O zi a unui preot

V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni

III. În mijlocul lumii
5. A-i întâlni pe confraţi în cotidian (In 17,9-19)

Care este apartenenţa cea mai puternică a unui preot? Bineînţeles că şi un preot îşi are prieteniile sale. Până şi cei de departe se mândresc uneori cu relaţii amicale cu un preot. Prietenii îi ţes zilele obişnuite şi ministerul preotului: e de ajuns să ţii uşa deschisă, să ştii să primeşti, să mergi în mijlocul lumii, să ştii să promovezi, să încurajezi.

În sfârşit, comunitatea îşi iubeşte preotul iar preotul îşi iubeşte propria comunitate.

Rămâne întrebarea: care este apartenenţa cea mai semnificativă a unui preot?

Printre noutăţile conciliare există un aspect original al identităţii prezbiterale şi a spiritualităţii sale: preotul diecezan aparţine unui prezbiteriu, unei fraternităţi sacramentale care-şi are izvorul în ordinul sacru.

Aşa spune documentul conciliar: "Preoţii, constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiţi, sub ascultarea episcopului propriu" (PO 8).

Relaţia efectivă are nevoie de timpi uneori îndelungaţi pentru a deveni o nouă viaţă afectivă. Un lucru e cert: întâlnirile, relaţiile, colaborarea între preoţi fac parte din viaţa lor cotidiană.

A se forma să fie preoţi "înseamnă a se obişnui să dea un răspuns personal la întrebarea fundamentală a lui Cristos: «Mă iubeşti?». Pentru viitorul preot, răspunsul nu poate fi decât dăruirea totală a vieţii proprii" (PdV 42).

Pe această relaţie de bază se altoieşte cea de a doua relaţie concentrică şi constitutivă a identităţii preotului: "fraternitatea sacramentală", relaţia agapică în prezbiteriu, care s-ar putea numi adevărata apartenenţă a preotului.

5.1. Textul

9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Şi toate ale mele sunt ale tale, şi ale tale sunt ale mele, şi am fost glorificat în ei. 11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine. Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. 12 Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. 13 Acum însă, vin la tine şi spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. 14 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. 15 Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău. 16 Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. 17 Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. 18 După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume 19 şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr (In 17,9-19).

5.2. Icoana comuniunii sacerdotale

Gândindu-ne la "comuniune" ca la dimensiunea esenţială a preotului, ne amintim de cele două titluri mai cunoscute date rugăciunii lui Isus (In 17):

- cu primul, ea este recunoscută de teologul protestant David Citreo (1531-1600) ca "praecatio summi sacerdotis" şi asta pe linia lui Ciril din Ierusalim, care, comentând această rugăciune, îl vedea pe Isus ca marele preot care mijloceşte pentru omenire: "pentru ei mă consacru pe mine însumi" (v. 19).

- celălalt titlu, în schimb, mai familiar, evocă în mod explicit comuniunea. In 17 pune pe buzele lui Isus rugăciunea unităţii. În invocarea Domnului comuniunea pare să se deseneze în cercuri: cu tatăl, cu ucenicii şi cu viitorii credincioşi, chemaţi să intre în comuniune cu el în vederea unei mărturii ce trebuie dată lumii ostile şi divizate.

Reflecţia noastră se concentrează asupra celui de al doilea segment al acestei rugăciuni (9-19), în care Isus se roagă pentru ucenici, pentru ca Tatăl să-i păzească de rău şi să îi ajute să persevereze în credinţă într-o lume care îi urăşte.

5.3. Cine sunt ucenicii?

Versetele 9-11 evocă identitatea ucenicilor pentru care se roagă Isus. Ei sunt cei care au recunoscut în Isus darul Tatălui şi îndeosebi revelatorul iubirii şi al gloriei sale.

Isus nu se roagă pentru lume, înţeleasă ca stăpânirea satanei, ostilă darului lui Dumnezeu, închisă în întunericul refuzului încăpăţânat.

