În solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus (14 iunie), se celebrează Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor (a LXI-a), cu scopul conştientizării din partea poporului lui Dumnezeu a rolului de neînlocuit al preoţiei. Redacţia română a Radio Vatican a publicat un amplu interviu cu Mons. Mauro Piacenza, secretarul Congregaţiei pentru Cler.
• De ce această zi cade în solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus?
Inima, ştim, este simbolul sentimentelor. Când vedem reprodusă inima într-un tablou, ne gândim imediat la iubire, la sentimente. Inima lui Isus este simbolul, locul propriu al carităţii sale pastorale faţă de suflete. Când privim la acea inimă ne gândim la invitaţia lui Isus din evanghelie: "Veniţi la mine, voi, toţi care sunteţi osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi uşura". Atunci, preotul, pe de o parte se simte iubit şi primit ca prieten: "Nu vă mai chem servitori, ci prieteni", spune Isus preoţilor şi apostolilor săi; şi prin urmare se simte înţeles chiar şi în momentele singurătăţii sale sau în drama dificultăţii de a împărtăşi valorile pe care trebuie să le comunice unei societăţi secularizate; pe de altă parte, pentru preot este o şcoală, pentru a putea fi inundat de acea caritate pastorală astfel încât să devină el însuşi refugiu pentru suflete. Însăşi prezenţa preotului, chiar şi numai vederea lui - şi pentru aceasta este important ca el să poată fie identificat în exterior după haina sa şi felul corespunzător în care se comportă - trebuie să fie un semn: persoanele, care văd trecând un preot ar trebuie să aibă acest sentiment de paternitate, de primire, de înţelegere, de refugiu, de adăpost. Aş spune deci că este şi o şcoală deosebită pentru a fi buni duhovnici, pentru a administra milostivirea lui Dumnezeu.
• Ce model de preot aşteaptă astăzi comunitatea creştină?
Aş spune un model de preot foarte diferit de cel pe care mijloacele de comunicare socială, în general, îl prezintă publicului. Preotul la care se aşteaptă este mai ales omul lui Dumnezeu şi acest lucru l-am putut constata şi când, timp de mai mulţi ani, am fost profesor de religie în unele licee. Am văzut mereu că elevii pot chiar să râdă, să glumească, să-l bată pe umăr pe profesorul de religie, pe preot, dar când caută într-adevăr preotul, caută omul lui Dumnezeu. Caută adică un om ca sfântul paroh din Ars, ca sfântul Ioan Bosco, fiecare, bineînţeles, cu caracterul său, dar în mod cert omul pătruns de prezenţa lui Dumnezeu. Când se vorbea despre parohul din Ars, se spunea: "Pe cine ai mers să-l vezi?". Răspunsul era: "Am mers să-l văd pe Dumnezeu într-un om". Cred că chiar şi laicii, şi persoanele care s-au îndepărtat mult de credinţă, în cutele ascunse ale inimii lor, când se vorbeşte despre preot, când ar trebui să-şi deschidă sufletul, caută un om al lui Dumnezeu.
• Ce provocări stau în faţa preotului de azi?
În mod cert aceleaşi provocări pe care le indică Sfântul Părinte şi anume cea a secularizării, a relativismului, cea a aşa-zisei gândiri slabe, care este din păcate foarte puternică în slăbiciunea sa tocmai pentru că este foarte răspândită în cultura de masă, vehiculată şi de mijloacele de comunicare. Mă gândesc la indiferentism, şi vreau să spun tocmai un fel de indiferenţă generală pentru că binele şi răul sunt puse pe acelaşi plan. Atunci nu se vede suficient necesitatea absolută, şi nu relativă, a Domnului nostru Isus Cristos ca răscumpărător al omului. Cred că ademenirile sunt cele ale culturii contemporane: o toleranţă intolerantă, care tolerează totul cu excepţia adevărului, a propunerii adevărului. Nu se poate pretinde ca toţi să fie în această dimensiune a adevărului obiectiv, dar ca să îl caute ca aspiraţia cea mai profundă a omului. Există acest amestec de linii relativiste, ci şi o cultură vag new age, în mod vag teistă. Căutarea valorilor există, dar este vorba de valori în sens vag şi nu valoarea care este Isus Cristos: calea, adevărul şi viaţa. Acest suport cultural, mai curând materialist, este însă în contradicţie, pentru că în acelaşi timp se caută o mare spiritualitate şi este ceea ce omul lui Dumnezeu, preotul, trebuie să dea. Vedem însă materialism, secularism şi aproape o derâdere a marilor valori. E nevoie de preotul care nu merge după lume, ci care este plin de Dumnezeu pentru ca lumea să meargă după el şi deci după Dumnezeu; trebuie, prin urmare, să ştie să înfrunte aceste provocări cu o mare rezervă de iubire de Dumnezeu, acumulată zilnic, şi de pasiune pentru misiunea sa.
• Un preot sfânt face credincioşii sfinţi: este reală interactivitatea dintre nivelul spiritual al clerului şi cel al credincioşilor?
În mod efectiv există o interacţiune, există o interdependenţă. Cu cât preotul este mai sfânt şi cu cât mai mulţi sunt cei aflaţi în grija sa pastorală şi stau în jurul lui în teritoriu - ne gândim la paroh, la viceparoh, sau la mişcări şi asociaţii bisericeşti - în mod cert există în cercuri concentrice o difuzare de bunătate, de sfinţenie. În fond este ca sursa de căldură: dacă într-o cameră este un calorifer, şi acesta este cald, camera se încălzeşte, atmosfera se schimbă. Este cam acelaşi lucru. Aş vrea să spun, încheind, că e bine ca acei credincioşi care înţeleg toate acestea să fie stimulaţi să se roage pentru preoţii lor şi să pretindă de la preoţii lor aceasta, având însă mare înţelegere, fiind ei înşişi, aş zice, cei care favorizează sfinţirea preoţilor, pentru ca în contact cu ei preotul să se simtă provocat la a căuta imitarea lui Cristos din ce în ce mai mult. Îmi permit să închei spunând că există întotdeauna o cale principală: încredinţarea totală sfintei Fecioare. Ea care a primit în sine viaţa, întrucât umbrită de Duhul Sfânt l-a zămislit pe Cristos în timp şi a plăsmuit apoi trupul lui Isus preot, ea să plăsmuiască în preoţi trăsăturile Fiului ei Isus.
