cadrul acestei fraternităţi fundamentale care îşi are rădăcinile în Botez şi uneşte întregul popor al lui Dumnezeu, conciliul evidenţiază legătura fraternă deosebită dintre slujitorii hirotoniţi, întemeiată în însuşi sacramentul Preoţiei: "Preoţii, constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiţi, sub ascultarea episcopului propriu. […] Fiecare este unit cu ceilalţi membri ai acestei preoţimi prin legături deosebite de dragoste apostolică, de slujire şi de fraternitate."[12] Fraternitatea prezbiterală, aşadar, chiar înainte de a fi o sarcină de îndeplinit, este un dar inerent harului Preoţiei. Trebuie să recunoaştem că acest dar ne precedă: nu se construieşte numai prin bunăvoinţă şi în virtutea unui efort colectiv, ci este un dar al Harului, care ne face părtaşi de slujirea episcopului şi se realizează în comuniune cu el şi cu confraţii.
Tocmai din acest motiv, însă, preoţii sunt chemaţi să corespundă harului fraternităţii, manifestând şi ratificând cu viaţa lor ceea ce este stipulat între ei nu numai prin harul baptismal, ci şi prin sacramentul Preoţiei. A fi fideli comuniunii înseamnă, în primul rând, a depăşi ispita individualismului, care este nepotrivită acţiunii misionare şi evanghelizatoare, care priveşte întotdeauna Biserica în ansamblu. Nu este o coincidenţă faptul că a vorbit Conciliul al II-lea din Vatican II aproape întotdeauna despre preoţi la plural: niciun păstor nu există singur! Domnul însuşi "a rânduit doisprezece – pe care i-a numit apostoli – să fie cu el" (Mc 3,14): aceasta înseamnă că nicio slujire nu poate exista separată de comuniunea cu Isus Cristos şi cu trupul său, care este Biserica. A face această dimensiune relaţională şi comunitară a slujirii primite prin hirotonire tot mai vizibilă, în conştiinţa faptului că unitatea Bisericii derivă din "unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh"[13], este una dintre principalele provocări pentru viitor, mai ales într-o lume marcată de războaie, diviziuni şi discordii.
Aşadar, fraternitatea preoţească trebuie considerată ca element constitutiv al identităţii slujitorilor[14], nu numai ca un ideal sau un slogan, ci ca un aspect în care trebuie să ne angajăm cu o vigoare reînnoită. În acest sens, s-a făcut mult prin aplicarea indicaţiilor din Presbyterorum ordinis (cf. nr. 8), dar mai sunt multe de făcut, începând, de exemplu, cu egalizarea economică dintre cei care slujesc parohii sărace şi cei care îşi desfăşoară slujirea în comunităţi înstărite. Trebuie, de asemenea, recunoscut că, în multe naţiuni şi dieceze, asigurarea necesară pentru boli şi bătrâneţe nu este încă asigurată. Grija reciprocă, îndeosebi atenţia faţă de confraţii mai singuri şi izolaţi, precum şi faţă de cei infirmi şi bătrâni, nu poate fi considerată mai puţin importantă decât cea faţă de poporul care ne este încredinţat. Aceasta este una dintre preocupările fundamentale pe care le-am recomandat preoţilor cu ocazia recentului lor Jubileu. "Cum am putea, de fapt, noi, slujitorii, să fim constructori de comunităţi vii dacă nu ar domni printre noi mai întâi o fraternitate eficientă şi sinceră?"[15]
În multe contexte – în special cele occidentale – se deschid noi provocări pentru viaţa preoţilor, legate de mobilitatea actuală şi de fragmentarea ţesutului social. Aceasta înseamnă că preoţii nu mai sunt inseraţi într-un context compact şi credincios care le susţinea slujirea în timpuri trecute. Prin urmare, ei sunt mai expuşi derivelor singurătăţii, care înăbuşă elanul apostolic şi poate provoca o tristă retragere în ei înşişi. Şi din acest motiv, urmând indicaţiile predecesorilor mei[16], sper ca în toate Bisericile locale să se nască o angajare reînnoită de a investi şi a promova posibile forme de viaţă comună, astfel încât "preoţii să se poată ajuta reciproc să cultive viaţa spirituală şi intelectuală, să colaboreze mai eficient în slujire şi, eventual, să evite pericolele singurătăţii"[17].