Isus se roagă pentru ucenici, care rămân singuri în lume, expuşi agresiunilor şi persecuţiilor. Rugăciunea lui Isus ne spune cine sunt ucenicii, revelează ce anume cere pentru ei: ei sunt darul Tatălui către Fiul; sunt şi rămân ai Tatălui: o apartenenţă unică, sigură. Cel care refuză iubirea este "fiul pierzării" (v. 12).

5.4. Ce anume cere Isus pentru ai săi?

Isus cere ca Tatăl să-i păzească în numele său "ca ei să fie una ca şi noi" (v. 11): gingăşie părintească. Unitatea dintre Tatăl şi Fiul este fundamentul şi modelul oricărei comuniuni între ucenici.

Isus cere apoi pentru ucenici "plinătatea bucuriei" (v. 13) în comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul. El nu cere totuşi să-i ia din lume, pentru că ea este locul misiunii lor, ci cere "să fie păziţi de rău", de satana.

Ucenicii sunt chemaţi să experimenteze în istorie o mare iubire şi o mare ură. Acesta este destinul lor înainte de a gusta plinătatea bucuriei.

În sfârşit, Isus cere pentru ai săi să fie "consacraţi în adevăr" (v. 17) pentru a-şi realiza misiunea în istorie.

Trei cuvinte exprimă, aşadar, viitorul ucenicilor.

- în primul rând misiunea: sunt consacraţi în "adevăr" pentru misiune;

- adevărul nu este o noţiune abstractă, ci planul de mântuire ce trebuie cunoscut şi realizat;

- preţul pentru a fi consacraţi: dăruirea prin jertfă a Fiului.

5.5. Comuniunea: pentru ca lumea să creadă

Care este scopul comuniunii? Isus spune că nu se roagă numai "pentru aceştia", ucenicii, ci şi "pentru aceia care la cuvântul lor vor crede în el (v. 20).

Scopul întregii misiuni a lui Isus constă în participarea credincioşilor la comuniunea cu Dumnezeu în viaţa veşnică. Dar dacă dimensiunea verticală a comuniunii este participarea la viaţa lui Dumnezeu, cea orizontală este mărturia vizibilă în faţa lumii: "ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Comuniunea ucenicilor şi a viitorilor credincioşi în istoria omenirii are un scop eminamente misionar. Biserica-comuniune ori este misiune, ori nu este Biserică.

Comuniunea devine astfel primul conţinut ce trebuie transmis, pentru că în ea se reflectă chipul lui Dumnezeu; dar este şi unica modalitate credibilă, semn-mărturie, a planului lui Dumnezeu cu omenirea întreagă.

5.6. "Fraternitatea sacramentală" a preotului

Niciodată nu s-a vorbit aşa de mult ca în aceşti ani despre fraternitatea sacerdotală: se vorbeşte în seminar, unde fraternitatea este văzută ca forma cea mai inovatoare de a fi şi a acţiona ca preot în viitorul comunităţilor noastre.

Este fraternitatea o valoare esenţială?

Putem simpatiza viaţa fraternă din mai multe motive: din teama de singurătate, din conştiinţa complexităţii ministerului pastoral, din teama unui gol afectiv... Fraternitatea este deosebit de recomandată în această societate lovită de individualism şi de închidere în sine.

Fraternitatea este o dimensiune esenţială a preotului: "Ministerul preoţesc are o radicală «formă comunitară» şi poate fi îndeplinit numai ca «o lucrare colectivă»" (PdV 17). Şi această componentă face parte din misterul preotului, de aceea comuniunea preoţească este un dar ce trebuie cerut. Isus nu vorbeşte despre comuniune, ci se roagă pentru ea, o cere de la Tatăl pentru ucenicii săi şi pentru cei care vor crede, pentru Biserică. În interiorul experienţei contemplaţiei comuniunea creşte şi este un dar modelat pe misterul contemplat al lui Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

Comuniunea prezbiterală germinează şi se face vizibilă şi eficace prin harul sacramentului Preoţiei. PO vorbeşte despre "fraternitate sacramentală", acolo unde două sunt aspectele care coexistă: dimensiunea interioară a comuniunii fraterne şi dimensiunea vizibilă. De aceea, ministerul sacerdotal nu este o lucrare solitară; misiunea este operă colectivă, fraternă, cu alţi confraţi.