Pe de altă parte, trebuie ţinut minte că o comuniune preoţească nu poate fi niciodată definită ca o nivelare a indivizilor, a carismelor sau a talentelor pe care Domnul le-a revărsat în viaţa fiecăruia. Este important ca în preoţimea diecezană, graţie discernământului episcopului, să se găsească un echilibru între valorizarea acestor daruri şi păstrarea comuniunii. Şcoala sinodalităţii – în această perspectivă – poate ajuta pe toţi să dezvolte o acceptare interioară a diferitelor carisme într-o sinteză care consolidează comuniunea preoţimii, fidelă evangheliei şi învăţăturilor Bisericii. Într-un timp de mare fragilitate, toţi slujitorii hirotoniţi sunt chemaţi să trăiască comuniunea revenind la esenţial şi apropiindu-se de persoane, pentru a păzi speranţa care prinde contur în slujirea umilă şi concretă. În acest context, slujirea diaconului permanent, configurat după Cristos Slujitor, este semn viu al unei iubiri care nu rămâne la suprafaţă, ci se apleacă, ascultă şi se dăruieşte. Frumuseţea unei Biserici formate din preoţi şi diaconi care colaborează, uniţi de aceeaşi pasiune pentru evanghelie şi atenţi la cei mai săraci, devine o mărturie luminoasă de comuniune. Conform cuvintelor lui Isus (cf. In 13,34-35), din această unitate, înrădăcinată în iubirea reciprocă, mesajul creştin primeşte credibilitate şi forţă. Din acest motiv, slujirea diaconală, mai ales atunci când este trăită în comuniune cu propria familie, este un dar care trebuie cunoscut, valorizat şi susţinut. Slujirea, discretă dar esenţială, a unor oameni dedicaţi carităţii ne aminteşte că misiunea nu se împlineşte cu gesturi măreţe, ci unite de pasiunea pentru Împărăţie şi cu fidelitatea zilnică faţă de evanghelie.
O icoană fericită şi elocventă pentru fidelitatea faţă de comuniune este, fără îndoială, cea prezentată de Sfântul Ignaţiu de Antiohia în Scrisoarea către Efeseni: "Se cuvine să alergaţi în armonie cu gândirea episcopului, ceea ce deja faceţi. Preoţimea voastră, de fapt, vrednică de a fi amintită, vrednică de Dumnezeu, este în perfectă armonie cu episcopul, ca şi corzile unei lire. De aceea, în unanimitatea voastră şi în caritatea voastră armonioasă este cântat Isus Cristos. […] De aceea, este de folos pentru voi să fiţi în unitate ireproşabilă, ca să puteţi participa mereu la Dumnezeu."[18]
Fidelitate şi sinodalitate
Ajung la un punct care îmi este deosebit de apropiat. Vorbind despre identitatea preoţilor, Decretul Presbyterorum ordinis evidenţiază, înainte de toate, legătura cu preoţia şi misiunea lui Isus Cristos (cf. nr. 2) şi apoi indică trei coordonate fundamentale: raportul cu episcopul, care găseşte în preoţi "colaboratori şi consilieri necesari", cu care menţine o relaţie fraternă şi prietenoasă (cf. nr. 7); comuniunea sacramentală şi fraternitatea cu ceilalţi preoţi, astfel încât împreună contribuie "la aceeaşi lucrare" şi desfăşoară "o unică slujire", toţi lucrând "pentru aceeaşi cauză", chiar dacă îndeplinesc sarcini diferite (nr. 8); raportul cu credincioşii laici, în mijlocul cărora preoţii, cu sarcina lor specifică, sunt fraţi între fraţi, împărtăşind aceeaşi demnitate baptismală, unindu-şi "eforturile cu cele ale credincioşilor laici" şi beneficiind "de experienţa şi competenţa lor în diferitele domenii ale activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună semnele timpurilor". În loc să aibă prioritate sau să concentreze toate sarcinile în ei înşişi, "ei trebuie să descopere cu simţ al credinţei carismele, atât umile, cât şi sublime, care, în multe forme, sunt acordate laicilor" (nr. 9).
În acest domeniu mai sunt încă multe de făcut. Impulsul procesului sinodal este o invitaţie puternică din partea Duhului Sfânt de a face paşi decisivi în această direcţie. Prin urmare, reiterez dorinţa mea de a "invita preoţii […] să-şi deschidă cumva inimile şi să ia parte la aceste procese"[19] pe care le trăim. În acest sens, a doua sesiune a celei de-a XVI-a Adunări Sinodale, în Documentul final[20], a propus o conversiune a relaţiilor şi a proceselor. Apare fundamental ca, în toate Bisericile particulare, să fie întreprinse iniţiative adecvate pentru ca preoţii să se poată familiariza cu orientările acestui document şi să experimenteze rodnicia unui stil sinodal de Biserică.
Toate acestea necesită o angajare formativă la toate nivelurile, în special în domeniul formării iniţiale şi permanente a preoţilor. Într-o Biserică tot mai sinodală şi misionară, slujirea preoţească nu pierde nimic din importanţa şi actualitatea sa, dimpotrivă, se va putea concentra mai mult asupra propriilor sarcini deosebite şi specifice. Provocarea sinodalităţii – care nu elimină diferenţele, ci le valorizează – rămâne una dintre principalele oportunităţi pentru preoţii viitorului. După cum aminteşte Documentul final menţionat anterior, "preoţii sunt chemaţi să-şi trăiască slujirea cu o atitudine de apropiere faţă de persoane, de primire şi de ascultare a tuturor, deschişi către un stil sinodal" (nr. 72). Pentru a implementa tot mai bine o ecleziologie de comuniune, slujirea preotului trebuie să depăşească modelul unei conduceri exclusive, care determină centralizarea vieţii pastorale şi încărcarea tuturor responsabilităţilor încredinţate numai lui, tinzând spre o conducere tot mai colegială, în cooperarea dintre preoţi, diaconi şi întregul popor al lui Dumnezeu, în acea îmbogăţire reciprocă care este rodul varietăţii carismelor inspirate de Duhul Sfânt. Aşa cum ne aminteşte Evangelii gaudium, preoţia ministerială şi configurarea cu Cristos Mirele nu trebuie să ne conducă la identificarea autorităţii sacramentale cu puterea, întrucât "configurarea preotului cu Cristos Capul – anume, ca izvor principal al harului – nu implică o înălţare care să-l plaseze deasupra tuturor lucrurilor"[21].
Fidelitate şi misiune
Identitatea preoţilor se formează în jurul acelui a fi pentru al lor şi este inseparabilă de misiunea lor. Într-adevăr, cel care "pretinde că găseşte identitatea sacerdotală cercetând introspectiv în propria interioritate probabil că nu găseşte altceva decât semnale care spun «ieşire»: ieşi din tine însuţi, ieşi în căutarea lui Dumnezeu în adoraţie, ieşi şi dă poporului tău ceea ce ţi-a fost încredinţat, şi poporul tău va avea grijă să te facă să simţi şi să guşti cine eşti, cum te cheamă, care este identitatea ta şi te va face să te bucuri de o sută de ori mai mult cum a promis Domnul slujitorilor săi. Dacă nu ieşi din tine însuţi, untdelemnul devine rânced şi ungerea nu poate să fie rodnică"[22]. După cum învăţa Sfântul Ioan Paul al II-lea, "preoţii sunt, în Biserică şi pentru Biserică, o reprezentare sacramentală a lui Isus Cristos, Cap şi Păstor. Ei proclamă cu autoritate cuvântul său, repetă gesturile sale de iertare şi ofranda mântuirii, în special prin Botez, Pocăinţă şi Euharistie, ei exercită solicitudinea sa iubitoare, până la dăruirea totală de sine pentru turmă, pe care o adună în unitate şi o conduc la Tatăl prin intermediul lui Cristos în Duhul Sfânt"[23]. Astfel, vocaţia sacerdotală se desfăşoară în mijlocul bucuriilor şi al trudelor unei slujiri umile faţă de fraţi, pe care lumea o ignoră adesea, dar de care are o sete profundă: întâlnirea cu martori credincioşi şi credibili ai Iubirii a lui Dumnezeu, fidele şi milostive, constituie o cale primară de evanghelizare.