Ce putem spune despre viaţa comunitară a preoţilor diecezani? Da sau nu pentru viaţa comunitară?

Este nevoie ca fraternitatea sacerdotală, respectând fizionomia sa sacramentală, să se exprime în mod concret şi tangibil, într-o perspectivă pastorală precisă şi coerentă. Sunt multe direcţii şi moduri în care se traduce fraternitatea: rugăciune reciprocă, discernământ pastoral făcut împreună, întâlniri pastorale, colaborări interparohiale, solidaritate economică, întâlniri culturale, mese în comun, dar trebuie încurajată şi o anumită viaţă în comun (PO 8). Viaţa comună favorizează viaţa spirituală şi intelectuală, colaborarea mai eficientă în exerciţiul ministerului, mijloc foarte util pentru a depăşi efectele negative ale singurătăţii (PdV 75) şi ajutor pentru formarea permanentă (PdV 81).

Fiecare are nevoie de celălalt pentru a sluji cu eficacitate aceeaşi împărăţie, pentru a face să crească trupul lui Cristos. Este un dar pentru Biserică şi pentru lume: "ca să creadă" (In 17,21).

5.7. Ascetica fraternităţii prezbiterale

"Iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii" (Rom 12,10). De aici porneşte comuniunea în prezbiteriu, din stima reciprocă, cu daruri ce trebuie recunoscute şi limite ce trebuie înţelese şi tolerate.

A stima înseamnă a şti să primeşti diversitatea celui care are mai mult, a celui care are mai puţin, a celui care are talente diferite, adică a nu fi gelos.

A recupera pasiunea pentru împărăţia lui Dumnezeu. Comuniunea şi colaborarea fraternă sunt căi absolut necesare pentru a împărtăşi grija pentru împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când preotul îşi reduce ministerul la cercul unui număr mic de prietenii, când grija devine izolare, e uşor să cedăm patologiei victimei sau pesimismului. Problemele personale sunt pe primul loc în viaţa preotului, rugăciunea devine o obositoare fidelitate faţă de breviar. Scepticismul şi ironia intră în orice discurs despre alţii şi mai ales despre confraţi.

Dar pasiunea pentru împărăţie nu este o virtute înnăscută; nu este o trăsătură caracteristică personalităţii extrovertite, ci o dimensiune ce trebuie cultivată, de înrădăcinat în însăşi "solitudinea locuită de prezenţa Domnului".

A lua în seamă oboseala şi "inutilitatea" întâlnirilor. Şi reuniunile, întâlnirile, adunările intră periodic să ocupe nu puţin timp din viaţa zilnică a preotului. Şi nu rareori îţi vine să găseşti alibi pentru a justifica absenţa sau ne-participarea, deoarece foarte multe întâlniri se dovedesc neconcludente şi lasă impresia de a fi inutile.

Şi totuşi am vorbit, am ascultat, ne-am rugat, am dezbătut. Întâlnirile fraterne şi pastorale nu sunt numai funcţionale pentru momentul "după". Sunt în sine momente de creştere a comuniunii. Sunt forme concrete, vizibile ale misterului comuniunii. Şi apoi nu trebuie să uităm niciodată că: "unde doi sau trei se adună în numele meu, eu sunt în mijlocul lor" (Mt 18,20). Numai să nu alungăm iubirea dintre noi la aceste întâlniri.

Apoi e bine să recuperăm valoarea gesturilor feriale: un telefon pentru urări, prezenţa pentru o înmormântare, un cuvânt de apreciere pentru un rezultat pozitiv, un gest de solidaritate într-un moment dificil... sunt expresii de fraternitate în care se "decide" însăşi calitatea propriei vieţi şi a propriului minister.

Traducere de pr. Cristinel Fodor