În lumea noastră contemporană, caracterizată de un ritm alert şi de anxietatea de a fi hiper-conectaţi, care adesea ne face frenetici şi duce la activism, cel puţin două ispite se insinuează în fidelitatea noastră faţă de această misiune. Prima este o mentalitate orientată spre eficienţă, în care valoarea fiecărei persoane se măsoară prin performanţe, adică prin cantitatea de activităţi şi proiecte realizate. Conform acestui mod de gândire, ceea ce faci vine mai înainte de ceea ce eşti, inversând adevărata ierarhie a identităţii spirituale. A doua ispită, în schimb, este descrisă ca un fel de cvietism: speriaţi de context, ne retragem în noi înşine, respingând provocarea evanghelizării şi adoptând o abordare leneşă şi defetistă. Dimpotrivă, o slujire bucuroasă şi pasionată – în pofida tuturor slăbiciunilor umane – poate şi trebuie să îşi asume cu ardoare sarcina de a evangheliza fiecare dimensiune a societăţii noastre, îndeosebi cultura, economia şi politica, astfel încât toate să fie recapitulate în Cristos (cf. Ef 1,10). Pentru a depăşi aceste două ispite şi pentru a trăi o slujire bucuroasă şi rodnică, fiecare preot trebuie să rămână fidel misiunii pe care a primit-o, adică darului harului transmis de episcop în timpul hirotonirii preoţeşti. Fidelitatea faţă de misiune înseamnă adoptarea paradigmei pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a dat-o atunci când a amintit tuturor că iubirea pastorală este principiul care unifică viaţa preotului[24]. Tocmai menţinând viu focul carităţii pastorale, adică iubirea Bunului Păstor, fiecare preot poate găsi echilibru în viaţa de zi cu zi şi poate şti să discearnă ceea ce este benefic şi care este acel proprium al slujirii, conform indicaţiilor Bisericii.
Armonia dintre contemplaţie şi acţiune nu trebuie căutată prin adoptarea pripită a unor scheme operaţionale sau printr-o simplă echilibrare a activităţilor, ci prin asumarea dimensiunii pascale ca fiind centrală a slujirii. Dăruirea de sine fără rezerve, în orice caz, nu poate şi nu trebuie să implice renunţarea la rugăciune, studiu sau fraternitate sacerdotală, ci, dimpotrivă, devine orizontul în care totul este înţeles în măsura în care este orientat către Domnul Isus, care a murit şi a înviat pentru mântuirea lumii. În acest fel, se împlinesc şi promisiunile făcute la hirotonire, care, împreună cu detaşarea de bunurile materiale, provoacă în inima preotului o căutare perseverentă şi o adeziune la voinţa lui Dumnezeu, permiţându-i lui Cristos să strălucească în fiecare acţiune a sa. De exemplu, acest lucru se întâmplă atunci când se evită orice personalism şi auto-celebrare, în pofida expunerii publice la care uneori rolul propriu poate obliga. Educat de misterul pe care îl celebrează în Sfânta Liturghie, fiecare preot trebuie "să dispară pentru ca Cristos să rămână, să se facă mic pentru ca el să fie cunoscut şi glorificat, să se dăruiască până la capăt pentru ca nimănui să nu-i lipsească ocazia de a-l cunoaşte şi a-l iubi"[25]. Din acest motiv, expunerea mediatică, utilizarea reţelelor sociale şi a tuturor instrumentelor disponibile astăzi trebuie întotdeauna evaluată cu înţelepciune, luând ca paradigmă de discernământ cea a slujirii evanghelizării. "«Toate îmi sunt îngăduite!». Da, dar nu toate sunt de folos" (1Cor 6,12).
În orice situaţie, preoţii sunt chemaţi să dea un răspuns eficient, prin mărturia unei vieţi sobre şi caste, la marea foame de relaţii autentice şi sincere care se întâlneşte în societatea contemporană, mărturisind o Biserică ce este "un ferment eficient al legăturilor, relaţiilor şi fraternităţii familiei umane", "capabilă să hrănească relaţiile: cu Domnul, între bărbaţi şi femei, în familii, în comunităţi, între toţi creştinii, între grupuri sociale, între religii"[26]. În acest scop, este necesar ca preoţii şi laicii – toţi împreună – să realizeze o adevărată convertire misionară care să orienteze comunităţile creştine, sub îndrumarea păstorilor lor, "în slujba misiunii pe care credincioşii o îndeplinesc în cadrul societăţii, în viaţa de familie şi profesională". După cum a observat sinodul, "va apărea astfel mai clar că parohia nu este centrată pe ea însăşi, ci orientată spre misiune şi chemată să susţină angajarea atâtor persoane care, în moduri diferite, îşi trăiesc şi mărturisesc credinţa în profesia lor şi în activitatea socială, culturală, politică"[27].
Fidelitate şi viitor
Îmi doresc ca celebrarea aniversării celor două decrete conciliare şi drumul pe care suntem chemaţi să-l împărtăşim pentru a le pune în aplicare şi a le actualiza să se poată traduce în reînnoite Rusalii vocaţionale în Biserică, trezind vocaţii sfinte, numeroase şi perseverente la preoţia ministerială, astfel încât să nu lipsească niciodată lucrători pentru secerişul Domnului. Şi să se poată reînvia în noi toţi voinţa de a ne angaja pe deplin în promovarea vocaţională şi în rugăciunea constantă către Stăpânul secerişului (cf. Mt 9,37-38).
Însă, împreună cu rugăciunea, lipsa vocaţiilor la Preoţie – mai ales în unele regiuni ale lumii – îi cheamă pe toţi să examineze natura generativă a practicilor pastorale ale Bisericii. Este adevărat că motivele acestei crize pot fi adesea variate şi multiple şi, în special, depind de contextul socio-cultural. Dar, în acelaşi timp, trebuie să avem curajul de a face propuneri puternice şi eliberatoare tinerilor şi de a ne asigura că în Bisericile particulare cresc "medii şi forme de pastoraţie a tineretului impregnate de evanghelie, unde vocaţiile la dăruirea totală de sine se pot manifesta şi maturiza"[28]. Având certitudinea că Domnul nu încetează niciodată să cheme (cf. In 11,28), este necesar să se ţină mereu cont de perspectiva vocaţională în fiecare context pastoral, în special în cel al tinerilor şi al familiei. Să ne amintim: nu există viitor fără grija faţă de toate vocaţiile!
În încheiere, îi mulţumesc Domnului care este mereu aproape de poporul său şi merge alături de noi, umplându-ne inimile de speranţă şi de pace, pentru a le duce tuturor. "Aceasta, fraţilor şi surorilor, aş vrea să fie prima noastră mare dorinţă: o Biserică unită, semn de unitate şi de comuniune, care să devină un ferment pentru o lume reconciliată."[29] Şi vă mulţumesc vouă tuturor, păstori şi credincioşi laici, care vă deschideţi mintea şi inima la mesajul profetic al decretelor conciliare Presbyterorum ordinis şi Optatam totius şi care vă dispuneţi, împreună, să luaţi din ele hrană şi încurajare pentru drumul Bisericii. Îi încredinţez pe toţi seminariştii, diaconii şi preoţii mijlocirii Fecioarei Neprihănite, Maica Bunului Sfat, şi Sfântului Ioan Maria Vianney, patronul parohilor şi model al tuturor preoţilor. După cum spunea Parohul de Ars: "Preoţia este iubirea inimii lui Isus."[30] O iubire atât de puternică, încât risipeşte norii obişnuinţei, ai descurajării şi ai singurătăţii, o iubire totală care ne este dăruită în plinătate în Euharistie. Iubire euharistică, iubire sacerdotală.
Dat la Roma, la "Sfântul Petru", la 8 decembrie, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria, din Anul jubiliar 2025, primul al pontificatului meu.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Optatam totius despre formarea sacerdotală, Introducere.
[2] Cf. Sf. J.H. Newman, An Essay on the Development of Christian Doctrine, Notre Dame, 2024. În acest sens amintesc apelul din Optatam totius, 16 la reînnoirea şi la promovarea studiilor ecleziastice, încă în desfăşurare.
[3] Cf. Sinodul Episcopilor, Pentru o Biserică sinodal: comuniune – participare – misiune, Document pregătitor (2021), nr. 1; Francisc, Discurs pentru comemorarea celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor (17 octombrie 2015).
[4] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), nr. 1.
[5] Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia de încheiere a Anului Sfintei Preoţii (11 iunie 2010).
[6] "Întrebându-l pe Petru dacă-l iubeşte, nu l-a întrebat cu nevoia de a cunoaşte iubirea discipolului, ci cu voinţa de a arăta măreţia iubirii sale" (Sf. Ioan Gură de Aur, De sacerdotio II, 1: SCh 272, Paris, 1980, 104, p. 48-51).
[7] Congregaţia pentru Cler, Darul vocaţiei prezbiterale. Ratio Fundamentalis Institutionis Sacerdotalis (8 decembrie 2016), nr. 57.
[8] Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea internaţională "Preoţi fericiţi – «V-am numit prieteni» (In 15,15)" promovată de Dicasterul pentru Cler cu ocazia Jubileului Preoţilor şi Seminariştilor (26 iunie 2025).
[9] Meditaţie cu ocazia Jubileului Seminariştilor (24 iunie 2025).
[10] Benedict al XVI-lea, Cateheză (24 iunie 2009).
[11] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Presbyterorum Ordinis despre slujirea şi viaţa preoţilor, nr. 9.
[12] Ibidem, nr. 8.
[13] Sfântul Ciprian, De dominica oratione, 23: CCSL 3A, Turnhout, 1976, p. 105.
[14] Congregaţia pentru Cler, Darul vocaţiei prezbiterale. Ratio Fundamentalis Institutionis Sacerdotalis (8 decembrie 2016), nr. 87-88.
[15] Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea internaţională "Preoţi fericiţi – «V-am numit prieteni» (In 15,15)" promovată de Dicasterul pentru Cler cu ocazia Jubileului Preoţilor şi Seminariştilor (26 iunie 2025).
[16] Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr. 61; Benedict al XVI-lea, Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio Ministrorum institutio (16 ianuarie 2013).
[17] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Presbyterorum Ordinis despre slujirea şi viaţa preoţilor, nr. 8.
[18] Sfântul Ignaţiu de Antiohia, Ad Ephesios, 4, 1-2: SCh 10, Paris, 1969, p. 72.
[19] Discurs adresat participanţilor la Jubileul echipelor sinodale şi al organismelor de participare (24 octombrie 2025).
[20] Sinodul Episcopilor, Document final al celei de-a doua sesiuni al celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare "Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare, misiune" (26 octombrie 2024).
[21] Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), nr.104.
[22] Idem, Omilia la Sfânta Liturghie a Crismei (17 aprilie 2014).
[23] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), nr.15.
[24] Cf. ibidem, nr. 23.
[25] Omilia la Sfânta Liturghie pro Ecclesia (9 mai 2025).
[26] Sinodul Episcopilor, Document final al celei de-a doua sesiuni al celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare "Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare, misiune" (26 octombrie 2024), nr. 20; 50.
[27] Ibidem, nr. 59; 117.
[28] Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea internaţională "Preoţi fericiţi – «V-am numit prieteni» (In 15,15)" promovată de Dicasterul pentru Cler cu ocazia Jubileului Preoţilor şi Seminariştilor (26 iunie 2025).
[29] Omilia per începutul slujirii petrine a episcopului de Roma (18 mai 2025).
[30] "Le Sacerdoce, c’est l’amour du cœur de Jésus", în Bernard Nodet, Le curé d’Ars. Sa pensée, son cœur, Paris ,1995, p. 98.
